Jean-Pierre Martin – interviu
In November 05, 2008 in Interviuri
Jean-Pierre Martin este unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai noului val de scriitori francofoni. Stilul său literar reprezintă o alchimie între rigurozitate academică şi sinceritate umană comună. De-a lungul vieţii sale de până acum, Martin a jucat multe roluri, fiind pe rând militant maoist, scriitor, eseist, pianist, instrumentist de jazz şi artist plastic. În prezent, Jean-Pierre Martin este “maître de conferences” în literatura franceză contemporană la Universitatea din Lyon, specializarea sa fiind opera lui Henri Michaux.
În România Jean-Pierre Martin se lansează cu volumul “Cartea ruşinilor“, un tratat eseistic asupra ruşinii surprinsă în multitudinea ipostazelor acesteia: ruşinea socială, rusinea naţională, ruşinea individuală şi ruşinea colectivă, toate concentrate într-o analiză vie şi pertinentă a complexului uman de ruşine.
Începând cu data de 19 noiembrie, veţi putea găsi “Cartea ruşinilor” la standul Editurii Nemira din cadrul Târgului Internaţional “Gaudeamus 2008” (Complex expozitional Romexpo, nivelul 0.00, stand 54), precum şi în toate librăriile.
În cele ce urmeaza, veţi putea citi un interviu în exclusivitate cu autorul Jean-Pierre Martin realizat de Maria Perişanu, responsabilă cu traducerea “Cărţii ruşinilor” în limba română…
M.Perişanu : Spuneţi că omul ruşinii ia asupra sa povara nenorocirilor lumii. Eseul dumneavoastră este şi un mic tratat de morală? Lupta pentru viaţă ar putea fi privită, precum în “Trandafirul” lui Robert Walser, ca un război între timizi şi neruşinaţi?
J-P. Martin: Un eseu nu este un tratat de morală, dar în pofida unei prejudecăţi, literatura poate fi utilă. În orice caz, contrar unei concepţii formaliste înguste, ea ne vorbeşte despre lume şi poate exprima o înţelepciune, chiar dacă lecţia pe care o dă este negreşit ambiguă. În 1984, Todorov amintea anumite evidenţe „pe care n-ar fi trebuit să le uităm”: literatura „e legată de existenţa umană”, este un „discurs orientat spre adevăr şi morală.” Anumite opere, făcându-ne să înţelegem mai bine mecanismele şi mizele ruşinii, au o putere catartică, eliberatoare.
M. Perişanu: Îl citaţi pe Lacan cu „hontologie” (ruşinologie), ortografiat cu „h” în sfârşit corect şi spuneţi că a publica înseamnă a ascunde şi în acelaşi timp a expune în public „rezerva personală”. Omul de litere este / a fost mereu un om al ruşinii, un individ sfâşiat între orgoliu şi ruşine?
J-P. Martin: Raportul scriitorului cu ruşinea sau cu orgoliul este variabil în timp. Fenomenul despre care vorbesc este legat mai cu seamă de emergenţa, în secolul XX, a scrierilor intime în care individul, continuându-l pe Rousseau, îşi exhibă intimitatea mai mult ca oricând, îşi asumă riscuri, creează un alt tip de legătură cu cititorul şi cu imaginea de sine.
M. Perişanu: Printre mărturisiri, vorbiţi de anii militanţi încărcaţi de iluzie lirică şi de ruşinea care se preface, ca în cazul lui Musset, în absolut literar. Cum trăiţi actul de a scrie (eseu sau carte de ficţiune) ca pe o posibilitate de salvare?
J-P. Martin: Scrii adesea (chiar sub formă romanescă) pentru a te debarasa de trecut, sau măcar pentru a-l pune la distanţă. Ori, cine se poate declara mulţumit de sine, de ceea ce a trăit? Ruşinea este tot mai mult în miezul oricărei povestiri autobiografice, ca la Rousseau (in „Confesiuni”, n.pers.), Leiris (in „L’Age d’homme”, n.pers.), Gombrowicz (in „Jurnal”, n.pers.). Dar în acelaşi timp se domoleşte, se transformă în scriitură.
M. Perişanu: Este bine cunoscut că i-aţi consacrat mai mulţi ani lui Henri Michaux, că masiva biografie pe care i-aţi dedicat-o a primit Premiul Academiei Franceze în 2004 şi recunoaşterea unanimă a specialiştilor. Îl citaţi pe Michaux în Cartea ruşinilor: : „să transformi ruşinea în obrăznicie”; sau: „orice popor ar trebui să se ruşineze că are o istorie” cu explicaţia: „istoria este o ruşine trăită în comun”. Asemenea idei contrariază o sumedenie de a priori. Naţiunile, popoarele (Francezii nu fac excepţie) sunt în general mândre de istoria lor.
J-P. Martin: Da, dar mi se pare că din ce în ce mai mult fiecare popor descoperă în trecutul său motive de a nu fi chiar mândru de sine (este adevărat şi pentru Franţa, care începe să-şi recunoască în sfârşit trecutul pétainist şi vichyst). O ruşine istorică prost digerată, acrită şi tacită, suscită uneori o dorinţă nefastă de revanşă, se transformă în resentiment şi în ură pentru celălalt. Aşadar este preferabil ca ruşinea să se exprime. Dar este mai interesant să-ţi fie ruşine că eşti om decât că eşti francez sau belgian. Un exemplu: cum să nu te ruşinezi de această prostie umană care persistă de secole în lume: antisemitismul?
M. Perişanu: Vorbiţi de ruşinea colectivă, de ruşinile istorice şi sociale. Ar trebui să se ruşineze românii de trecutul lor comunist, de delaţiune, de zel sau de simplul consimţământ tacit? Spuneţi în carte: „ruşinea este un sentiment greu de mărturisit, iar copilul umilit rămâne veşnic copil”. Credeţi că sunt şanse pentru individ sau pentru colectiv ca toate acestea să fie depăşite?
J-P. Martin: A începe să exprimi ruşinea individuală, mi se pare că înseamnă a începe să te eliberezi. Cel mai rău lucru este tăgăduirea. Cât despre Istorie, nu văd pentru ce o origine (română sau alta) ar trebui să-l facă pe fiecare responsabil sau ruşinat. Si dacă se exprimă un astfel de sentiment, va fi desigur dinspre călăi, care nu trăiesc sentimentul ruşinii (a se vedea barbarii nazişti). Cât despre ruşinea pe care fiecare o poate resimţi că nu a fost, în anumite împrejurări istorice, la înălţimea situaţiei, cred că este un sentiment cât se poate de uman.
M. Perişanu: Ruşinea este „un alcool tare al literaturii” –aţi dovedit-o strălucit. Odată găsită această pistă, succesul cărţii dovedind că subiectul este deosebit de promiţător („blogosfera” spune şi ea ceva), aveţi intenţia să continuaţi investigaţia asupra mărturisirilor literare ale ruşinii?
J-P. Martin: Nu agreez să rămân cantonat într-un subiect. După această carte, trec la altceva – mai precis, un eseu despre „la vita nova”, ruptura de sine.
Interviu Mihai Sin
In March 20, 2008 in Interviuri, Literatura contemporana
La aceasta adresa gasiti un interviu video cu Mihai Sin. Si un articol despre Mihai Sin si cartile lui scris de Bedros Horasangian
Mai trebuia sa fie si un PDF in care sa pun un capitol din carte. Asta era treaba mea pe care nu mi-am facut-o pentru ca inca sunt in cautarea fiserului word al cartii. In loc de un capitol incitant deocamdata avem un fragment anemic prezentat in site. Ma revansez si revin cu un preview e-book consistent.
Interviul nu l-am luat eu, e o televiziune din Cluj (nu sunt sigur). Nu sunt tocmai genul de intrebari care imi plac dar important este ca autorul vorbeste despre el si despre “Quo vadis, Domine“, o carte eveniment.
Eveniment din mai multe motive. Unul dintre ele: cartea apare prima data in varianta completa (volumul 1 si 2). In anii ’90 a aparut la Humanitas primul volum si la o alta editura, la distanta de 3 ani, al doilea volum. Ceea ce nu a fost tocmai in avantajul cartii.
Un alt motiv este perspectiva neobisnuita (si tousi pe undeva stiuta de noi toti) asupra rolului Securitatii in pregatirea evenimentelor din ’89. Nu spun care, va las sa o desoperiti. Nici autorul nu dezvaluie din prima, ne tine in suspans pret de 50-60 de pagini.
De mentionat este si figura Securistului, realizata direct, in stilul prozei nord-americane. Securistul din “Quo vadis, Domine” nu e bruta anilor ’50, “a evoluat”, s-a stilat. E destept, cinic, cu gusturi fine, cu gandul numai la afaceri, foarte pragmatic. Neasteptat de “uman”. Suna cunoscut, nu? Iar acest tip destept nu face decat sa se pregateasca temeinic pentru vremurile viitoare, pe care el le intuieste fiind un tip informat spre deosebire de restul. Sa se pregateasca pe el si tara in care traieste. Pentru ca securistul nostru este un bun patriot, strain de ideologia oficiala (un pic surprinzator, nu?) Ideologia este de fatada, un cod golit de sens al “bunelor maniere” in sistem. Mai departe… e de citit.
Cam atat. Vizionare si lectura placuta!
Silviu Toma
Bate si ti se va deschide
In February 13, 2008 in Autori, Interviuri
Interviu cu Michael Haulică
Michael Haulică s-a născut la 1 februarie 1955. A absolvit Facultatea de Matematică, Secţia Informatică, a Universităţii Transilvania din Braşov în 1978 şi, după 25 de ani de activitate ca programator, a renunţat la informatică.
A debutat cu poezie în revista Flacăra, în 1974, a publicat poezie, proză, articole. A fost redactor al suplimentelor SF Supernova şi Alternativ SF, iar în anul 2000 a fondat revista Lumi Virtuale (în format electronic). În perioada 2005 – 2007 a fost redactor-şef al editurii Tritonic unde coordonat colecţiile fiction.ro şi LIT şi a editat revista Fiction.ro. Susţine rubrici despre literatura F&SF în Observator cultural şi Ziarul Financiar (suplimentul Ziarul de duminică).
Premii: Dan Merişca 1992, Vladimir Colin 2000, SIGMA 2000, Marian Mihai 2005 şi mai multe premii ale Convenţiei Naţionale de SF (RomCon). În 2005, la Galele AtelierKult, a fost declarat Omul anului.
A publicat texte în antologiile Motocentauri pe acoperişul lumii (1995), Nemira ‘95, Nemira ‘96, Quasar 001 (2001), România SF 2001, Megaera Anthology (SUA, 2005), AtelierKult: povestiri fantastice ( 2005), Millennium Est (2006,în limba franceză), The New Weird (SUA, 2008).
A fost tradus în engleză, maghiară, croată, daneză, bulgară, franceză. Bibliografie: Madia Mangalena (Institutul European, 1999 – premiile Vladimir Colin 2000 şi RomCon 2002), Despre singurătate şi îngeri (Karmat Press, 2001 – premiul SIGMA 2002), Aşteptînd-o pe Sara (Millennium Press, 2005 şi Tritonic, 2006) – proză; Nu sînt guru (Tritonic, 2007) – culegere de articole; AtelierKult: povestiri fantastice (Millennium Press, 2005) – antologie de proză.
1. De ce nu eşti guru?
Pentru că nu asta îmi doresc. Şi nici nu e bine să avem cîte un „guru“ pentru fiecare categorie de lucruri pe care le facem. Evident, unii fac mai mult decît alţii sau poate că sînt doar mai vizibili decît alţii. Presupun că eu apar în mai multe locuri şi mă vede lumea mai des. Am lucrat într-o editură, am participat la lansări de carte, m-am implicat în ultimele premii RomCon, în organizarea galelor KULT, am avut aproape fără întrerupere, de vreo 15 ani încoace, o revistă sau un supliment SF, am rubrici permanente despre F&SF în două dintre publicaţiile literare importante, în ultimii doi ani am publicat două cărţi, m-am apucat şi de făcut antologii… De fapt, chestia asta cu „guru“ am văzut-o pe blogul lui Aron Biro şi, cînd a fost să public volumul acela cu articole, m-am gîndit că ar suna bine ca titlu „Nu sînt guru“.
2. Pînă la urmă ce vrei să faci la Nemira?
Proiectul e mare şi de durată. Obiectivul principal este descoperirea şi promovarea autorilor români de F&SF. Vrem să-i găsim, să-i pregătim pentru a deveni scriitori. De la debuturi la revista Nautilus, la almanah şi, în final, la volumul care va fi publicat în colecţia Nautilus care, după nişte ani buni, se deschide din nou pentru autorii români.
3. Se scrie mai mult SF în ultima vreme?
Mai mult decît cînd? Mai mult decît în anii ’93 – ’96, nu. Dar mai mult decît în 2003, cred. Un factor important în revirimentul sefeului românesc (care este sau va fi în scurt timp) cred că este reapariţia revistelor. Helion apare din nou, la Botoşani s-a născut o nouă revistă, Sci-Fi Magazin, şi sper ca nu peste multă vreme să publice şi autori români… Iată, din 15 februarie reapare Nautilus – cu două debuturi. E cazul să se scrie mai mult. Şi dacă oamenii au unde publica, sînt convins că vor şi scrie.
4. Există cititori pentru sefeul românesc?
Eu cred că da. Numai că ne-am cam pierdut obişnuinţa. Sau am extins strîmbatul din nas la tot ce e românesc pînă şi la literatură. Sper să nu ajungem să plătim avansuri în euro agenţilor străini pentru a publica, în traducere, cărţi ale autorilor români pe care îi neglijăm acum. Dar, în ultima vreme, au apărut cărţi de Marian Coman, Roxana Brînceanu, Costi Gurgu, Liviu Radu, George Lazăr, Victor Dragomir, Oana Stoica-Mujea … iar în acest an vom face cunoştinţă şi cu Ciprian Mitoceanu. Uite că sînt autori. Probabil mai sînt şi alţii care au de-o carte, dar încă nu îndrăznesc să abordeze editurile. Mai aşteptăm volumele de debut ale lui Dănuţ Ivănescu şi Doru Stoica. Cititori? Încă nu sînt cît pentru autorii străini, dar dacă un fel de mîncare nu este în meniu, nici nu se cere. Însă vor fi. Să publicăm noi autori români şi vom vedea că se vor cere.
5. Cum vezi viitorul sefeului? Inclusiv subgenurile… Putem vorbi de o redefinire a genului?
A, sefeul s-a schimbat mult… Cel mai bine se poate vedea în Sci-Fi Magazin, care pubică texte din anii ’60, ’70… dar şi din 2006. Se văd de la o poştă textele scrise după 2000. Sînt altfel… Altfel ca scriitură, mai literare, mai plăcute… Cît despre treaba cu S-ul din SF… s-a cam generalizat ceea ce intuiam pri anii ’90 cînd îi supăram pe fanii SF aducîndu-le texte care speculau în alte ştiinţe decît cele exacte. Evident, partea aspră a ştiinţelor are drumul ei, cyberpunkul a rămas în urmă – că de-aia avem acum post-cyberpunk, nu? -, iar literatura fantasy s-a amorezat de literatura SF şi au făcut un copil frumos, pe nume New Weird. Pe mine mă bucură şi autorii celebri de mainstream care au trecut linia şi au comis sefeuri spre deliciul cititorilor de mainstream care urăsc sefeul.
6. Sefeul românesc poate fi tradus? Există o reţetă? Există un specific al sefeului românesc?
Nu ştiu dacă există un specific al sefeului românesc. De ce-ar trebui să existe? De ce trebuie să fim mereu geniali, să spunem că nimeni nu e ca noi? Nu ne ajunge doar să scriem bine? De tradus? Nu cred ca autorii români nu sînt traduşi pentru că sînt români. Ori nu scriu bine (exclus!), ori nu sînt promovaţi afară. Şi cine să-i promoveze afară, cînd nici măcar în România nu sînt suficient promovaţi? Nici cu publicatul lor nu ne omorîm… Dar după cei cinci-şase pe care i-am publicat la Tritonic în ultimii doi ani, dacă mai publică şi Nemira vreo 3-4… cred că ne putem gîndi şi la atacarea pieţelor străine. Eu sînt convins că romanul Reţetarium al lui Costi Gurgu va apărea într-o zi şi în SUA şi va avea chiar succes. Cîţiva dintre scriitorii români au şi publicat pe-afară, în diverse reviste… Eu am pblicat în vreo cinci limbi pînă acum, în reviste şi antologii din vreo 15 ţări… Nu e greu. E ca şi cu publicatul în România: trebuie să baţi la uşă. E perdant gîndul „de ce să bat la uşă, că tot n-o să-mi deschidă nimeni“. Ştiţi cum se spune: Bate şi ţi se va deschide.
7. Îndemnuri pentru cei care scriu F&SF în România?
Aşa cum am zis: bate şi ţi se va deschide. Dar mai întîi, scrieţi băieţi… şi fete.
Responsabil cu intrebarile (doar primele 7):
Silviu Toma
