Mă confrunt cu greutăţi de fiecare dată când vorbesc despre un roman poliţist, şi nu pentru motivul că ar fi dificil de rezumat, nu la asta bat, ci în cazul în care vreau să îl recomand cuiva şi nu doresc să-i spun pe un iz demisec “că este o carte bună” dar nici nu pot să-i ofer detaliile labirintului misterios; nu pot avea rolul Ariadnei, detalii la care un policier însumează totul. Adică şi în final, la ce sunt buni prietenii dacă nici măcar nu îţi salvează plăcerea de a savura surprizele dintr-o făptură de raft ce te monopolizează un timp?

O introducere este binevenită. Dar doar o introducere, atât am să promit pentru a oferi, nu vreau să trec pragul. Eroul lui Raymond Chandler, Philip Marlowe – un rival demn pe podium cu Sherlock Holmes – este angajat, în tăcere ca orice detectiv particular de domnul Kingsley cu slujba de a se interesa de soţia lui, Crystal, o cleptomană cu ocazia deselor celebrări ale lui Dyonisos şi cu dorinţă pentru alţi bărbaţi, dispărută de o lună cu posibilul amant, domnul Lavery la cabana soţilor din munţi.

De laudă este acest soţ Kingsley, deoarece doreşte doar să afle de ea dacă este în siguranţă, şi doar atât. Marlowe  află multe despre un caz pentru care este angajat legat de o sinucidere a soţiei doctorului Almore. Am de gând să mă opresc cu următoarea cifră de persoane cu posibil contact cu moartea din Doamna din lac: patru; credeţi-mă sau, mai bine îndoiţi-vă până la cuvântul sfârşit. De remarcat este faptul că acţiunea are loc în timpul celul de-al Doilea Război Mondial, decor ales şi scos la iveală, aici răzbat modificările ivite şi aduse de conflagraţie: reciclarea pavajelor pentru cauciucuri, lumina oprită în porturi pentru camuflare, santinele la baraje – detalii ce oferă un aer de nesiguranţă şi o continuă aşteptare la ceva rău din partea cuiva rău. Mi-a rămas întipărit acest climat cu relevarea crimelor şi a furtunilor ce urmează.

După ce un amic a citit-o, ca recomadare de la mine, am avut un scurt dialog ce gravita în jurul gândului că autorii de romane poliţiste pot fi numiţi scriitori al ultimelor zece pagini, acolo se află întreg miocardul în tensiune arterială forte. În final cred că sunt de acord, deşi aceea tensiune e adusă de restul paginilor dozate atent, ca un farmicist ce măsoară atent prafurile medicamentelor pentru a oferi limita a ceea ce este benefic şi ce e dăunător. Exact procedează Raymond Chandler, este atent şi grijuliu să nu ne ofere prin carte un stop miocardic urmat de atacul cerebral, dar nici să nu ne plictisim, în mod letal.

Poftă la lectură!

Cand am auzit ca Nemira continua traducerea romanelor care o au în centru pe Merrily Watkins, m-am bucurat foarte tare. Citisem anul trecut “Urzeala pacatului” si Phil Rickman mi-a lasat impresia unuia dintre cei mai buni scriitori englezi contemporani de literatura politista.

In “Relicvele altarului“, personajul central este, asa cum spuneam , Merrily Watkins, preoteasa unei parohii din Herefordshire, mama singura a unei fiice adolescente si consultant in chestiuni de exorcism si alte fenomene paranormale. Merrily este chemata sa investigheze o presupusa dimensiune paranormala a unei serii de accidente rutiere in satul Wychehill din Malvern Hills, unde ea descopera si alte tensiuni. Wychehill nu este nici pe departe tipicul si idilicul satuc englezesc la care ne-am fi asteptat. Cele mai multe case sunt ascunse drumului, iar rezidentii vechi sunt putini la numar. In plus, satul devine un adevarat camp de batalie in momentul in care influentul proprietar al unui club de noapte incearca sa transforme pub-ul local Red Lion intr-un punct de atractie pentru clienti zgomotosi si soferi nocturni. Conflictul izbucneste intre sustinatorii vechiului loc si noii veniti, care au o reputatie de traficanti de droguri. Localul este cu atat mai nepotrivit in zona, cu cat satul este renumit pentru peisajele sale idilice, care i-au servit ca sursa de inspiratie unuia dintre cei mai de seama compozitori englezi de muzica ecleziastica, Sir Edward Elgar, care a trait la un moment dat in Wychehill si care este venerat de majoritatea localnicilor.

Merrily, chemata de vicarul local Syd Spicer (ex agent SAS, actualmente preot), cauta sa afle care este sursa misterioaselor accidente, toate avand loc in acelasi punct al drumului. In plus, conform declaratiei martorilor, soferii ar fi fost abatuti de la drum, chiar inainte de coliziune, de aparitia unor lumini fantomatice si se pare ca Sir Edward Elgar, mort cu 70 de ani inainte, nu ar fi chiar strain de ce se intampla. In timp ce satenii sunt ocupati cu punerea in scena a uneia dintre lucrarile lui Elgar intr-un loc ce ulterior se dovedeste a fi un vechi sit preistoric, mortile incep sa se succeada. Merrily si politia urmaresc fiecare propria pista pana cand, intr-o noapte, intr-un loc aflat se pare in centrul unui vechi mister, este gasit cadavrul unuia dintre angajatii clubului, care la o prima vedere pare a fi fost ucis intr-un mod ritualic. Conexiuni socante ies la iveala, iar investigatia o conduce pe Merrily tot mai adanc in vietile satenilor, descoperind vechi secrete intunecate in spatele infatisarii idilice a asezarii. Citeste mai mult »

Prima carte scrisa de Raymond Chandler pe care am citit-o nu ma incantase prea mult. Poate pentru ca ma asteptasem la altceva, fara sa ma informez asupra stilului sau. Acum, insa, stiind la ce sa ma astept, am avut o surpriza foarte placuta. Atat de placuta, incat m-am pus cu burta pe carte, am citit si cand trebuia sa scriu, mi-am consumat toate pauzele doar ca sa o termin, sa vad cum decurge actiunea. Exceptand primele pagini, cadrul in care au loc evenimentele este de departe mult mai primitor decat in primul roman. Dar, sa nu credeti ca intentionez sa le compar. Nu pot trece insa peste aceste element in incercarea de a va face cunoscute impresiile mele. Poate ca mi-a placut mai mult si datorita faptului ca a fost diferita de prima.

„Doamna din lac” este în egală măsură un roman poliţist, cât şi un portret fidel al unei societăţi afectate de război, o lume în care securitatea financiară a devenit unul dintre puţinele scopuri pentru care merită să lupţi. În acest roman, scriitorul abandonează decorul citadin, pentru a ne introduce în lumea orăşelelor liniştite şi a cabanelor de munte.

Derace Kingsley, un om de afaceri relativ prosper, îl angajează pe Philip Marlowe pentru ca acesta să-i găsescă soţia, dispărută cu ceva timp în urmă si astfel, pentru a se putea apara de scandalul presei. Unicul punct de plecare îl reprezintă o telegramă a soţiei, prin care acesta îşi anunţa intenţia de a-şi părăsi soţul, pentru a se căsători cu Chris Lavery, amantul ei. Citeste mai mult »

Philip K. Dick a scris peste 30 de romane SF fara sa aiba habar sau sa-i pese de verosimilitatea viitorurilor imaginate. Lumile viitoare inchipuite de Dick sunt decoruri de carton, dezvoltate doar un minim necesar, cat sa sustina mesajul. Practic, jumatatea de S din SF, in cazul lui Dick a ramas undeva la inceputurile genului, la literatura pulp a anilor ’30. Acuratetea previziunilor, inevitabile atunci cand plasezi un roman in viitor, nu i-a provocat niciodata insomnii. In prezent, viitorurile imaginate de Dick in anii ’60-’70 sunt toate depasite, fiind plasate de autor prin anii ’90. Autorul a aruncat in anii ’90 ba colonii pe Luna si Marte, ba calatorii in Alpha Centauri, ba extraterestrii malitiosi din alte sisteme solare. Ei, tocmai lipsa intentionata de consideratie pentru elementele SF de decor il fac pe Philip Dick mai savuros si mai actual decat orice alt scriitor din domeniu. Nu-l poti judeca pentru aberatiile futuristice cand omul le-a folosit ca simple pretexte, avand cu totul alte scopuri si teme de tratat. La urma urmei, 1984 a trecut de ceva vreme si Big Brother nu ne spioneaza din televizor, dar asta nu il face pe Orwell cu nimic mai putin valoros.

Doar din lipsa de o categorie mai potrivita il poti eticheta pe Philip Dick ca scriitor SF. Cartile lui sunt la distanta egala fata de Kafka, postmodernism si SF clasic. Iar ca tematica… ei bine, exista doua intrebari pe care si le pun atat filosofii cat si drogatii: ce e uman? si mai ales: ce e realitatea? Intamplator, Dick face parte din ambele categorii. Un pic mai mult din prima, totusi. Cu toata activitatea asta de scriitor inconstient, Dick nu a cedat incoerentei si a stilului de tip stream of consciousness cu pretentii. Romanele lui cad de obicei in fantezii suprarealiste, insa sunt intotdeauna tinute in frau, subordonate unui fir logic pana la capat, chiar daca deznodamantul in sine e deseori absurd. Modul genial in care descrie efectele entropiei asupra identitatii, una din temele recurente ale sale, e rezultatul unui delir liric, insa filtrat rational. Produsul final e intotdeauna coerent, doar ideile si diversele feluri in care le exploateaza sunt potentzate de experienta personala. Ceea ce in ochii mei il ridica oleaca peste Hunter Thompson si altii ca el, care s-au folosit de experienta cu drogurile doar pentru alterari de stil si coerenta, fara consecinte asupra ideilor in sine. Citeste mai mult »