La început de an Nemira ne oferă a treia carte scrisă de autoarea britanică Georgina Harding: “Pictorul fără glas“. Poate această alegere s-a bazat și pe faptul că acțiunea romanului este situată în România. O poveste despre război, amintiri, pace și speranță. O poveste despre o prietenie peste timp, o prietenie ce încearcă să depășească limitele comunicării verbale. O poveste mai mult despre artă și mai puțin despre handicapul de a fi surd și mut.
Acțiunea se declanșează odată cu descoperirea unui tânăr, mai mult mort decât viu, pe treptele unui spital în Iașul anilor ’50. Acesta nu are documente și puținele obiecte din buzunare nu oferă niciun indiciu despre el. Încet-încet tânărul începe să se înzdrăvenească moment în care infirmierele realizează că nu poate auzi și nici nu poate vorbi. Adriana, sora șefă, îl numește Ioan – în amintirea fiului său pierdut.
O tânără infirmieră, Safta, îi aduce hârtie și un creion, încurajându-l să le folosească. Safta știe prea bine cine e tânărul însă păstrează secretul. Cei doi se știu de mici, fiind născuți în același loc, Poiana, la interval de câteva luni. Ea este Elisabeta Văleanu, el este Augustin, fiul bucătăresei familiei Văleanu – Paraschiva. Tânărul reîncepe să deseneze cu aceeași patimă pe care o manifestase în tinerețe. Pentru el pictura a fost singura modalitate de a-și face cunoscute gândurile, sentimentele și chiar cuvintele.
Legătura dintre Safta și Augustin se descoperă treptat, pe măsură ce amintirile despre copilăria lor la Poiana ies ușor la iveală. Desene ale perioadei de dinaintea războiului, din timpul războiului și de după război încep să se contureze în albul prezentului.
Romanul însă nu este un roman de dragoste ci mai degrabă un roman despre comunicare. O comunicare dincolo de cuvinte. O comunicare prin forme. O comunicare non-verbală, prin gesturi și gânduri (interpretate ușor de autoare). O încercare de a descoperi și de a înțelege trăirile unei alte persoane prin intermediul artei. Practic nu există limite atâta timp cât îți dorești să te apropii de cineva.
Autoarea încearcă un tur de forță în a transpune în cuvinte lipsa cuvintelor. De ce ar trebui să punem preț pe cuvinte din moment ce acestea sunt singurele ce pot ascunde minciuni? Ce sunt mai importante, cuvintele sau acțiunile? Când putem afirma că am înțeles cu adevărat ceva? Georgina Harding ne oferă o scriere minunată presărată cu elemente istorice însă în primul rând ne oferă frumusețea de a descoperi latura noastră umană. Suferința pierderilor și bucuria regăsirilor. Ar fi păcat să nu vă rezervați câteva ore pentru a citi “Pictorul fără glas”.
Adauga un comentariu