Am cumparat “Manual de stil” in urma bulversarii care m-a cuprins, auzind comentariile acide ale Danei Budeanu despre diverse stiluri vestimentare, intr-o emisiune difuzata recent. “Femeia aceasta trebuie sa aiba un cuvant greu de spus in privinta originalitatii, de se arata asa vehementa”, mi-am spus, si in urmatoarele 3 minute comandasem deja cartea online.

Efectul Dana Budeanu se propagase serios in randul populatiei feminine, caci am primit „manualul” cu ceva intarziere – cei de la editura faceau fata cu greu unui noian de solicitari pentru acelasi titlu. Acest aspect nu a facut decat sa imi sporeasca nerabdarea, asa ca dupa venirea coletului am parcurs cartea cam intr-o ora.

Am gasit-o impregnata cu exemplificari de Asa da – Asa nu (previzibile, pentru un manual cu sfaturi stylish), nu prea variate, insa. Intotdeauna Do’s pentru genti Hermes, ochelari mari Chanel, top-uri de matase, breton gros, carare pe mijoc. Mai mereu Don’t’s pentru genti mari seara, vinilin, imitatii, pantofi ieftini, tocuri pe plaja (ce consternare trebuie sa se fi starnit printre domnisoarele „abonate” la plaja “Tan-Tan”, din Mamaia!). Si aceste departajari se tot repeta, jongland practic cu aceleasi elemente, pana la final. M-as fi bucurat sa vad si ceva imagini concrete ale propunerilor de tinute, daca tot avem de-a face cu un manual ilustrat. M-as fi asteptat sa aud ceva despre imbinarile dintre stiluri – sunt permise? In ce masura? Pana unde poate merge indrazneala in fashion, fara sa cada in capcana prostului gust?

Cartea e scrisa ingrijit, simplist, alert. Cateva mici scapari, in privinta limbajului, de exemplu “pantofi must-have obligatorii”. Ca e must si obligatoriu, nu mai conteaza, doar musai sa fie!

Concluzia? Nu este un manual original sau despre originalitate, asa cum mi-l imaginasem, ci despre bun simt in alegerea “invelisului”. Destul de general si subiectiv, de altfel. De ce subiectiv? Pai de ce ar trebui sa renunt la manichiura frantuzeasca, de exemplu? E ca si cum as spune ca trebuie sa uit de parfumul meu de suflet, cu note de iasomie, pentru ca izul respectiv nu mai e in trend…

Oricum, trebuie apreciata initiativa acestei carti, in fond e o incercare de educare, de indrumare a unor comportamente vestimentare. Iar de (re)educare avem multi nevoie, indiferent de domeniul la care ne referim!
Remarca finala: poza autoarei, de pe coperta interioara a cartii, la sfarsit, e o alegere nefericita. O doamna care predica despre distinctie nu se poate prezenta in propriul manual dedicat stilului cu o imagine atat de “neglijent-transparenta”…

Alina Calin

[ratings]

“Vorbitor in numele mortilor” este cel de-al doilea roman din seria lui Ender, scrisa de Orson Scott Card, roman ce a vazut lumina tiparului pentru prima data in anul 1986.

In comparatie cu “Jocul lui Ender“, “Vorbitor…” este un roman cu o idee total opusa deoarece nu se mai ocupa de baiatul-geniu persecutat de ceilalti copii, ce ajunge sa salveze lumea producand xenocidul unei specii rationale, ci se ocupa de o tema mult mai des intalnita in romanele SF, si anume xenologia unor extraterestri antropomorfi si preconceptiile si fricile oamenilor cu privire la societatea acestora.

Din pacate, O.S. Card reia o tema pe care n-o stapanaeste la fel de bine ca Ursula K. LeGuin si nici la fel de original, precum Stainslaw Lem. Nu aduce nimic nou, insa aprofundeaza principiul oricaror xenologi si exploratori ai spatiului, care sunt impotriva contaminarii speciilor considerate inferioare, dand o noua intorsatura acestei idei ce nu mi se pare trasa de par, ci doar privita dintr-un alt punct de vedere.

Nu vreau sa ma intelegi gresit, cel de-al doilea roman din seria celor dedicate lui Ender nu este prost, dar nici nu straluceste precum “Jocul lui Ender”. Este un roman in care personajul principal pe care-l pierzi la finele “Jocului…” este o cu totul alta persoana. Matur, responsabil, constient de propriile probleme psihice, personajul se transforma din acea fiinta neinteleasa intr-un detectiv atent la detalii, cu un ajutor de nadejde si bani cu duiumul, avand autoritatea unei pseudoreligii create de el insusi.

Povestea pe scurt este cam asa: au trecut in jur de 3000 de ani de la distrugerea “gandacilor” si de la inceputul colonizarilor. In acest moment, Ender, strategul genial ce scapase lumea de pericolul “gandacilor”, este o pata neagra in istoria omenirii, deoarece dupa intalnirea cu matca (“Matca si Hegemonul”, Ender), ultima si prima dintre ele, facuse ca intreaga umanitate sa constate ca distrusese o intreaga specie de extraterestri constienti.

Ender avea insa doar vreo 37 de ani, deoarece scapase de imbatranirea normala prin intermediul zborurilor interplanetare. Isi uita numele devenind acum Vorbitor in numele mortilor, unul dintre cei multi pseudopreoti ce trebuiau sa vorbeasca despre cei morti cu seninatate, fara ascunzisuri. Doar sora lui, Val, ii stia adevarata identitate. Ea si Jane. Nu vreau sa-ti spun cine e Jane, pentru ca acest personaj este magnific si probabil prototipul unuia dintre cele mai indragite personaje din Star Trek.

De asemenea, omenirea descoperise pe o planeta denumita Lusitania, o alta rasa de extraterestri constienti, numita de mai toti “purcelusi” (“pequininos”, in termeni stiintifici), deoarece, ei bine, semanau cu niste purcelusi. La un moment dat, acestia il omoara pe singurul xenolog al coloniei catolice din motive necunoscute si astfel lucrurile incep sa se precipite. Vorbitorul, Ender, este chemat pentru a vorbi despre xenologul mort. De aici iese o harababura foarte interesanta si emotionanta pe alocuri, ce reuseste sa te acapareze.

Sunt sigur ca restul povestirii o vei descoperi singur si mai mult ca sigur c-o vei face deoarece dac-ai ajuns la aceasta carte trebuie sa fi citit “Jocul lui Ender”, iar acesta trebuie sa te fi captivat si sa te fi lasat dorind mai mult. Cartea de fata ar putea fi formata din bucati de hartie pe care sunt scrijelite litere anapoda, tot ai citi-o.

Se vede clar, pe de alta parte, ca la acest volum Orson Scott Card a primit ajutorul editorului sau deoarece finalul cartii pregateste un alt volum, in timp ce “Jocul lui Ender” nu cerea neaparat o continuare. Ca sa fac o comparatie, cred ca cel de-al doilea volum din “Lumea Fluviului” este la acelasi nivel cu “Vorbitor…”, pastrand diferentele de stil si idee dintre cele doua serii. Mai clar, as putea spune ca, in timp ce “Jocul lui Ender” este mai degraba filmul “Stargate”, “Vorbitor…” este primul sezon din serialul “Stargate SG-1”.

Anghelina Tiberiu

tezeu.wordpress.com 

[ratings]

Am descoperit, ca multi dintre voi, fantasmele din mintea imbibata cu amfetamine a lui Philip K. Dick, prin anii 90, cand Nemira a publicat “Vanatorul de recompense“, “Omul din castelul inalt“, “Ubik” si “Cele trei stigmate ale lui Palmer Eldritch“.

Pentru recenzia de mai jos, m-am hotarat sa recitesc “Ubik”, pentru ca, in afara de vagi amintiri despre confuzia dintre real si ireal (lucru care, intre noi fie vorba, este comun aproape tuturor romanelor lui Dick), mare lucru nu-mi mai aminteam.

M-am confruntat cu un lucru paradoxal. Cum e sa citesti un roman scurt, scris intr-un stil destul de sec, cu o sintaxa repetitiva, pur logica, si in acelasi timp sa simti ca te ia ameteala citindu-l? Despre ce e vorba, de fapt?

Romanul se dezvolta pornind de la trei premise:
Conflictul Telepati – Inertiali. Suntem in anul 1992 (romanul a fost scris in 1969, dar se pare ca scriitorii SF de atunci erau mult prea optimisti in legatura cu ritmul de dezvoltare al omenirii), cand esperi, telepati, precogi si altii ca ei pot invada intimitatea sau secretele oricui. Pentru a-i bloca, trebuie sa apelezi la serviciile unui neutralizator inertial.

Semi-viata. In momentul mortii, cei care isi permit sunt plasati in semi-viata, o forma de criogenie, persoana respectiva avand un soi de constiinta si abilitati de comunicare. Cei din lumea reala pot sa-i contacteze, nu foarte des insa, pentru ca si semi-viata se consuma la un moment dat.

Ubik. Medicamentul minune. Panaceu universal. Dick se amuza sa plaseze la inceputul fiecarui capitol un slogan publicitar ridicol, care lauda produsul.

Personajul principal, Joe Chip, ratat si depresiv, vesnic in cautarea monedelor necesare pentru a porni diferiti roboti casnici, este testor de camp psionic intr-o firma al carei scop este neutralizarea interferentelor psihice. Patronul sau, Glen Runciter, tocmai incheie un contract gras, pentru curatarea unor uzine de pe Luna, infiltrate de telepati. Joe Chip strange echipa de inertiali, mai mult sau mai putin schizofrenici, pe care o “condimenteaza” cu o fata cu ochi negrii, frumoasa si perfida, care are capacitatea psihica nemaintalnita de a modifica evenimentele schimband trecutul. Misiunea se dovedeste a fi insa o capcana. O bomba explodeaza. Runcinter este ucis, criogenizat in graba de subalternii sai si plasat in semi-viata. Stop.

De aici intram in lumea lui Philip K. Dick. Caci lucrurile din jurul lui Chip incep sa-si piarda din substanta, totul pare a se degrada, conform legilor entropiei, dar si a regresa, fara sa stim daca este vorba de o intoarcere in timp sau doar de o erodare a realitatii. Nu mai stim ce este real si ce nu, cine este viu si cine este mort. Nu intamplator, subtitlul romanului este “Eu sunt viu, iar voi sunteti morti”*. Personajele sunt prinse intr-un vertij de incertitudine, se degradeaza, nu au de ce sa se agate. Este moartea oare?

Si apoi apare un refugiu. Cineva incearca sa-i ajute si sa le transmita lucrul salvator: Ubik. Un banal spray care poate incetini degradarea. Sau mai mult decat atat. Dumnezeu, poate. Caci ultimul slogan publicitar nu mai e deloc ridicol: “Eu sunt Ubik. Inainte ca Universul sa fie, eu sunt. (…)Eu sunt cuvantul si numele meu nu e niciodata rostit. Numele, pe care nimeni nu-l stie. Mi se spune Ubik, dar nu acesta mi-e numele. Eu sunt. Eu voi fi Intotdeauna.”

Citesc cu sufletul la gura, gasesc explicatiile, lucrurile se lamuresc, senzatia de vertij dispare. Pana cand ajung la ultimul paragraf si simt ca mi-a scapat ceva. Probabil ca o sa ma dumiresc la urmatoarea lectura. Peste cativa ani.

*)Titlu preluat si de Emmanuel Carrere in romanul sau biografic, publicat si de Nemira, si pe care vi-l recomand.

Ion Ardeleanu

[ratings]

La scurt timp după lansarea în România a romanului Aproape mort, cunoscutul autor britanic de romane de suspans, Peter James, vine la Bucureşti pentru a se întâlni cu cititorii.

El va sosi pe Aeroportul Henry Coandă vineri, 14 martie, la ora 14.55, şi va petrece în România cinci zile.
Luni, 17 martie, la ora 18.30, Editura Nemira şi Libraria Cărtureşti invită iubitorii literaturii de suspans să îl cunoască pe Peter James. Întâlnirea va avea loc la Ceainăria Cărtureşti (Str. Arthur Verona nr. 13), unde autorul va vorbi despre cărţile sale şi va acorda autografe.