Părând, în epocă, un autor dispus să scrie o proză fără prea mari profunzimi, apropiat chiar, de unii critici, de Irving Washington şi considerat un simplu „peisagist” (chiar dacă unul par excellence), comparat, pe de altă parte, de marele său prieten, Herman Melville, cu Shakespeare însuşi, tocmai pentru „rara capacitate de a sonda adâncimile sufletului omenesc”, Nathaniel Hawthorne se dovedeşte a fi, din perspectiva prezentului, nu doar un prozator ce depăşeşte încă de la primele sale creaţii toate convenţiile consacrate ale literaturii victoriene, ci, deopotrivă – sau poate mai ales – scriitorul care, dincolo de faptul că a creat, în 1850, primul roman american ce poate fi numit modern în adevăratul sens al cuvântului, Litera stacojie, reprezintă un extraordinar şi strălucit model pentru marile nume ale romanului secolului XX, de la Marcel Proust sau James Joyce şi până la Thomas Mann sau Alberto Moravia, mai cu seamă prin excepţionala sa capacitate de a trata, cât se poate de convingător, aspectele esenţiale legate de rolul şi semnificaţiile artei în societate – în orice societate – şi, desigur, pe acelea referitoare la locul artistului în lume, cea americană a secolului al XIX-lea şi nu numai. Iar această lume, în concepţia lui Hawthorne, nu e nicidecum un peisaj calm şi static, potrivit pentru a fi contemplat cu detaşare, ci un adevărat abis marcat, de asemenea, de conştiinţa păcatului şi a misterului, ori, alteori, a ambiguităţii extreme ce domină existenţa umană.

Căci, spre deosebire de contemporanii săi, Hawthorne nu era nicidecum dominat de optimismul transcendentalismului american, neavând speranţe exagerate în „marele destin al naţiunii”, aşa cum era el văzut de Emerson sau cântat de Walt Whitman, expresia clară a neîncrederii sale fiind, desigur, ironica construcţie din Povestea de la Blithedale (1852). Pentru că, în fond, pentru el, ca scriitor, realitatea exterioară nu e decât simbolul uneia profunde, de natură a caracteriza însăşi natura umană. Devine, astfel, clar că originile convingerilor sale – mai ales ale celor estetice – sunt de găsit nu atât în transcendentalism, ci mai degrabă în tradiţia consacrată a puritanismului american, fără să însemne că autorul ar fi un spirit puritan, ci tocmai dimpotrivă, după cum Litera stacojie demonstrează fără urmă de echivoc. Citeste mai mult »

Shozo, un bărbat de curând divorţat, trăieşte împreună cu noua lui soţie, Fukuko, ţinând în casă şi o pisică pe nume Lily, fiinţă de care personajul masculin este extrem de ataşat. Încercând să recâştige afecţiunea fostului său soţ, Shinako intră în posesia pisicii, iar Shozo face tot ce poate pentru a reuşi să-şi vadă uneori, chiar şi de la distanţă, animalul de companie favorit. Pentru orice cititor, o asemenea prezentare a unui roman ar fi de natură a-l îndepărta pentru totdeauna: firul epic este mai mult decât fragil, personajele sunt atipice, la fel şi pasiunile lor. Cu toate acestea, scriitorul japonez Jun’ichiro Tanizaki mizează, în romanul O pisică, un bărbat şi două femei, tocmai pe aparentele slăbiciuni ale textului, cu scopul nedeclarat de a-l face cu atât mai agreabil unui altfel de cititor; nu neapărat asiatic, dar, măcar atent la detalii şi sensibil la proza de atmosferă.

Afirmat la începutul secolului XX, dar continuându-şi activitatea până după jumătatea acestuia, Tanizaki (1886 – 1965) se numără printre autorii niponi care au fost nevoiţi să se confrunte cu spinoasa problemă a noului raport care se cerea stabilit, în cadrul literaturii din Arhipelag, între tradiţia întotdeauna foarte puternică în această parte a lumii şi modernizarea necesară. Iar dacă, Yasunari Kawabata, de exemplu, alegea de la bun început calea tradiţiei, identificabilă, de altfel, la numeroase niveluri în opera sa, Jun’ichiro Tanizaki pare a se situa, în perioada imediat următoare debutului său literar, petrecut în 1910, în mod clar de partea modernităţii. Nu întâmplător, el este traducătorul lui Oscar Wilde în limba japoneză, influenţa acestuia, ca, de altfel, şi a prozei lui Edgar Allan Poe, fiind perfect recognoscibile în primul său roman, Tatuajul. Tema centrală este, aici, arta şi implicaţiile acesteia la nivelul profund al fiinţei umane. Citeste mai mult »

Şi acum rămân fascinat de ce efect seismic asupra fiinţei are o carte bună asupra mea, ambientul se metamorfozează, fotoliul devine o corabie, o navă spaţială ce urmăreşte ruta nou descoperită spre o nouă lume abia descoperită de temerarii scriitori. Am să mă opresc asupra cuvântului „temerar“, deoarece acestui autor britanic, Arthur C. Clarke, altul cu dificultate ridicată ar ţinti precis universul şi încărcătura operelor sale, după cum majoritatea am devenit interesaţi de scrierile sale, profetice spun unii cu curaj nebun, după periplul şi turul titanic al curiozităţii umane: seria „Odiseea spaţială“. Într-o oarecare proporţie a celor care au citit volumul „Sfârşitul copilăriei“ au văzut în ea un fel de completare la seria amintită, sau mai bine zis un ecoul al ei, cronologic vorbind cartea din discuţie precede Odiseea.

Un roman simplu, cu teme covârşitoare, dansante credibil pe un scenariu irezistibil, m-aş apleca chiar să folosesc termenul de realist, deşi este sience fiction (această etichetă este valabilă doar pentru ieri şi nu pentru mâine). Rezumatul crud şi rece ar suna, bineînţeles crud şi rece, dar să aprindem puţin becul: în timpul Războiului Rece pe parcursul cursei spaţiale Vestul alături de Est sunt înfrânţi în dorinţa de a aseleniza, de apariţia Overlorzilor, care susţin un plan pentru omenire, acela de utopie cu o finalitate deopotrivă mistică şi veritabil coşmar pentru individualitate. Apariţia lor duce la o pierdere a independenţei umane, cu un preţ consistent. Foamea, ignoranţa, războiul (acel fidel al speciei) sunt izgonite în cărţi de acum. Citeste mai mult »

Nu cred ca mi s-a mai intamplat inainte de Dune sa fi citit vreodata o saga atat de cuprinzatoare si de asemenea proportii si totusi sa traiesc atat de puternic la sfarsit senzatia de tristete ca totul s-a terminat parca mult prea devreme.

Initial m-am gandit ca ceva scris la nivelul asta, cel putin ca marime (seria cuprinde 6 volume – Dune, Mantuitorul Dunei, Copiii Dunei, Imparatul-Zeu al Dunei, Ereticii Dunei, Canonicatul Dunei), o sa ma oboseasca dupa primele 2-3 volume, ca actiunea sa devina statica si descrierile mai plictisitoare, pe scurt ca o sa se dilueze si ca o sa-mi lase aceeasi senzatie ca un film bun care a avut „n” continuari, una mai proasta ca cealalta.

A fost seria care mi-a spulberat aceasta parere. Am fost prinsa in atmosfera planetei Dune – Arrakis incepand de la primul volum si pana la ultimul. Capacitatea nelimitata a imaginatiei lui Franck Herbert de a crea lumi, oameni, caste, curente religioase, psihologii atat de diferite si de unice este pur si simplu uimitoare si face ca Dune sa fie considerata de multi ca fiind capodopera genului SF.

Dune are tot ce-i trebuie unei carti pentru a o face “de nelasat din mana” : are intriga, are suspans, are multe personaje, are un ritm alert, are momente “surpriza”. Citeste mai mult »