Hyperion

Anul trecut m-am gândit să încep să citesc mai mult science fiction pentru că, după ce am citit un raft întreg de cărţi fantasy groase, m-am gândit că am nevoie de o pauză. Mi-am luat câteva cărţi de Vernor Vinge şi cele două părţi ale seriei Hyperion, foarte apreciată de fanii SF. A luat premiile Hugo si Locus si nu stiu ce si-ar putea dori mai mult un scriitor de fictiune speculativa.

Duologiile SF au devenit o tradiţie, aşa cum mai toate cărţile fantasy au trei volume. Uneori te gândeşti că pentru autor nici nu contează aşa mult povestea sau personajele, ci să le facă în aşa fel încât să se potrivească în modelele astea. Poveşti de genul „am vrut să scriu o trilogie dar nu am putut explora în trei volume toate temele şi firele narative pe care le-am vrut, aşa că am extins seria la patru, apoi la şapte apoi la un milion de volume” a devenit aşa un clişeu în fantasy că te întrebi de ce o mai spune fiecare scriitor, când deja e înţeleasă de la sine.

În fine, am citit cartea repede şi, pe ansamblu, mi-a lăsat o impresie bună, deşi are părţile ei slabe. Structura poveştii în ramă e inedită pentru o carte SF, dar originalitatea se opreşte aici. Tema din prima poveste, a religiei în general şi a catolicismului în particular confruntate cu era spaţială şi cu descoperirile ştiinţifice sunt aproape la fel de vechi ca şi SF-ul, datând de la James Blish şi, desigur, povestirea faimoasă a lui George R. R. Martin.
Să vedem ce plusuri şi ce minusuri are cartea.

Puncte bune:
1) personajele: întreaga parte a cărţii constă în călătoria a şapte personaje pe o planetă misterioasă, dintre care şapte î-şi povestesc viaţa şi motivele care i-au adus acolo, poveştile servind şi ca un mod de a dezvălui, gradat, elementele lumii în care se află; varietatea de tipuri umane şi de puncte de vedere e uimitoare, construcţia lor impecabilă (când citeam povestea preotului, chiar credeam că a fost scrisă de un credincios care îl caută pe Dumnezeu, când citeam povestea evreului eram în pielea tatălui care vrea să-şi salveze fiica); dacă ar fi să aleg un singur motiv pentru care cartea merită citită, dincolo de toate celelalte, ar fi personajele

2) lumea ficţională: acesta e şi un punct bun şi un punct rău, după cum vom vedea; în unele privinţe, Dan Simmons e un maestru în acea artă care înainte se numea mitopoeză şi acum se numeşte worldbuilding, în altele e varză; oersonal mi-a plăcut cel mai mult planeta Hyperion şi secta lui Shrike, ambele foarte bine construite, foarte credibile şi pline de culoare, dar sunt şi alte părţi reuşite, multe dintre ele redate în detalii vii şi convingătoare

3) genul: au mai încercat şi alţii să combine SF-ul cu horror-ul, dar Dan Simmons e printre puţinii (ca să nu spun singurul) care a făcut-o bine; combină aceste elemente atât de uşor încât parcă ar fi în elementul lui natural; cartea e cunoscută ca o operă SF, dar e în mod egal una horror, fie şi pentru că acea creatură misterioasă, Shrike, apare la sfârşitul fiecărei poveşti

Puncte proaste:
1) lumea fictională: a fost şi pe lista de puncte bune, dar trebuie să apară pe ambele liste pentru că Simmons e, în unele locuri, pe atât de prost pe cât e de bun în altele (şi asta înseamnă foarte prost); stângăcia lui vine din două probeleme: în primul rând încercarea de a zugrăvi o lume mai mare decât poate (o space opera tradiţională cu sute de planete menţionate din care cel mult câteva sunt prezentate în detaliu şi doar una aşa cum ar trebui); asta seamănă cu ambiţia atâtor fani Tolkien care au încercat să creeze o lume la fel de vastă ca Arda sau chiar mai vastă, cu o sutime din talentul şi răbdarea lui; în plus, multe elemente sunt ilogice sau tratate cu o superficialitate disproporţională faţă de importanţa lor poveste; în al doilea rând, face greşeala specifică atâtor scriitori de SF de a vedea viitorul ca un prezent cu maşini zburătoare şi cu toate tendinţele actuale hiperbolizate; Hegemonia lui Simmons este un fel de societate americană la nivel galactic; cum am mai spus, acesta este un păcat al întregului gen SF, dar Simmons îl aduce la apogeu; cred că a folosit de zece ori fraza „am văzut asta şi cealaltă în holofilme”- când ajunge la un punct în care nu poate să descrie luptele spaţiale sau orice altceva la care a ajuns povestea, le compară cu filme şi holocomicsuri

2) avangardism: Simmons nu e singurul sciitor care să alterneze între proză bună şi text avangardist, lipsit de cea mai palidă umbră de artă şi menit numai să atragă atenţia, dar la Dan Simmons tendinţa e cea mai vizibilă, din câte am citit eu; mai ales în povestea lui Martin Silenus, cel mai enervant, mai neplauzibil şi mai prost personaj despre care am citit în ultimii ani, sunt porţiuni vaste care mi se par menite numai să şocheze prin artificii ieftine; am ajuns de mai multe ori la punctul în care aş fi vrut să arunc cartea din mână

Cu atâtea puncte bune şi rele, rămâne pe seama cititorului să decidă care parte înclină balanţa mai tare. Părerea mea e că, în mare parte, cartea este una bună, căci în ciuda nenumăratelor lipsuri, are părţi geniale care o salvează. A fost o emblemă pentru soft science fiction, şi cred că va rămâne aşa. Când o să termin partea a doua, o să scriu despre ea. Deocamdată, nu e nici pe departe la fel de bună ca prima.