“Jocurile Foamei” ilustrează fantezist o perioadă viitoare, ce urmează unei apocalipse. Puterea, ca şi în vremurile indepărtate de noi – în urmă sau mai apropiate, ia mintile celor care o detin, îi dezumanizează şi-i determină să alcătuiască, pentru dominaţi, metode de constrângere care iau forma de jocuri ale căror reguli se schimbă după bunul plac al conducătorilor.

În volumul “Sfidarea“, destinele personajelor deja îndrăgite (Katniss, Peeta şi mentorul Haymitch) sunt purtate într-un nou vartej de evenimente. Fiind cu totii învingători, te-ai aştepta, conform legilor în vigoare, să aibă parte de o viaţă îmbelşugată în cartierul construit anume pentru ei. Doar că felul în care s-au priceput să supravieţuiască n-a fost pe placul puterii cu miros de “trandafiri şi sange”. Nu li s-a putut anticipa dorinta de a trai. E ca şi cum ar fi luat în zeflemea autoritatea.

Conflictul dintre putere şi indivizii asupra cărora este exercitată este mascat de ideea de spectacol, cu cosmetizările, poleiala şi efectele speciale din dotare. Turneul Triumfal ocazionează manifestări de simpatie fata de eroina cu nume de plantă lacustră şi abilităţi de zeită a vanătorii, iar broşa ei devine simbol de nesupunere, o mică partitură care capata valori de marseilleză.

Şi iţele intrigii se complică, iar regulile jocului se schimbă, încat nu poţi lăsa din mana volumul, ba, încantat, mai întinzi mana după inca unul.

Antrenamentele pentru participantii la Jocurile Foamei sunt foarte bine puse la punct: este vorba despre tehnici de lupta (aruncat sulite, tir cu arcul, aruncat cuţite, luptă corp la corp) şi de supravieţuire (noduri din franghii, aprins focul, metode de camuflaj, construit de adăposturi, insecte comestibile, fabricat de hamacuri, pescuit). Acestea sunt urmate de evaluarea individuală, ocazie cu care creatorii de joc îi pot testa individual pe participanti. Daca în volumul intai Katniss i-a suprins pe evaluatori şi ne-a lăsat şi pe noi cu sufletul la gura, în al doilea şi ea şi Peeta i-au infruntat, ne-au încantat şi înspăimantat. Citeste mai mult »

Romanul “Fuga vanatorului” reprezinta un caz destul de rar in care trei mari autori fantasy isi dau mana pentru o creatie comuna. Fiecare dintre cei trei isi lasa amprenta asupra cartii. Astfel, George RR Martin e evident ca se afla in spatele cartografierii tinuturilor in care se desfasoara actiunea asa cum o face si in seria “Cantec de gheata si foc”. Dealtfel , George RR Martin scrie opere fantasy care au actiunea in tinuturi inedite pe care le prefera unor tinuturi terestre deja cunoscute ; acest lucru permitandu –I sa valorifice elemente ale diferitelor culturi si ale diferitelor epoci istorice fara a putea fi acuzat de anacronism sau de o copiere prea fidela a atmosferei dintr-o anumita epoca istorica.

Actiunea romanului se desfasoara pe o colonie relativ tanara Sao Paolo creata de cel mult 40 de ani si in care se dezvoltasera un numar limitat de orasele ale colonistilor : Diegotown , Nuevo Janeiro ,San Esteban ,Amadora , Rapa Scripcarului.Calatoriile interstelare se desfasurau cu ajutorul navelor enyezilor argintii singurele care puteau sa acopere rezonabil distantele incomensurabile ale spatiului interstelar si care puteau face saltul prin spatiu –tehnologie pe care oamenii nu fusesera capabili sa o puna la punct.
Personajul principal : Ramon Espejo este sosit odata cu primii colonisti si este de origine din Mexic. Are un temperament latino si un limbaj colorat specific. Acest lucru il baga in tot felul de buclucuri pe care le trece insa destul de bine si cu o nuanta permanenta de umor. Astfel in urma unei incaierari cu un european intr-un bar din Diegotown : « El Rey » , este nevoit sa fuga o perioada din oras pentru a fi uitat acest incident cu urmari destul de grave. Astfel , pleaca sa prospecteze geologic la nord de Rapa Scripcarului si anume in Muntii Sierra Hueso. Acesti munti erau practic cvasi-necunoscuti si populati intre altele si cu periculoasele soparle pisici denumite chupacabras. Citeste mai mult »

El – fost baschetbalist, sportiv celebru doar cu câţiva ani în urmă, ajuns într-o mică localitate de munte, pentru a încerca să se vindece de tuberculoză. Ea – femeie frumoasă, puternică, alături de care el pare a găsi resursele necesare pentru a-şi dori cu adevărat vindecarea. Fata – o apariţie neaşteptată, fragilă, dulce, venită chiar în noaptea de Anul Nou. Clasicul triunghi amoros? Un nou ménage à trois acceptat ca atare de protagonişti? Toate la un loc şi, în acelaşi timp, nimic din toate astea? Sunt doar câteva dintre întrebările pe care cititorul – inocent, şi nu numai – şi le pune la sfârşitul lecturii unui roman care, pe cât de scurt, a provocat nesfârşite discuţii şi dispute în rândul criticilor: Despărţiri al uruguayanului Juan Carlos Onetti (1909 – 1994).

Considerându-se un autor extrem de diferit de scriitorii care aderaseră la estetica dominantă a celebrului „boom” latino-american, dar şi de procedeele realismului magic deoarece, după cum el însuşi afirmă: „când s-a produs boom-ul, eu scrisesem deja mult şi eram cunoscut”, Onetti a fost privit, în ciuda marilor inovaţii pe care le-a adus în literatura continentului sud-american, cu suficientă reticenţă, cel puţin până la jumătatea anilor ‘60, când, în urma numeoraselor premii literare câştigate, ajunge direct în centrul atenţiei criticii şi publicului cititor, reuşind, însă, mereu, performanţa de a trata celebritatea cu detaşarea necesară şi chiar cu o anumită indiferenţă, rar întâlnită în „republica literelor”.

Alegând să critice tendinţa de a pune accentul pe descrierile unei naturi pitoreşti şi pe figurile decorative de gaucho, Juan Carlos Onetti a adoptat de la bun început – încă din Puţul (1939), considerat uneori chiar primul roman latino-american cu adevărat modernist, – o manieră de a scrie apropiată de cea a lui William Faulkner, în acest sens construindu-şi propriul teritoriu mitic din Santa Maria (replică a unui alt tip de Yoknapatawpha), dar, deopotrivă, de Louis-Ferdinand Celine în ceea ce priveşte rolul determinant al limbii în proza modernă. Iar dacă Eladio Linacero, personajul principal al primului său roman a fost comparat, pe bună dreptate, cu protagonistul din Foamea lui Knut Hamsun, odată cu aşa numita „trilogie din Santa Maria”, alcătuită din La vida breve (1950), Los adioses (1954) şi Una tumba sin nombre (1959), Onetti îşi afirmă pe de-a-ntregul propria manieră de a concepe şi de a practica ficţiunea. Mai ales prin Despărţiri, cartea sa preferată, apărută în 1954, care, dincolo de subiectul aparent facil şi – tot aparent – urmând punct cu punct vechea estetică a mimesis-ului, propune şi demonstrează valabilitatea unei adevărate poetici a ambiguităţii şi a textului metaficţional. În acest fel, scriitorul reuşeşte să creeze un adevărat cosmos literar – mai cu seamă prin mijloace lingvistice – dar şi să reafirme mai vechea orientare teoretizată de Ortega, acea „artă artistică” prin excelenţă, în fond, nimic altceva decât artificiul autoreferenţial al prozei ultimelor decenii. Plus permanentul accent pus pe ambiguitate, într-un procent cu mult mai mare decât în cazul altor autori ai secolului XX. Citeste mai mult »

O antologie SF! Multe texte scurte şi bune! La asta mă gândeam în timp ce priveam coperta citind cine sunt autorii.

Introducerea, scrisă de George R. R. Martin este ea însăşi o mică bijuterie prezentând nu numai cartea şi autorii dar abordând şi spinoasa problemă a genurilor literare şi totul prin ochiul versat al unui scriitor matur şi în lumina estompată a amintirilor din copilărie.

Am savurat introducerea şi am urmat îndemnul final : „…rotiţi suportul de cărţi şi daţi pagina ” , anticipând cu nerăbdare ce va urma.

Un prim contact, cu luptele directe, brutale, sângeroase şi feroce din epoca vikingilor pe fondul cărora se derulează povestea lui Conn Corbasson, luptător cu resurse nebănuite pentru care a pierde totul dar a rămâne în viaţă înseamnă o şansă de care trebuie profitat din plin ( Regele Norvegiei – Cecelia Holland).

O viziune neaşteptată asupra războiului supertehnologizat prezentată în „Legat pe vecie” a lui Joe Haldeman. Simbioza om-maşină şi comunicarea totală dintre 10 oameni ce luptă prin intermediul avatarurilor teleghidate. O poveste de dragoste, senzaţia de invincibilitate şi moartea neaşteptată , războiul simţit dar nu atins şi cicatricele amorţite ale sufletului care permit împăcarea cu sine şi cu lumea.

După o viaţă de lupte ,o moarte demnă de un erou al Romei Antice. Asta îi oferă cel mai bun prieten,eroului din „Triumful” de Robin Hobb, dând loialităţii o nouă dimensiune. Citeste mai mult »