Shozo, un bărbat de curând divorţat, trăieşte împreună cu noua lui soţie, Fukuko, ţinând în casă şi o pisică pe nume Lily, fiinţă de care personajul masculin este extrem de ataşat. Încercând să recâştige afecţiunea fostului său soţ, Shinako intră în posesia pisicii, iar Shozo face tot ce poate pentru a reuşi să-şi vadă uneori, chiar şi de la distanţă, animalul de companie favorit. Pentru orice cititor, o asemenea prezentare a unui roman ar fi de natură a-l îndepărta pentru totdeauna: firul epic este mai mult decât fragil, personajele sunt atipice, la fel şi pasiunile lor. Cu toate acestea, scriitorul japonez Jun’ichiro Tanizaki mizează, în romanul O pisică, un bărbat şi două femei, tocmai pe aparentele slăbiciuni ale textului, cu scopul nedeclarat de a-l face cu atât mai agreabil unui altfel de cititor; nu neapărat asiatic, dar, măcar atent la detalii şi sensibil la proza de atmosferă.
Afirmat la începutul secolului XX, dar continuându-şi activitatea până după jumătatea acestuia, Tanizaki (1886 – 1965) se numără printre autorii niponi care au fost nevoiţi să se confrunte cu spinoasa problemă a noului raport care se cerea stabilit, în cadrul literaturii din Arhipelag, între tradiţia întotdeauna foarte puternică în această parte a lumii şi modernizarea necesară. Iar dacă, Yasunari Kawabata, de exemplu, alegea de la bun început calea tradiţiei, identificabilă, de altfel, la numeroase niveluri în opera sa, Jun’ichiro Tanizaki pare a se situa, în perioada imediat următoare debutului său literar, petrecut în 1910, în mod clar de partea modernităţii. Nu întâmplător, el este traducătorul lui Oscar Wilde în limba japoneză, influenţa acestuia, ca, de altfel, şi a prozei lui Edgar Allan Poe, fiind perfect recognoscibile în primul său roman, Tatuajul. Tema centrală este, aici, arta şi implicaţiile acesteia la nivelul profund al fiinţei umane.
Iar dacă, în cazul Portretului lui Dorian Gray, transformarea personajului era vizibilă doar în tabloul care îl reprezenta, în cartea lui Tanizaki arta – aici, un tatuaj în formă de păianjen – acţionează direct asupra femeii care-l poartă. Critica literară a identificat, în acest text, şi predilecţia autorului pentru o erotică pe care nu puţine voci n-au ezitat s-o numească de-a dreptul „perversă”, dar care, prin pregnanţa şi eleganţa mesajului, precum şi prin perfecta adaptare a mijloacelor artistice la conţinut, a devenit adevăratul semn distinctiv al prozei lui Jun’ichiro Tanizaki, iar acest fapt se va vedea şi în Dragostea unui pervers, Cheia, Podul plutitor al viselor sau După plac, romancierul reuşind să creeze o impresionantă galerie de portrete feminine. După 1923, însă, se produce o schimbare majoră nu doar în literatura, ci şi în viaţa lui Tanizaki, el hotărând, în urma cutremurului devastator ce afectează mai cu seamă capitala, să se mute la Osaka. Totodată, se va orienta, de acum încolo, spre redescoperirea adevăratelor valori ale tradiţiei literare nipone, în acest sens fiind şi cel care va realiza o adaptare a extraordinarei Poveşti a lui Genji, marea carte a Doamnei Murasaki Shikibu, scrisă la începutul secolului XI, şi considerată de o însemnată parte a criticii drept primul roman din literatura universală.
Fără îndoială, Tanizaki nu uită nici o clipă recomandarea făcută, încă din 1885, de Tsubouchi Shoyo romancierilor vremii, referitoare la necesitatea modernizării formelor şi formulelor literare, cu scopul declarat de depăşire a închistării specific nipone anterioare celebrei Restauraţii Meiji, începută în anul 1868. Dar, pe de altă parte, scriitorul în discuţie va avea mereu în vedere şi gustul marelui public, mai cu seamă după 1926, când va începe, în Japonia, perioada de aur a „romanelor populare de un yen”. Paradoxal, poate, pentru cei mai puţin familiarizaţi cu gustul publicului cititor nipon sau cu formele literare predilecte din această parte a lumii, dar Jun’ichiro Tanizaki va reuşi, de-a lungul întregii sale cariere literare, să cucerească atât aprecierile criticii, cât şi încrederea unor categorii din ce în ce mai largi de cititori.
Desigur, mai cu seamă pentru că a reuşit să găsească una dintre rarele modalităţi de a fi întotdeauna modern, rămânând, totuşi, tradiţional în esenţă, aşa cum cerea, de altfel, şi programul estetic al grupării Subaru (Pleiada), din care scriitorul a făcut parte. Un exemplu în sensul acesta este chiar romanul O pisică, un bărbat şi două femei, apărut în anul 1936 şi scris tocmai în perioada în care autorul său lucra la adaptarea, în conformitate cu epoca modernă, a Poveştii lui Genji. Poate că acesta este motivul pentru care numeroase teme ale literaturii dinastice, atât de aristocratică şi de rafinată în esenţa ei, se regăsesc în romanul de faţă. Roman pe care nu puţine voci ale criticii occidentale au ezitat multă vreme să-l considere „roman” în adevăratul sens al cuvântului.
Nu doar datorită epicului fragil, ci şi pentru că există, pe parcursul său, extrem de numeroase enclave lirice, greu de prins şi de evaluat în noul pat al lui Procust reprezentat de obişnuitele analize canonice. Cei care s-au lovit de aceste dificultăţi au pierdut însă din vedere că, dacă, în spaţiul cultural occidental, orice discuţie referitoare la o teorie a romanului începe, aproape invariabil, cu dezbateri legate de denumirea însăşi a acestei specii literare, în Japonia lucrurile stau altfel. Mai cu seamă pentru că, dincolo de istoria impresionantă, termenul în sine implică un ansamblu de scrieri extrem de diferite, atât din punctul de vedere al regulilor formale, cât şi al celor de conţinut. În acest context, proza lui Tanizaki se dovedeşte un strălucit exemplu al literaturii de atmosferă, dar şi al ineditei formule găsite de autor pentru a aduce laolaltă vocile tradiţiei şi modernităţii.
O pisică, un bărbat şi două femei este, astfel, un veritabil exemplu al noii structuri literare nipone, afirmate în primele decenii ale secolului XX. Iar dacă personajul masculin, Shozo, superficial, leneş şi lipsit de preocupări, ar reprezenta, aşa cum consideră numeroşi interpreţi, elementul legat în mod fundamental de modernitate, fragmentele lirice şi permanentele lui meditaţii şi peregrinări – nu în căutarea timpului pierdut, ci în căutarea mult iubitei pisici pierdute – ne duc, desigur, spre dominata tradiţională a scrisului lui Tanizaki. Nu o dată, înainte de a o ceda pisica fostei sale soţii, Shozo o contemplă pe Lily şi e uimit să constate efectele timpului asupra animalului preferat: astfel, Lily îşi pierde treptat din agilitate, ochii i se împăienjenesc, e tot mai costelivă şi începe să nu se mai bucure nici măcar de extraordinarul simţ al orientării: „[…] iar Shozo se întristă la gândul că toate cele de pe lume sunt trecătoare şi că în curând avea şi Lily să îşi găsească sfârşitul.” Dacă, în unele situaţii parţial asemănătoare din proza lui Yasunari Kawabata, termenul adus cel mai adesea în discuţie era kyomu no arigatasa, („bucuria vidului”), la Tanizaki lucrurile tind să se nuanţeze.
Desigur, rămâne valabil faptul că nici aici nu avem de-a face cu nimicul sau golul occidental, fundamentul spiritual fiind fundamental diferit, căci în Japonia spiritului universal, „orice comunică liber cu orice”, depăşind toate graniţele şi condiţionările. Dar, acum, ideea esenţială a textului lui Tanizaki ne duce la conceptul de mujokan, acesta cuprinzând, pe de o parte, conştientizarea acută a efemerităţii tuturor lucrurilor, iar pe de alta, atitudinea de resemnare şi de acceptare senină a acestei realităţi. Tocmai de aceea, Shozo va fi în stare să perceapă trecerea timpului doar raportându-se la Lily, mai precis la momentul aducerii ei în casă şi la acela al venirii sale înapoi, străbătând singură de la zeci de kilometri, de la Amagasaki.
S-a evidenţiat, de asemenea, nu o dată, pasiunea obsesivă a lui Shozo, un bărbat matur, pentru o pisică, în detrimentul celor două femei din viaţa sa, fapt care va determina, fatalmente, apariţia unui inedit… menage à quatre. Şi chiar dacă unii au considerat (şi!) acest lucru tot o expresie a excentricităţii sau a perversiunii care afectează numeroase personaje din proza lui Tanizaki – creator, să nu uităm, al lui Naomi, tulburătoarea Lolită japoneză – la o lectură mai atentă, chiar şi scepticii vor recunoaşte că dincolo de acest prim nivel al textului se ascunde ceva mai mult. Se ştie, astfel, că simbolismul pisicii este extrem de eterogen, oscilând între tendinţele benefice şi malefice, iar lucrul acesta a fost explicat prin atitudinea ei deopotrivă blândă şi ascunsă. În plus, în Japonia, pisica este considerată, în general, un animal de rău augur – la început, aşa o consideră pe Lily şi prima soţie a lui Shozo – deoarece se credea că ar fi în stare să fure înfăţişarea femeilor. Pe de altă parte, însă, în tradiţia buddhistă, doar pisica şi şarpele nu sunt impresionaţi de moartea lui Buddha, ceea ce, însă, dintr-un alt punct de vedere, poate fi interpretat drept semn al unei înţelepciuni superioare. Poate că tocmai de aceea Tanizaki o transformă pe răsfăţata Lily într-un adevărat personaj al romanului său – sau, în orice caz, într-un element esenţial, în funcţie de care celelalte personaje se vor raporta la realitatea exterioară şi, cel mai important, vor percepe trecerea timpului sau chiar, în anumite circumstanţe, vor reuşi să-l regăsească.
De altfel, romancierul japonez nu e singurul autor modern fascinat de semnificaţiile pisicii – dacă e să ne gândim, acum, la alte câteva exemple celebre, de la motanul Behemoth al lui Bulgakov la Pisica nemuritoare de Karel Capek sau la Motanul are cuvântul de Natsume Soseki, şi de la Eva sălăşluieşte în pisică de Gabriel García Márquez la Puss-in-Boots de Angela Carter sau Grădina pisicilor încăpăţânate a lui Italo Calvino. Romanul lui Tanizaki are un final deschis, din acest punct de vedere scriitorul încadrându-se în linia reprezentată şi de Yasunari Kawabata sau Yukio Mishima. În cazul de faţă, cu menţiunea specială că, dintr-o anumită perspectivă, acest final nu face decât să completeze semnificaţiile atât de greu de unificat ale pisicii – şi, implicit, să lase cititorul să joace un rol extrem de important în economia textului. Căci, la fel ca într-un nou joc – dar, de astă dată, nu de-a şoarecele şi pisica… – Jun’ichiro Tanizaki îşi invită cititorul în fascinanta lume a cărţii. Fără a-i spune vreodată că va fi o călătorie uşoară, ci mulţumindu-se să sugereze că va exista, oricum, un capăt al drumului: cu celebra replică a Pisicii lui Lewis Carroll din Alice în Ţara Minunilor, Lily pare ne spune la tot pasul „O, bineînţeles că ajungi, dacă mergi cât trebuie…”
Jun’ichiro Tanizaki, O pisică, un bărbat şi două femei.
Traducere şi prefaţă de Roman Paşca, Bucureşti, Editura Nemira, 2006
Adauga un comentariu