Părând, în epocă, un autor dispus să scrie o proză fără prea mari profunzimi, apropiat chiar, de unii critici, de Irving Washington şi considerat un simplu „peisagist” (chiar dacă unul par excellence), comparat, pe de altă parte, de marele său prieten, Herman Melville, cu Shakespeare însuşi, tocmai pentru „rara capacitate de a sonda adâncimile sufletului omenesc”, Nathaniel Hawthorne se dovedeşte a fi, din perspectiva prezentului, nu doar un prozator ce depăşeşte încă de la primele sale creaţii toate convenţiile consacrate ale literaturii victoriene, ci, deopotrivă – sau poate mai ales – scriitorul care, dincolo de faptul că a creat, în 1850, primul roman american ce poate fi numit modern în adevăratul sens al cuvântului, Litera stacojie, reprezintă un extraordinar şi strălucit model pentru marile nume ale romanului secolului XX, de la Marcel Proust sau James Joyce şi până la Thomas Mann sau Alberto Moravia, mai cu seamă prin excepţionala sa capacitate de a trata, cât se poate de convingător, aspectele esenţiale legate de rolul şi semnificaţiile artei în societate – în orice societate – şi, desigur, pe acelea referitoare la locul artistului în lume, cea americană a secolului al XIX-lea şi nu numai. Iar această lume, în concepţia lui Hawthorne, nu e nicidecum un peisaj calm şi static, potrivit pentru a fi contemplat cu detaşare, ci un adevărat abis marcat, de asemenea, de conştiinţa păcatului şi a misterului, ori, alteori, a ambiguităţii extreme ce domină existenţa umană.
Căci, spre deosebire de contemporanii săi, Hawthorne nu era nicidecum dominat de optimismul transcendentalismului american, neavând speranţe exagerate în „marele destin al naţiunii”, aşa cum era el văzut de Emerson sau cântat de Walt Whitman, expresia clară a neîncrederii sale fiind, desigur, ironica construcţie din Povestea de la Blithedale (1852). Pentru că, în fond, pentru el, ca scriitor, realitatea exterioară nu e decât simbolul uneia profunde, de natură a caracteriza însăşi natura umană. Devine, astfel, clar că originile convingerilor sale – mai ales ale celor estetice – sunt de găsit nu atât în transcendentalism, ci mai degrabă în tradiţia consacrată a puritanismului american, fără să însemne că autorul ar fi un spirit puritan, ci tocmai dimpotrivă, după cum Litera stacojie demonstrează fără urmă de echivoc.
Cu toate acestea, Hawthorne rămâne marcat de marile teme ale istoriei puritanismului în America, condamnându-i, însă, întotdeauna, manifestările lipsite de umanitate, demonstrând, astfel, a avea pe deplin ceea ce Henry James observa încă din 1879: şi anume „o conştiinţă istorică”. Unde altundeva dacă nu tocmai în cultura puritană putem identifica originile unei viziuni ce leagă inextricabil viaţa umană de istoria epocii, o viziune în care totul capătă importanţa unei pilde morale? La fel se întâmplă şi în cazul semnificaţiilor vinei, păcatului şi răului care apar întotdeauna în momentele cruciale ale romanelor sau povestirilor sale, fie că e vorba de noi semnificaţii pe care Hawthorne le dă mitului faustic, aşa cum se întâmplă în Ethan Brand sau Wakefield, ori de discuţia, reluată mereu, despre ambiguitatea fundamentală a artei însăşi, infuzată, la tot pasul, după cum se sugerează în Casa cu şapte frontoane sau chiar în Povestea de la Blithedale, cu elemente demonice.
Se întâmplă aşa tocmai pentru că, în proza lui Hawthorne, la fel ca şi pentru reprezentanţii puritanismului, viaţa umană rămâne, mai ales, o istorie morală ce trebuie povestită în consecinţă. Acesta este şi cazul protagoniştilor din Faunul de marmură (1860), al patrulea roman al scriitorului, fie că e vorba despre Miriam, Hilda sau Donatello, prin crearea cărora Nathaniel Hawthorne se înscrie, cu hotărâre, în „ilustra tradiţie” despre care vorbea F. R. Leavis, dacă avem în vedere mai cu seamă amănuntul semnificativ că autorul analizează faptele şi comportamentul personajelor sale în primul rând în funcţie de atitudinea lor faţă de sentimentul de vinovăţie. Parcă existenţa lor anterioară ar fi din capul locului anulată, viaţa lor începând abia o dată cu păcatul şi suferinţa morală pe care acesta il implică. Faunul de marmură reprezintă romanul cel mai estetic – şi, oarecum, estetizant – al lui Hawthorne, dar şi întreprinderea cea mai îndrăzneaţă a autorului, în sensul încercării sale de a oferi o imagine cât mai convingătoare a ambiguităţilor artei şi a profunzimilor nu o dată întunecate ale acesteia, tinzând chiar, pe alocuri, spre sugerarea unei adevărate „vine / crime morale” a artei însăşi.
Cu acţiunea plasată într-o Romă adesea pitorească (pe alocuri, picturală), cartea porneşte, implicit, de la imaginea unei noi Arcadii clasice, neatinse de rău, pentru a sfârşi sub semnul iminentei distrugeri aduse de noile generaţii de artişti. Desigur, centrul metaforic al tuturor acestor semnificaţii este întruchipat de Donatello, „faunul” ce pare a veni dintr-o lume paradisiacă pe tărâmul totalei decăderi morale, ca pentru a repune în scenă Căderea omului din cauza unui nou păcat originar. Fără îndoială, romanul este marcat nu de puţine eşecuri estetice, păcătuind, poate mai cu seamă prin insistenţa pe elementul pitoresc al peisajului italian, fapt recunoscut, de altfel, chiar de către autor. Dar, pe de altă parte, faptele personajelor îşi extrag consistenţa tocmai din acest peisaj, în afara căruia ar fi de neconceput. Acesta este, fără îndoială, cazul lui Donatello, italianul care, după ce-l ucide pe cel care o urmăreşte pe pictoriţa Miriam, suferă o profundă transformare – de altfel, în Marea Britanie, cartea a apărut chiar sub acest titlu, Transformare – abandondând definitiv prospeţimea şi frumuseţea păgâne care determinaseră compararea lui cu „Faunul de marmură” al lui Praxiteles.
Trecerea de la bucuria pură de a trăi la sentimentul vinovăţiei, întunecarea progresivă a perspectivei din care personajul priveşte existenţa, precum şi tristeţea profundă ce domină întregul text sunt tratate cu o delicateţe nemaiîntâlnită până atunci în spaţiul cultural american, dar şi cu o sensibilitate care va impune, de acum înainte, un adevărat etalon în domeniu. Afirmaţia se dovedeşte valabilă şi în cazul lui Miriam, căci ambiguitatea ei structurală, singurătatea care o defineşte şi misterul care o înconjoară aparent fără motiv, sau poate cu un motiv mult mai profund decât s-ar întrevedea la o primă lectură, construiesc un inedit portret feminin, cu atât mai viu şi mai convingător cu cât este alăturat celui al Hildei. Căci Hilda, pură şi castă, aşa cum doar personajele lui Henry James vor mai fi (mai ales Milly Theale din Aripile porumbiţei) aduce un extraordinar aer de inocenţă. Şi, cu toate acestea, fiind de faţă la crima comisă de Donatello, este şi ea atinsă de aripa răului, trebuind, apoi, să depăşească multe dificultăţi pentru a putea să-şi asume pe de-a-ntregul propriul trecut şi, pe de altă parte, să se maturizeze pe deplin. Nu întâmplător, ea îşi va abandona vocaţia artistică tocmai în favoarea unui umil post de copist, punând, deci, capăt, în mod simbolic, inocenţei, fie ea privită doar la nivel simbolic.
Se vede, deci, că tema centrală din Faunul de marmură, ca, de altfel, din întreaga proză a lui Nathaniel Hawthorne, este singurătatea umană, determinată în primul rând de modul în care percep personajele sentimentul de vinovăţie pentru propriile fapte sau pentru acelea ale semenilor lor. Singurătatea pe care o aduce, aşadar, în prim plan scriitorul american nu are nimic de-a face cu latura de-a dreptul „eroică” a singurătăţii romantice, ci dimpotrivă, câtă vreme vina însăşi este o pedeapsă pe care protagoniştii săi sunt sortiţi s-o sufere. De aici, desigur, şi alternativa, precum şi posibila şansă de salvare: dragostea şi recâştigarea capacităţii de a privi natura cu adevărat – desigur, mai ales prin intremediul artei. Şi tot de aici – ambiguitatea profundă ce caracterizează opera lui Hawthorne, câtă vreme, din punctul lui de vedere, într-o lume plină de simboluri, dar funcţionând într-un alt sens decât la Melville, de exemplu, nu mai există semnificaţii consacrate şi, cu atât mai puţin, definitive. Remarcabilă este, prin urmare, încercarea scriitorului de a oferi, în acest fel, o imagine cât mai completă a existenţei umane în ansamblu, purtând mereu în sine tocmai marele mister universal pe care scriitorul îl transformă în miza esenţială a întregii sale literaturi.
Nathaniel Hawthorne Faunul de marmură.
Traducere de Mihaela Bucur, Bucureşti, Editura Nemira, 2007
Adauga un comentariu