M-am decis ca e timpul sa fac o recenzie si volumului II din “Jocurile Foamei” si anume, “Sfidarea”. Dupa parerea mea, “Sfidarea” e cea mai frumoasa carte din serie pentru intensitatea si puterea cu care e scrisa. Dupa ce te-ai acomodat deja cu personajele, cu caracterul lor, nu te mai astepti sa fii surprins de ceva anume. Dar Suzanne Collins reuseste nu doar sa surprinda, ci sa socheze prin maiestria sa, prin puterea sa de a realiza o actiune care te prinde in mrejele ei, nelasandu-te sa te eliberezi pana nu termini cartea.

Dupa ce Peeta si Katniss au castigat impreuna cea de-a 74-a editia a Jocurilor Foamei, viata lor ar trebui sa fie una linistita in Cartierul Invingatorilor din Districtul 12, lipsita de grijile de zi cu zi pe care le au ceilalti locuitori. Dar presedintele Snow considera ca cei doi au sfidat Capitoliul castigand amandoi Jocurile, in mod special Katniss, pentru ca ea ar putea fi “scanteia” ce va porni focul revoltei. Pentru a opri o iminenta revolta, Snow o sfatuieste pe Katniss sa-si joace foarte bine rolul de “fata inocenta, orbita de dragostea pentru Peeta”, caci altfel, consecintele vor fi foarte neplacute.

Urmeaza o noua editie a “Jocurilor foamei”, una mult mai speciala decat cea precedenta, “Jubileul Pacifierii”, ce are loc odata la 25 de ani. Anul asta e speciala pentru ca ii trimite din nou in arena pe castigatorii precedenti ai Jocurilor, astfel Capitoliul demonstrand ca, chiar daca esti castigatorul Jocurilor si duci o viata linistita, nu vei avea imunitate in fata sistemului. Katniss fiind singura castigatoare din districtul ei este tributul feminin, iar in urna alocata tributului masculin sunt acum doar 2 nume: cel al lui Peeta si cel al lui Haymitch. Dar ei deja au decis ca, oricine va fi ales, celalalt se va oferi sa-l inlocuiasca pentru a o proteja pe Katniss. Si de aici actiunea incepe in forta! Citeste mai mult »

Anul trecut m-am gândit să încep să citesc mai mult science fiction pentru că, după ce am citit un raft întreg de cărţi fantasy groase, m-am gândit că am nevoie de o pauză. Mi-am luat câteva cărţi de Vernor Vinge şi cele două părţi ale seriei Hyperion, foarte apreciată de fanii SF. A luat premiile Hugo si Locus si nu stiu ce si-ar putea dori mai mult un scriitor de fictiune speculativa.

Duologiile SF au devenit o tradiţie, aşa cum mai toate cărţile fantasy au trei volume. Uneori te gândeşti că pentru autor nici nu contează aşa mult povestea sau personajele, ci să le facă în aşa fel încât să se potrivească în modelele astea. Poveşti de genul „am vrut să scriu o trilogie dar nu am putut explora în trei volume toate temele şi firele narative pe care le-am vrut, aşa că am extins seria la patru, apoi la şapte apoi la un milion de volume” a devenit aşa un clişeu în fantasy că te întrebi de ce o mai spune fiecare scriitor, când deja e înţeleasă de la sine.

În fine, am citit cartea repede şi, pe ansamblu, mi-a lăsat o impresie bună, deşi are părţile ei slabe. Structura poveştii în ramă e inedită pentru o carte SF, dar originalitatea se opreşte aici. Tema din prima poveste, a religiei în general şi a catolicismului în particular confruntate cu era spaţială şi cu descoperirile ştiinţifice sunt aproape la fel de vechi ca şi SF-ul, datând de la James Blish şi, desigur, povestirea faimoasă a lui George R. R. Martin.
Să vedem ce plusuri şi ce minusuri are cartea. Citeste mai mult »

Thailanda, intr-un viitor nu atat de indepartat pe cat ne-ar placea. Omenirea a ales sa ignore consecintele propriilor actiuni si acum plateste pretul: boli ingrozitoare si incurabile care ucid lent au iesit din laboratoarele genetice, cerealele si multe alte surse de hrana sunt practic sterile, semintele lor neputand fi cultivate, combustibilii fosili aproape s-au terminat, asa ca acum niste mamuti modificati genetic se ocupa cu furnizarea energiei necesare pentru fabrici si uzine, incalzirea globala a ridicat nivelul oceanelor… Pe scurt, lumea nu arata deloc bine.

In aceasta lume a aparut Emiko, o fata modificata creata in laborator, cu un ADN care o limiteaza. I-ar placea sa se poata gandi la sine ca la un Om Nou, insa defectele inscrise in codul ei genetic, impreuna cu dispretul oamenilor de rand o fac sa nu fie nimic mai mult decat o scarta-scarta, o jucarie de care oricine poate dispune dupa bunul plac.

Miscarile ei sunt sacadate, porii ei sunt mai mici decat in mod normal, deci se incalzeste ingrozitor de repede si de parca nu e de-ajuns faptul ca propriul ei corp pare sa-i fie impotriva, educatia ei o face sa se simta fericita atunci cand slujeste, obedienta fiindu-i gravata in minte la fel de eficient ca trasaturile din ADN…. Insa oamenii de stiinta au omis faptul ca si o fata modificata poate avea sentimente si ca frica si ura cuiva care nu are nimic de pierdut sunt extrem de periculoase, indiferent daca persoana respectiva a fost sau nu creata intr-un laborator.

Emiko e un personaj pe care il indragesti usor. Nu cred ca poti sa-i intelegi cu adevarat drama. Pe mine cel putin m-a socat faptul ca uneori se lupta cu propriul ei trup. Insa poti foarte usor sa empatizezi cu ea si sa-ti doresti ca in final, lucrurile sa se intoarca in favoarea ei. A suferit si sufera enorm, insa ceea ce mi-a placut la ea este ca e extrem de puternica si ca refuza sa se lase infranta. Da, e la fel de umana ca oricine altcineva, are si ea momente de slabiciune, momente in care vrea sa abandoneze totul… si forta ei se trage tocmai din faptul ca totusi nu renunta. Citeste mai mult »

La început de an Nemira ne oferă a treia carte scrisă de autoarea britanică Georgina Harding: “Pictorul fără glas“. Poate această alegere s-a bazat și pe faptul că acțiunea romanului este situată în România. O poveste despre război, amintiri, pace și speranță. O poveste despre o prietenie peste timp, o prietenie ce încearcă să depășească limitele comunicării verbale. O poveste mai mult despre artă și mai puțin despre handicapul de a fi surd și mut.

Acțiunea se declanșează odată cu descoperirea unui tânăr, mai mult mort decât viu, pe treptele unui spital în Iașul anilor ’50. Acesta nu are documente și puținele obiecte din buzunare nu oferă niciun indiciu despre el. Încet-încet tânărul începe să se înzdrăvenească moment în care infirmierele realizează că nu poate auzi și nici nu poate vorbi. Adriana, sora șefă, îl numește Ioan – în amintirea fiului său pierdut.

O tânără infirmieră, Safta, îi aduce hârtie și un creion, încurajându-l să le folosească. Safta știe prea bine cine e tânărul însă păstrează secretul. Cei doi se știu de mici, fiind născuți în același loc, Poiana, la interval de câteva luni. Ea este Elisabeta Văleanu, el este Augustin, fiul bucătăresei familiei Văleanu – Paraschiva. Tânărul reîncepe să deseneze cu aceeași patimă pe care o manifestase în tinerețe. Pentru el pictura a fost singura modalitate de a-și face cunoscute gândurile, sentimentele și chiar cuvintele.

Legătura dintre Safta și Augustin se descoperă treptat, pe măsură ce amintirile despre copilăria lor la Poiana ies ușor la iveală. Desene ale perioadei de dinaintea războiului, din timpul războiului și de după război încep să se contureze în albul prezentului.

Romanul însă nu este un roman de dragoste ci mai degrabă un roman despre comunicare. O comunicare dincolo de cuvinte. O comunicare prin forme. O comunicare non-verbală, prin gesturi și gânduri (interpretate ușor de autoare). O încercare de a descoperi și de a înțelege trăirile unei alte persoane prin intermediul artei. Practic nu există limite atâta timp cât îți dorești să te apropii de cineva. Citeste mai mult »