“Sfârşitul Copilăriei” cred că este cea mai bună poveste SF citită în ultimul timp. M-a făcut să privesc lucrurile dintr-o perspectivă total diferită. Încă îmi mai vâjâie prin cap idea unei invazii extraterestre și mod în care ar reacționa oamenii.

Mi-a luat ceva timp până am terminat cartea, dar nu regret nici un moment. Arthur C. Clarke a creat o lumea atât de reală și prezentă, încă pe parcursul lecturii m-am simțit atât de implicat în ea, încât eram înciudat că nu pot să fac nimic în desfășurarea evenimentelor. Este de-o realitate izbitoare, chiar dacă are multe elemente fantastice, tot îți dă senzația de real. Descrierile minuțioase și prezentarea evenimentelor pas cu pas, calm și cu logic, m-au făcut să nu mai vreau să o las din mâini. Fiecare lucru povestit ducea către un altul și tot așa, până când am ajuns la finalul grandios și total neașteptat.

Povestea imaginată de Arthur pot spune că este inedită. Nu multe cărți ating acest subiect. În majoritatea cărților citite am găsit doar război și dorință de distrugere, atât din partea rasei invadatoare, cât și din partea oamenilor. “Sfârșitul Copilăriei” schimbă cu totul acest mod de gândire, concentrându-se pe colaborarea dintre cele două specii. Bine, ca să o spun la modul sincer, ar fi mai mult manipularea poporului pământean, dar despre asta vorbesc mai încolo. Pentru prima dată, extratereștrii, denumiți overlorzi, vin cu gânduri pașnice și cu dorința de a ajuta omenirea cu puterile și inteligența lor superioară.

Acțiunea nu a fost una galopantă, care să mă poarte prin o mie de locuri și să mă amețească de să nu mai știu de mine. A fost o acțiune lentă, a dat voie întâmplărilor să se deruleze de la sine, dar și atunci când a trebuit să îmi țin suflul, atunci a intervenit adevărata acțiune care s-a dezlănțuit fără milă. Exact în momentele cele mai potrivite, atunci acțiunea o lua la trap, urmând ca apoi să se domolească și să-mi dea un sentiment de nerăbdare. Citeste mai mult »

Lope de Aguirre (1513? – 1561) este protagonistul mai multor romane dar şi al câtorva filme care au încercat să prezinte, din variate perspective, scurta dar tumultuoasa carieră a acestui conchistador pe scena complexă a istoriei cuceririi Lumii Noi. Unele creaţii, cum e, de exemplu, cea a lui Miguel Otero Silva, Lope de Aguirre. Principe de la libertad (1962), l-au descris pe Aguirre drept cel dintâi luptător pentru independenţa teritoriilor latino-americane, în vreme ce altele au construit un portret fundamental diferit al acestui personaj: astfel, pelicula din 1972 a lui Werner Herzog, Aguirre, mânia zeilor, îl priveşte pe răzvrătitul din Oñate ca pe o fiinţă complet iraţională, cu înclinaţii de-a dreptul protofasciste.

În acest context, Demonul, cartea publicată în 1978 de scriitorul argentinian Abel Posse, se distinge prin notele de ironie acidă la adresa individualismului exagerat al celui care a fost numit în cronicile vremii „el conquistador loco”. În acelaşi timp, însă, romanul lui Posse reprezintă un excelent exemplu de satiră menipeană (dacă ar fi să amintim aici doar utilizarea din plin a resurselor oferite de elementele fantastice incluse în text, călătoriile pe teritorii mitice – Ţara Amazoanelor sau mult visatul El Dorado –, dialogurile cu morţii – căci toate personajele importante ale cărţii sunt moarte –, ca şi imaginea dublului tragicomic – chiar demonul care îl bântuie fără încetare pe Aguirre), dar şi o perfectă ilustrare, în cheie realist-magică, a imaginii unui trecut de natură a pune în discuţie toate sistemele totalizatoare ale naraţiunii istoriografice. Citeste mai mult »

Am avut întotdeauna o anume slăbiciune pentru romanele masive, cu intrigă complexă, care reușesc în pofida aspectului de bolțar, să te aspire în lumea pe care-o descriu și să te facă să întorci paginile cu înfrigurare. Acesta este și cazul lui Drood, creația de geniu a lui Dan Simmons, cu care vă mărturisesc sincer că nu am mai intrat în legătură până acum.

Romanul, un thriller istoric de clasă, este o încercare(reușită cel puțin din punctul de vedere al artei narative)de a elucida enigma țesută în jurul ultimilor cinci ani din viața marelui scriitor englez Charles Dickens, fiind narat de o altă personalitate marcantă a vremii, Wilkie Collins, autorul, printre altele, al romanului Femeia în alb.

Pornind de la accidentul de tren din Staplehurst (9 iunie 1865), care l-a afectat într-o măsură foarte mare pe Dickens, care călătorea împreună cu actrița Ellen Ternan și mama acesteia, Simmons construiește un roman plin de mister, cu o atmosferă sumbră, o incursiune întunecată prin mahalalele Londrei, cu ale lor cuiburi de opiomani. Adăugați la asta un personaj misterios, Drood, care-apare întâia oară la accidentul de la Staplehurst, aparent hrănindu-se cu sufletele celor uciși, aparenta pasiune pentru hipnoză și mesmerism a lui Dickens, și narațiunea (punctată de momente delirante datorate abuzului de laudanum) lui Collins, și veți obține un roman care, deși poate părea pe alocuri prea lung, este o oglindă sumbră a unei minți îmbolnăvite de invidie și drog, un thriller rafinat presărat cu ritualuri antice egiptene, temple subterane închinate zeilor străvechi, cuțitari asiatici, africani, germani și americani ce pândesc în colțurile întunecate ale străzilor. Citeste mai mult »

Publicata initial in 2008 cu titlul “Cartea iubirii”, “Borgia. Pacatele familiei” este povestea lui Esther Sarfati, o tanara inocenta, care se trezeste captiva in mijlocul intrigilor de la curtea familiei Borgia.

In 1492, regele Ferdinand si regina Isabella expulzeaza evreii din Spania, iar Esther este fortata sa plece la Roma impreuna cu mama ei. Aceasta din urma moare la scurt timp dupa sosire, iar Esther ramane in grija tatalui ei. Noua ani mai tarziu, la indemnurile tatalui, care astfel spera sa urce pe scara sociala, Esther se converteste la catolicism si devine doamna de onoare a Lucretiei de Borgia, fiica nelegitima a papei Alexandru VI.

Povestea este narata la persoana intai, din perspectiva Estherei (devenita Donata dupa convertire). Ajunsa la resedinta Lucretiei, fata este imediat atrasa de fratele acesteia, crudul si imoralul Cesare, de care se indragosteste cu disperare. Povestea capata accente tot mai tragice pa masura ce Esther se iluzioneaza cu dragostea ei (deliranta) fata de Cesare si desi acesta din urma ii pune in vedere ca pentru el ea nu va fi nicand mai mult decat o aventura trecatoare, Violente, asa cum o numeste el la un moment dat, nu inceteaza sa se gandeasca la el zi si noapte, sperand la ceva care sa-l aduca pe Cesare alaturi de ea.

O intamplare relevanta in acest sens este spectacolul de la Roma, la care o duce Cesare, unde ea descopera cu stupoare ca evreii (poporul ei) sunt ucisi ca forma de divertisment, una dintre victime fiind chiar fratele ei. Fuge plina de repulsie si in soc, dar la scurt timp dupa aceea incepe din nou sa tanjeasca dupa Cesar. Emotiile o coplesesc poate si fiindca Violante este doar ceva mai mare decat o adolescenta, fiind la o varsta cand tinzi sa acorzi sperantelor si viselor mai multa insemnatate decat merita. Citeste mai mult »