Un scriitor, cititorii si o pisica
In August 06, 2012 in Carti
Shozo, un bărbat de curând divorţat, trăieşte împreună cu noua lui soţie, Fukuko, ţinând în casă şi o pisică pe nume Lily, fiinţă de care personajul masculin este extrem de ataşat. Încercând să recâştige afecţiunea fostului său soţ, Shinako intră în posesia pisicii, iar Shozo face tot ce poate pentru a reuşi să-şi vadă uneori, chiar şi de la distanţă, animalul de companie favorit. Pentru orice cititor, o asemenea prezentare a unui roman ar fi de natură a-l îndepărta pentru totdeauna: firul epic este mai mult decât fragil, personajele sunt atipice, la fel şi pasiunile lor. Cu toate acestea, scriitorul japonez Jun’ichiro Tanizaki mizează, în romanul O pisică, un bărbat şi două femei, tocmai pe aparentele slăbiciuni ale textului, cu scopul nedeclarat de a-l face cu atât mai agreabil unui altfel de cititor; nu neapărat asiatic, dar, măcar atent la detalii şi sensibil la proza de atmosferă.
Afirmat la începutul secolului XX, dar continuându-şi activitatea până după jumătatea acestuia, Tanizaki (1886 – 1965) se numără printre autorii niponi care au fost nevoiţi să se confrunte cu spinoasa problemă a noului raport care se cerea stabilit, în cadrul literaturii din Arhipelag, între tradiţia întotdeauna foarte puternică în această parte a lumii şi modernizarea necesară. Iar dacă, Yasunari Kawabata, de exemplu, alegea de la bun început calea tradiţiei, identificabilă, de altfel, la numeroase niveluri în opera sa, Jun’ichiro Tanizaki pare a se situa, în perioada imediat următoare debutului său literar, petrecut în 1910, în mod clar de partea modernităţii. Nu întâmplător, el este traducătorul lui Oscar Wilde în limba japoneză, influenţa acestuia, ca, de altfel, şi a prozei lui Edgar Allan Poe, fiind perfect recognoscibile în primul său roman, Tatuajul. Tema centrală este, aici, arta şi implicaţiile acesteia la nivelul profund al fiinţei umane. Read the rest of this entry »
Începutul saltului din cuib
In August 06, 2012 in Carti
Şi acum rămân fascinat de ce efect seismic asupra fiinţei are o carte bună asupra mea, ambientul se metamorfozează, fotoliul devine o corabie, o navă spaţială ce urmăreşte ruta nou descoperită spre o nouă lume abia descoperită de temerarii scriitori. Am să mă opresc asupra cuvântului „temerar“, deoarece acestui autor britanic, Arthur C. Clarke, altul cu dificultate ridicată ar ţinti precis universul şi încărcătura operelor sale, după cum majoritatea am devenit interesaţi de scrierile sale, profetice spun unii cu curaj nebun, după periplul şi turul titanic al curiozităţii umane: seria „Odiseea spaţială“. Într-o oarecare proporţie a celor care au citit volumul „Sfârşitul copilăriei“ au văzut în ea un fel de completare la seria amintită, sau mai bine zis un ecoul al ei, cronologic vorbind cartea din discuţie precede Odiseea.
Un roman simplu, cu teme covârşitoare, dansante credibil pe un scenariu irezistibil, m-aş apleca chiar să folosesc termenul de realist, deşi este sience fiction (această etichetă este valabilă doar pentru ieri şi nu pentru mâine). Rezumatul crud şi rece ar suna, bineînţeles crud şi rece, dar să aprindem puţin becul: în timpul Războiului Rece pe parcursul cursei spaţiale Vestul alături de Est sunt înfrânţi în dorinţa de a aseleniza, de apariţia Overlorzilor, care susţin un plan pentru omenire, acela de utopie cu o finalitate deopotrivă mistică şi veritabil coşmar pentru individualitate. Apariţia lor duce la o pierdere a independenţei umane, cu un preţ consistent. Foamea, ignoranţa, războiul (acel fidel al speciei) sunt izgonite în cărţi de acum. Read the rest of this entry »
Dune: the final frontier!
In August 06, 2012 in Carti
Nu cred ca mi s-a mai intamplat inainte de Dune sa fi citit vreodata o saga atat de cuprinzatoare si de asemenea proportii si totusi sa traiesc atat de puternic la sfarsit senzatia de tristete ca totul s-a terminat parca mult prea devreme.
Initial m-am gandit ca ceva scris la nivelul asta, cel putin ca marime (seria cuprinde 6 volume – Dune, Mantuitorul Dunei, Copiii Dunei, Imparatul-Zeu al Dunei, Ereticii Dunei, Canonicatul Dunei), o sa ma oboseasca dupa primele 2-3 volume, ca actiunea sa devina statica si descrierile mai plictisitoare, pe scurt ca o sa se dilueze si ca o sa-mi lase aceeasi senzatie ca un film bun care a avut „n” continuari, una mai proasta ca cealalta.
A fost seria care mi-a spulberat aceasta parere. Am fost prinsa in atmosfera planetei Dune – Arrakis incepand de la primul volum si pana la ultimul. Capacitatea nelimitata a imaginatiei lui Franck Herbert de a crea lumi, oameni, caste, curente religioase, psihologii atat de diferite si de unice este pur si simplu uimitoare si face ca Dune sa fie considerata de multi ca fiind capodopera genului SF.
Dune are tot ce-i trebuie unei carti pentru a o face “de nelasat din mana” : are intriga, are suspans, are multe personaje, are un ritm alert, are momente “surpriza”. Read the rest of this entry »
Sfârșitul Copilăriei de Arthur C. Clarke (începutul schimbării)
In August 03, 2012 in Carti
“Sfârşitul Copilăriei” cred că este cea mai bună poveste SF citită în ultimul timp. M-a făcut să privesc lucrurile dintr-o perspectivă total diferită. Încă îmi mai vâjâie prin cap idea unei invazii extraterestre și mod în care ar reacționa oamenii.
Mi-a luat ceva timp până am terminat cartea, dar nu regret nici un moment. Arthur C. Clarke a creat o lumea atât de reală și prezentă, încă pe parcursul lecturii m-am simțit atât de implicat în ea, încât eram înciudat că nu pot să fac nimic în desfășurarea evenimentelor. Este de-o realitate izbitoare, chiar dacă are multe elemente fantastice, tot îți dă senzația de real. Descrierile minuțioase și prezentarea evenimentelor pas cu pas, calm și cu logic, m-au făcut să nu mai vreau să o las din mâini. Fiecare lucru povestit ducea către un altul și tot așa, până când am ajuns la finalul grandios și total neașteptat.
Povestea imaginată de Arthur pot spune că este inedită. Nu multe cărți ating acest subiect. În majoritatea cărților citite am găsit doar război și dorință de distrugere, atât din partea rasei invadatoare, cât și din partea oamenilor. “Sfârșitul Copilăriei” schimbă cu totul acest mod de gândire, concentrându-se pe colaborarea dintre cele două specii. Bine, ca să o spun la modul sincer, ar fi mai mult manipularea poporului pământean, dar despre asta vorbesc mai încolo. Pentru prima dată, extratereștrii, denumiți overlorzi, vin cu gânduri pașnice și cu dorința de a ajuta omenirea cu puterile și inteligența lor superioară.
Acțiunea nu a fost una galopantă, care să mă poarte prin o mie de locuri și să mă amețească de să nu mai știu de mine. A fost o acțiune lentă, a dat voie întâmplărilor să se deruleze de la sine, dar și atunci când a trebuit să îmi țin suflul, atunci a intervenit adevărata acțiune care s-a dezlănțuit fără milă. Exact în momentele cele mai potrivite, atunci acțiunea o lua la trap, urmând ca apoi să se domolească și să-mi dea un sentiment de nerăbdare. Read the rest of this entry »
