Fuga Vanatorului
In August 13, 2012 in Carti
Romanul “Fuga vanatorului” reprezinta un caz destul de rar in care trei mari autori fantasy isi dau mana pentru o creatie comuna. Fiecare dintre cei trei isi lasa amprenta asupra cartii. Astfel, George RR Martin e evident ca se afla in spatele cartografierii tinuturilor in care se desfasoara actiunea asa cum o face si in seria “Cantec de gheata si foc”. Dealtfel , George RR Martin scrie opere fantasy care au actiunea in tinuturi inedite pe care le prefera unor tinuturi terestre deja cunoscute ; acest lucru permitandu –I sa valorifice elemente ale diferitelor culturi si ale diferitelor epoci istorice fara a putea fi acuzat de anacronism sau de o copiere prea fidela a atmosferei dintr-o anumita epoca istorica.
Actiunea romanului se desfasoara pe o colonie relativ tanara Sao Paolo creata de cel mult 40 de ani si in care se dezvoltasera un numar limitat de orasele ale colonistilor : Diegotown , Nuevo Janeiro ,San Esteban ,Amadora , Rapa Scripcarului.Calatoriile interstelare se desfasurau cu ajutorul navelor enyezilor argintii singurele care puteau sa acopere rezonabil distantele incomensurabile ale spatiului interstelar si care puteau face saltul prin spatiu –tehnologie pe care oamenii nu fusesera capabili sa o puna la punct.
Personajul principal : Ramon Espejo este sosit odata cu primii colonisti si este de origine din Mexic. Are un temperament latino si un limbaj colorat specific. Acest lucru il baga in tot felul de buclucuri pe care le trece insa destul de bine si cu o nuanta permanenta de umor. Astfel in urma unei incaierari cu un european intr-un bar din Diegotown : « El Rey » , este nevoit sa fuga o perioada din oras pentru a fi uitat acest incident cu urmari destul de grave. Astfel , pleaca sa prospecteze geologic la nord de Rapa Scripcarului si anume in Muntii Sierra Hueso. Acesti munti erau practic cvasi-necunoscuti si populati intre altele si cu periculoasele soparle pisici denumite chupacabras. Read the rest of this entry »
Juan Carlos Onetti. Despartiri si ambiguitati
In August 13, 2012 in Carti
El – fost baschetbalist, sportiv celebru doar cu câţiva ani în urmă, ajuns într-o mică localitate de munte, pentru a încerca să se vindece de tuberculoză. Ea – femeie frumoasă, puternică, alături de care el pare a găsi resursele necesare pentru a-şi dori cu adevărat vindecarea. Fata – o apariţie neaşteptată, fragilă, dulce, venită chiar în noaptea de Anul Nou. Clasicul triunghi amoros? Un nou ménage à trois acceptat ca atare de protagonişti? Toate la un loc şi, în acelaşi timp, nimic din toate astea? Sunt doar câteva dintre întrebările pe care cititorul – inocent, şi nu numai – şi le pune la sfârşitul lecturii unui roman care, pe cât de scurt, a provocat nesfârşite discuţii şi dispute în rândul criticilor: Despărţiri al uruguayanului Juan Carlos Onetti (1909 – 1994).
Considerându-se un autor extrem de diferit de scriitorii care aderaseră la estetica dominantă a celebrului „boom” latino-american, dar şi de procedeele realismului magic deoarece, după cum el însuşi afirmă: „când s-a produs boom-ul, eu scrisesem deja mult şi eram cunoscut”, Onetti a fost privit, în ciuda marilor inovaţii pe care le-a adus în literatura continentului sud-american, cu suficientă reticenţă, cel puţin până la jumătatea anilor ‘60, când, în urma numeoraselor premii literare câştigate, ajunge direct în centrul atenţiei criticii şi publicului cititor, reuşind, însă, mereu, performanţa de a trata celebritatea cu detaşarea necesară şi chiar cu o anumită indiferenţă, rar întâlnită în „republica literelor”.
Alegând să critice tendinţa de a pune accentul pe descrierile unei naturi pitoreşti şi pe figurile decorative de gaucho, Juan Carlos Onetti a adoptat de la bun început – încă din Puţul (1939), considerat uneori chiar primul roman latino-american cu adevărat modernist, – o manieră de a scrie apropiată de cea a lui William Faulkner, în acest sens construindu-şi propriul teritoriu mitic din Santa Maria (replică a unui alt tip de Yoknapatawpha), dar, deopotrivă, de Louis-Ferdinand Celine în ceea ce priveşte rolul determinant al limbii în proza modernă. Iar dacă Eladio Linacero, personajul principal al primului său roman a fost comparat, pe bună dreptate, cu protagonistul din Foamea lui Knut Hamsun, odată cu aşa numita „trilogie din Santa Maria”, alcătuită din La vida breve (1950), Los adioses (1954) şi Una tumba sin nombre (1959), Onetti îşi afirmă pe de-a-ntregul propria manieră de a concepe şi de a practica ficţiunea. Mai ales prin Despărţiri, cartea sa preferată, apărută în 1954, care, dincolo de subiectul aparent facil şi – tot aparent – urmând punct cu punct vechea estetică a mimesis-ului, propune şi demonstrează valabilitatea unei adevărate poetici a ambiguităţii şi a textului metaficţional. În acest fel, scriitorul reuşeşte să creeze un adevărat cosmos literar – mai cu seamă prin mijloace lingvistice – dar şi să reafirme mai vechea orientare teoretizată de Ortega, acea „artă artistică” prin excelenţă, în fond, nimic altceva decât artificiul autoreferenţial al prozei ultimelor decenii. Plus permanentul accent pus pe ambiguitate, într-un procent cu mult mai mare decât în cazul altor autori ai secolului XX. Read the rest of this entry »
RAZBOINICII
In August 08, 2012 in Carti
O antologie SF! Multe texte scurte şi bune! La asta mă gândeam în timp ce priveam coperta citind cine sunt autorii.
Introducerea, scrisă de George R. R. Martin este ea însăşi o mică bijuterie prezentând nu numai cartea şi autorii dar abordând şi spinoasa problemă a genurilor literare şi totul prin ochiul versat al unui scriitor matur şi în lumina estompată a amintirilor din copilărie.
Am savurat introducerea şi am urmat îndemnul final : „…rotiţi suportul de cărţi şi daţi pagina ” , anticipând cu nerăbdare ce va urma.
Un prim contact, cu luptele directe, brutale, sângeroase şi feroce din epoca vikingilor pe fondul cărora se derulează povestea lui Conn Corbasson, luptător cu resurse nebănuite pentru care a pierde totul dar a rămâne în viaţă înseamnă o şansă de care trebuie profitat din plin ( Regele Norvegiei – Cecelia Holland).
O viziune neaşteptată asupra războiului supertehnologizat prezentată în „Legat pe vecie” a lui Joe Haldeman. Simbioza om-maşină şi comunicarea totală dintre 10 oameni ce luptă prin intermediul avatarurilor teleghidate. O poveste de dragoste, senzaţia de invincibilitate şi moartea neaşteptată , războiul simţit dar nu atins şi cicatricele amorţite ale sufletului care permit împăcarea cu sine şi cu lumea.
După o viaţă de lupte ,o moarte demnă de un erou al Romei Antice. Asta îi oferă cel mai bun prieten,eroului din „Triumful” de Robin Hobb, dând loialităţii o nouă dimensiune. Read the rest of this entry »
Hawthorne. Arta romanului
In August 07, 2012 in Carti
Părând, în epocă, un autor dispus să scrie o proză fără prea mari profunzimi, apropiat chiar, de unii critici, de Irving Washington şi considerat un simplu „peisagist” (chiar dacă unul par excellence), comparat, pe de altă parte, de marele său prieten, Herman Melville, cu Shakespeare însuşi, tocmai pentru „rara capacitate de a sonda adâncimile sufletului omenesc”, Nathaniel Hawthorne se dovedeşte a fi, din perspectiva prezentului, nu doar un prozator ce depăşeşte încă de la primele sale creaţii toate convenţiile consacrate ale literaturii victoriene, ci, deopotrivă – sau poate mai ales – scriitorul care, dincolo de faptul că a creat, în 1850, primul roman american ce poate fi numit modern în adevăratul sens al cuvântului, Litera stacojie, reprezintă un extraordinar şi strălucit model pentru marile nume ale romanului secolului XX, de la Marcel Proust sau James Joyce şi până la Thomas Mann sau Alberto Moravia, mai cu seamă prin excepţionala sa capacitate de a trata, cât se poate de convingător, aspectele esenţiale legate de rolul şi semnificaţiile artei în societate – în orice societate – şi, desigur, pe acelea referitoare la locul artistului în lume, cea americană a secolului al XIX-lea şi nu numai. Iar această lume, în concepţia lui Hawthorne, nu e nicidecum un peisaj calm şi static, potrivit pentru a fi contemplat cu detaşare, ci un adevărat abis marcat, de asemenea, de conştiinţa păcatului şi a misterului, ori, alteori, a ambiguităţii extreme ce domină existenţa umană.
Căci, spre deosebire de contemporanii săi, Hawthorne nu era nicidecum dominat de optimismul transcendentalismului american, neavând speranţe exagerate în „marele destin al naţiunii”, aşa cum era el văzut de Emerson sau cântat de Walt Whitman, expresia clară a neîncrederii sale fiind, desigur, ironica construcţie din Povestea de la Blithedale (1852). Pentru că, în fond, pentru el, ca scriitor, realitatea exterioară nu e decât simbolul uneia profunde, de natură a caracteriza însăşi natura umană. Devine, astfel, clar că originile convingerilor sale – mai ales ale celor estetice – sunt de găsit nu atât în transcendentalism, ci mai degrabă în tradiţia consacrată a puritanismului american, fără să însemne că autorul ar fi un spirit puritan, ci tocmai dimpotrivă, după cum Litera stacojie demonstrează fără urmă de echivoc. Read the rest of this entry »
