Lope de Aguirre (1513? – 1561) este protagonistul mai multor romane dar şi al câtorva filme care au încercat să prezinte, din variate perspective, scurta dar tumultuoasa carieră a acestui conchistador pe scena complexă a istoriei cuceririi Lumii Noi. Unele creaţii, cum e, de exemplu, cea a lui Miguel Otero Silva, Lope de Aguirre. Principe de la libertad (1962), l-au descris pe Aguirre drept cel dintâi luptător pentru independenţa teritoriilor latino-americane, în vreme ce altele au construit un portret fundamental diferit al acestui personaj: astfel, pelicula din 1972 a lui Werner Herzog, Aguirre, mânia zeilor, îl priveşte pe răzvrătitul din Oñate ca pe o fiinţă complet iraţională, cu înclinaţii de-a dreptul protofasciste.
În acest context, Demonul, cartea publicată în 1978 de scriitorul argentinian Abel Posse, se distinge prin notele de ironie acidă la adresa individualismului exagerat al celui care a fost numit în cronicile vremii „el conquistador loco”. În acelaşi timp, însă, romanul lui Posse reprezintă un excelent exemplu de satiră menipeană (dacă ar fi să amintim aici doar utilizarea din plin a resurselor oferite de elementele fantastice incluse în text, călătoriile pe teritorii mitice – Ţara Amazoanelor sau mult visatul El Dorado –, dialogurile cu morţii – căci toate personajele importante ale cărţii sunt moarte –, ca şi imaginea dublului tragicomic – chiar demonul care îl bântuie fără încetare pe Aguirre), dar şi o perfectă ilustrare, în cheie realist-magică, a imaginii unui trecut de natură a pune în discuţie toate sistemele totalizatoare ale naraţiunii istoriografice.
Nu puţini au fost criticii care au afirmat că întreaga construcţie din Demonul nu e altceva decât permanentul recurs – concretizat mai ales la nivel narativ – la resursele mitului eternei reîntoarceri, autorul însuşi sugerând, adesea, în luările sale de poziţie, că o abordare în stare să recontextualizeze e de preferat orientării organicist-mecaniciste atât de caracteristice naraţiunii istorice, dar şi că „adevăratul timp predilect al eternei reîntoarceri este scrisul însuşi.”
În acest roman, protagonistul, conchistadorul rebel Lope de Aguirre reprezintă, prin întreaga sa existenţă, un soi de imagine inversată a călătoriei pe care o întreprinsese naratorul lui Alejo Carpentier în Paşii pierduţi (1953). Pentru că, în loc să o pornească înapoi în timp, în căutarea unui trecut pe care ar fi, oricum, incapabil să-l înţeleagă până la capăt, Aguirre călătoreşte fără oprire către un viitor care se dovedeşte, de asemenea, a scăpa mereu înţelegerii sale. Căci el este înviat în mod miraculos din morţi şi, îmbrăcat în aceeaşi uniformă pe care o purtase atunci când fusese executat de propriii săi ostaşi, în anul 1561, va străbate de la un capăt la altul continentul sud-american, urmat atât de torţionarii, cât şi de victimele sale, traversând, de asemenea, şi mai bine de patru secole ale istoriei cu adevărat tragice a Americii Latine.
În fond, aducând în faţa cititorilor parcă la infinit aceleaşi crime şi aceleaşi suferinţe şi modificând doar protagoniştii acestora, Abel Posse realizează într-adevăr, prin personajul principal, o neaşteptată versiune a mitului eternei reîntoarceri. Pe de altă parte, călătoria lui Aguirre prin atâtea epoci istorice este şi o inedită replică la celebrul exemplu al camerei lui Melchiade, şi mai celebrul personaj al lui Gabriel García Márquez din Un veac de singurătate. Se ştie, astfel, că în acea cameră era întotdeauna martie şi luni pentru unele personaje, în vreme ce pentru altele ea nu reprezenta decât încăperea oalelor de noapte şi semnul cel mai clar al distrugerilor aduse de trecerea inevitabilă a timpului. Asemănător, Aguirre trăieşte permanent (şi exclusiv) momentul culminant conquistei, al perioadei fortei militare, chiar şi după ce aceasta nu mai e, pentru toţi ceilalţi, inclusiv pentru soldaţii săi, decât o amintire din ce în ce mai palidă. Textul cărţii lui Abel Posse descrie modul în care, după ce sunt abandonaţi în nesfârşita junglă amazoniană ca semn al represaliilor, oamenii lui Aguirre se vor integra, treptat, în societatea noilor state latino-americane, înscriindu-se oarecum firesc în curgerea istoriei, lucru pe care fostul conducător nu va fi niciodată în stare să-l facă. Iar grandiosul priect al lui Aguirre, şi anume de a întemeia un nou imperiu, „Imperio Marañón”, nu se va concretiza decât în mintea sa, împietrită parcă într-un moment pe care fostul conducător al conchistadorilor se va dovedi incapabil să-l depăşească vreodată.
Pe măsură ce Lope de Aguirre ia cunoştinţă de faptele reale ale istoriei latino-americane, romanul revine de-a dreptul obsedant la tema incapacităţii – sau imposibilităţii – conchistadorului de a trăi şi de a înţelege lumea prezentului. Desigur, Aguirre nu face decât să reia experienţa primilor conchistadori dar, de asemenea, s-o ducă mai departe, mai exact să se învârtă în cercul vicios al micii sale lumi de trădă(to)ri şi victime. El rămâne, aşadar, un observator de secol XVI în faţa evenimentelor veacurilor următoare, pe care, tocmai de aceea, e incapabil să le interpreteze corect, ajungând chiar să considere istoria nici mai mult, nici mai puţin decât „un soi de pistă de curse metafizică.” Nimic altceva, dacă e să ne gândim bine, decât atitudinea primilor istorici veniţi din Lumea Veche şi care au încercat să pună bazele unor cronici în limba spaniolă în Noua Lume a Americii. Inutilitatea acţiunilor complet anacronice ale lui Aguirre devine, însă, evidentă mai cu seamă o dată cu cea de-a doua lui venire, atunci când este realmente silit să accepte faptul că viziunea sa nu mai este deloc aplicabilă în contextul noilor realităţi sud-americane.
Cu toate acestea, el va încerca cu disperare să se elibereze de sub stăpânirea timpului istoric, nu să se adapteze noilor realităţi. Iar pentru asta va recurge la ajutorul unui guru indigen, Huamán, dar şi la acela al generoaselor doze halucinogene de „ayawaska”, pe care acesta i le putea furniza. Iar în timpul acestor adevărate „sesiuni de psihoterapie transculturală”, ca să repetăm sintagma impusă de critica literară hispano-americană, Aguirre va începe să întrevadă cât de lipsite de coerenţă fuseseră toate încercările sale de a-şi impune rigidele concepţii despre istorie la nivelul comunităţilor umane în mijlocul cărora îi este sortit să trăiască. Dar aceasta este, înţelegem noi, ca cititori ai acestui roman, şi greşeala fatală a mentalităţii conchistadorilor priviţi în ansamblu, aici fiind de găsit unul din meritele de seamă ale Demonului, şi anume capacitatea autorului de a ironiza un întreg ansamblu ori context cultural sau istoric. Pe de altă parte, după ce protagonistul este scos din prim-planul scenei, Abel Posse închide oarecum cercul vicios în care se mişcase acesta, doar pentru a-l reactualiza imediat, prin mutarea accentului pe acţiunile dublului diabolic al lui Aguirre, demonul în stare a trece de la un personaj la altul mai cu seamă prin intermediul relaţiilor erotice interzise, ajungând astfel până la Diego de Torres, liberalul teolog revoluţionar, „creatorul noului adevăr obligatoriu”, după cum îl caracterizează autorul însuşi. Numai că – iar aici intervine din nou ironia lui Posse – acest adevăr al lui Torres nu este nicidecum nou, fiind doar o altă expresie a eternei lupte pentru putere care a caracterizat generaţii în şir lumea latino-americană.
În acest fel, mitologizând la tot pasul într-o manieră proprie istoria şi adevărul, romanul parodiază acel mod de gândire ce se raportează exclusiv la trecut, punând viitorul într-o uriaşă paranteză şi încercând să-l ignore. Căci aventurile anacronice şi adesea tragicomice ale lui Aguirre îl plasează pe o poziţie de permanentă confruntare cu noile contexte – istorice şi nu numai – deschise către o cu totul altă înţelegere a lumii. Iar scriitorul argentinian reuşeşte, în acest mod inedit, să amintească mereu cititorilor săi că istoria şi mitul nu sunt acelaşi lucru, iar încercarea de a impune o viziune circulară este sortită eşecului, singura finalitate a unei asemenea întreprinderi fiind mişcarea oarbă între limitele unui cerc etern vicios. În plus, întâmplările prin care răzvrătitul tiran va trece demonstrează primejdiile care apar în faţa oricui ar încerca să înţeleagă metafora eternei reîntoarceri în sens strict literal. Nimic altceva, în fond, decât făcuse, cu mijloacele proprii, şi Gabriel García Márquez în romanul Un veac de singurătate, mai ales dacă ţinem seama de interpretarea lui Roberto González Echevarría, care analizează cartea márqueziană din perspectiva relaţiei dintre mit şi istorie, pornind de la semnificaţiile metaforei arhivei, păstrată cu grijă în deja amintita cameră a lui Melchiade. Aici, nu ordinea cronologică este esenţială, ci regulile şi ordinea riguroasă a scrisului.
Pornind de la această premisă, înţelegem că şi în Demonul lui Posse, noile structuri narative nu sunt de natură doar a crea noi şi noi texte, ci şi de a sublinia mereu vechile reguli ale literaturii. De aici şi ideea de posibilă îmbunătăţire a activităţii scriitoriceşti, câtă vreme istoria strictă a vieţii şi expediţiei lui Aguirre nu are un început sau un sfârşit în sens tradiţional în acest roman, ele există pur şi simplu – şi aici scriitorul a avut o intuiţie perfectă – prin actul reluării şi, implicit, al rescrierii. Iată, în acest sens, ce i se spune la un moment dat lui Aguirre: „Tot ce ai să întreprinzi va ajunge la acelaşi rezultat, fiindcă zidurile sunt înăuntru. Lope, convinge-te, suferi de-o boală incurabilă: nu te-ai născut. Faci pentru că nu poţi să fii. Omori pentru că ţi-e teamă să trăieşti.” Demonul devine, astfel, o permanentă „întoarcere la locul crimei” (sau, mai degrabă, al crimelor) tocmai prin scriitură, transformându-se, pe nesimţite, într-un soi de reiterare a impulsului de cucerire specific conchistadorilor spanioli, iar nu în simplu exerciţiu de memorie al lui Aguirre ca simplu individ. Adică, altfel spus, imaginea unei eterne reîntoarceri, în diferite configuraţii textuale, la timpul şi ordinea predilecte ale scrisului din interiorul unui nou spaţiu al unei alte arhive cu specific latino-american…
În final, dar nicidecum în ultimul rând, Demonul revine la semnificaţia esenţială a borgesienei Biblioteci Babel. Nimic altceva, în fond, decât eterna reîntoarcere a imaginii arhivei literare, compendiul universal de texte ce trebuie scrise, rescrise şi mai ales recitite atâta vreme cât mai există scriitori care să scrie şi cititori dornici de lectură. Din această perspectivă, devine evident că utilizarea resurselor simbolice ale eternei reîntoarceri nu reprezintă, la nivelul acestui roman, o respingere a istoriei, ci o repunere în discuţie a valabilităţii formulelor consacrate ale naraţiunii istorice ori ale ficţiunii istoriografice. Abel Posse are mereu grijă să reamintească cititorilor săi că memoria istorică trebuie să identifice sensuri în orice context posibil prin eterna reîntoarcere la o arhivă în stare să furnizeze texte cu adevărat semnificative pentru fiecare nouă generaţie.
Adauga un comentariu