Este mult prea dificil să ramâi obiectiv după ce asişti la ceva grandios, indiferent de natura acelui obiect sau fenomen atunci când vine timpul să împarţi opinii şi sentimente către alte persoane, – şi sunt convis că este şi fără rost. Şi nu este vorba despre persuasiune sau manipulare. De fapt este pueril să crezi aşa ceva, este la fel cum aş vrea să te conving că marile piramide din platoul Gizeh sunt doar trei grămezi uriaşe de piatră, adunate într-o întinsă şi generoasă lădiţă de nisip pentru pisici. Dar, ce grămezi maiestuoase! Aceaşi stare te cuprinde când asişti la un adevărat monument din literatura, şi nu mă gândesc doar la cea science fiction, gen blamat mult prea agresiv cred eu de unii şi sincer fără să înţeleg de ce, senzaţia de cucerire totală pe care o simţi faţă de autor izvorăşte din creaţia lui Orson Scott Card, care nu are cum să nu te cucerească mai repede decât falangele lui Alexandru cel Mare sau tunurile lui Napoleon. Singura armă din arsenalul gloriosului cuceritor este … o carte. Este inscripţionată cu titlul de „Jocul lui Ender“. Credeţi-mă, această “armă-carte” va decima multe topuri personale în privinţa cărţilor preferate de cititori. Nu există nici un scut împotriva ei, tot ce poţi face este să te laşi cucerit.

Umanitatea viitorului este în răscruce, sau mai exact într-o groapă neagră în aceea răscruce. A supravieţuit Primei Invazii a extratereştilor Gândaci cu noroc, iar Celei De-a Doua cu şi mai mic noroc, dar a supravieţuit cumva pentru a forma un plan de bătaie pentru următoarea vizită a oaspeţilor extratereşti. Citeste mai mult »

Puţine cărţi sunt acelea care reuşesc să ne emoţioneze până la lacrimi. Puţine ne fac să uităm să respirăm atunci când „devorăm” cuvânt cu cuvânt pasajele, în dorinţa de a afla cât mai repede cu urmează să se întâmple. Puţine sunt cărţile care ne fac să iubim cu atâta putere chiar şi personajele secundare, încât la moartea lor să zăbovim asupra paginii, ca într-un moment de reculegere. Aceste senzaţii le-am trăit mai ales când eram mai mică, şi mi-au fost induse de serii precum Harry Potter sau Narnia. Când am început să citesc „Dragonul Maiestăţii Sale”, primul volum din Temeraire de Naomi Novik, nu ştiam că ţin în mână o astfel de carte. Am ştiut, de la început, fireşte, că avea să-mi placă, întrucât iubesc dragonii, dar nu am bănuit nicio clipă că avea să devină una din cărţile mele preferate.

Laurence este căpitan britanic din Marina Regală, un om care şi-a trăit întreaga viaţă în stilul de viaţă tipic marinăresc. Totul se schimbă pentru el odată cu capturarea unei fregate franceze care avea la bord un imens ou de dragon chinezesc, destinat iniţial… celebrului Napoleon Bonaparte. Dragonul eclozează înainte de a ajunge la ţărm şi Laurence devine, fără voia lui, îmblânzitorul dragonului (pe care-l numeşte Temeraire), nevoit fiind să renunţe la viaţa ca marinar şi să se alăture ca aviator Forţelor Aeriene Britanice.

Laurence este genul de personaj principal de care nu ai cum să nu te ataşezi. Ferm, onest, loial, politicos, se aşteaptă să găsească în Aviaţie aceeaşi atitudine de respect ca în Marină. Este de aşteptat că un om nu îşi poate schimba caracterul odată format, aşa că Laurence este iniţial consternat de lipsa de formalităţi şi de privirile reci ale aviatorilor. Acomodarea la noul stil de viaţă este grea, iar felul în care Laurence se străduieşte şi reuşeşte, într-o anumită măsură, să se schimbe, este foarte realist. Laurence trebuie să renunţe la multe lucruri din datoria pentru patrie (printre care şi promisiunea de căsătorie dintre el şi o domnişoară), iar demnitatea cu care o face este demnă de toată stima. El este compătimit de către foştii camarazi din Marină şi dispreţuit de către tată (care l-ar fi vrut preot) pentru acest sacrificiu pe care-l face, întrucât meseria de aviator presupune renunţarea la viaţa personală. Citeste mai mult »

Sunt, probabil, una dintre cele mai mari fane a lui Stephen King. Trebuie sa recunosc , cu rusine, ca la inceput, nu prea am fost impresionata de descrierea cartilor lui. Una dintre cele mai bune prietene ale mele era o mare fana a genului horror, si il ridica mereu in slavi pe King. In schimb, eu preferam filmele in defavoarea cartilor. La un moment dat, prietena mea facuse o mica obsesie pentru Cimitirul Animalelor si m-a obligat si pe mine, de-a dreptul, sa citesc cartea. Dar mie nu prea imi place sa ascult ordine de la altii, asa ca am vazut in schimb filmul. Dar prietena mea s-a prins si s-a cam suparat pe mine. Asa ca am inceput, mai mult fara tragere de inima, sa citesc cartea. Pagina dupa pagina deveneam tot mai prinsa de poveste si mai curioasa. Pusesem mana pe carte intr-o sambata dimineata si pana dupa-amiaza ma apucam sa o si recitesc. Si sa-l divinizez pe Stephen King.

Vazand descrierea de pe spate, inainte sa ma apuc sa citesc, mi-am zis ca e doar vrajeala de marketing. Si m-am inselat amarnic. King are un fel de a scrie in care ti se ridica tot parul de pe ceafa si te ascunzi sub patura, cu urechile ciulite, sa asculti fiecare zgomot, dar nu poti lasa totusi cartea din mana.

Pvestea in sine nu este atat de infricosatoare. Louis Creed, bun doctor si familist, tata a doi copii, Gage si Ellie, se muta impreuna cu familia sa din aglomeratul Chicago in linistitul Ludlow, statul Maine. Louis se imprieteneste rapid cu noul sau vecin, Jud. In ziua mutarii, Ellie vede un deal in departare care ii straneste curiozitatea si il intreaba pe Jud ce-i cu el. Acesta spune ca este un loc special unde copii isi ingroapa animalele moarte, denumit cimitirul animalelor si se ofera sa ii arate locul. Ajung sus, unde sunt incantati de priveliste, apoi mai merg putin si ajung in cimitirul animalelor. Dupa mica lor aventura, Ellie incepe sa se teama de moarte, sa isi puna intrebari si ajunge sa nu suporte gandul ca intr-o zi si motanul ei, Church, ar putea muri. Louis, tatal fetei, crede ca ea ar trebui sa se obisnuiasca cu idea mortii, insa Rachel, care avea fobia mortii din cauza surorii ei, Zelda, moarta in copilarie, incearca sa isi tina odrasla cat mai departe de acest adevar crud. Citeste mai mult »

Este decembrie 1295 si un mic grup de supravietuitori a celei de a treia cruciade se intoarce acasa. Nu toti au renuntat la visul unui Ierusalim crestin, si Jacques de Molay, marele maestru al templierilor, este dornic sa gaseasca finantare pentru o noua invazie. Dar occidentul si-a schimbat pozitia, si cum motivul de existenta a ordinului a disparut odata cu statele crestine, factiuni atat din cadrul Angliei cat si Frantei poftesc la bogatia si puterea militara a ordinului. Cum tara sa natala, Scotia, este atacata de vechiul sau rival Edward, si pozitia sa uzurpata de fosti camarazi care doresc sa transforme ordinul, pacea pentru protagonistul seriei Will Campbell pare departe.

In ultima carte a trilogiei „Fratia Templierilor”, Robyn Young si-a regasit inspiratia pentru marele final – caderea celui mai bogat si mai puternic ordin religios din Europa. Deoarece acest ultim volum se intinde pe o perioada de 19 ani, Young are o multime de teren de acoperit, si metoda pe care a ales-o pentru a realiza acest lucru este de a diviza naratiunea in capitole, separate intre ele de luni sau chiar ani. Efectul este evocator, dar poate fi de asemenea si confuz , in special atunci cand autoarea sare peste, de exemplu, o campanie extinsa sau o bucata importanta a vietii unui personaj, doar pentru a le prezenta prin scurte amintiri.

Fiind ultima carte din trilogie, „Recviem” are multe referinte din „Anima Templi” si „Cruciada”. Este cu siguranta posibil sa citesti „Recviem” ca si carte independenta, mai ales avand in vedere ca trateaza cel mai cunoscut si mai simbolic dintre evenimentele acoperite in trilogie, dar Will Campbell a avut parte de o cariera lunga si plina de evenimente, si Young trebuie sa ne aduca aminte evenimentele anterioare. Acest lucru face ca prima jumatate a romanului sa aibe mai degraba un ton introspectiv, nefiind un defect major, dar posibil o dezamagire pentru cei care asteptau un final mai energic pentru aceasta trilogie. Citeste mai mult »