Lumea literara ar fi fost mult mai saraca daca nu l-ar fi avut pe George R.R. Martin. Autorul, multiplu nominalizat si castigator al premiilor Hugo, Nebula, Bram Stoker si World Fantasy, creeaza un roman „Urzeala tronurilor”, primul din seria „Cantec de gheata si foc”, despre care pot spune doar: UAU.

„Urzeala tronurilor” descrie o lume fantastica, numita Cele 7 Regate, care seamana cu Europa medievala, iar evenimentele ce se desfasoara in roman sunt similare cu cele ale respectivei perioade istorice.

Romanul nu are o poveste centrala, ci trei.

In prima, Robert Baratheon, regele tinutului Westeros, dupa ce si-a castigat coroana in lupta, isi viziteaza vechiul prieten, Eddard Stark in tinutul Winterfell. Regele ii propune prietenului sau sa devina Mana sa, a doua persoana din regat ca importanta, in urma mortii misterioase a detinatorului functiei. Astfe, familia Stark, una dintre cele mai puternice din tinut, este nevoita sa se desparta. Dupa revenirea regelui in capitala, numita Debarcaderul Regelui, incepe o lupta acerba pentru tron, care implica si familiile Stark si Lannister, de unde provine regina tinutului.

A doua poveste urmareste evenimentele ce se desfasoara la granita de nord a tinutului, unde se afla Zidul, o constructie ce protejeaza tinutul de invazia unor misterioase creaturi, numite Ceilalti. Povestea il are ca protagonist pe Jon Snow, fiul nelegitim al lui Eddard Stark, ce face parte din Rondul de noapte, denumirea sub care sunt cunoscuti cei ce pazesc Zidul.

Iar a treia poveste se desfasoara pe un continent ce se gaseste la est de Westeros unde se afla Orasele Libere.Aici s-au refugiat Daenerys si Viserys Targaryen, ultimele rude cunoscute ale fostului rege, ce se afla in cautarea unei armate care sa recucereasca regatul si sa razbune moartea regelui.

Autorul realizeaza o impletire perfecta a celor trei povestiri, astfel ca nu m-am simtit pus in dificultate in urmarirea lor. Intriga este complexa, surprinzatoare, urmarind conflicte politice, lupta pentru putere, tradari si povesti de dragoste, iar intoarcerile de situatie neasteptate fac deliciul lecturarii.

Si, chiar daca romanul are foarte multe personaje, acest fapt nu m-a impiedicat sa il savurez, pentru ca George R.R. Martin face o treaba excelenta in descrierea lor, atat de buna, incat te atasezi foarte repede ele. Insa in ceea ce priveste personajele, cititorul trebuie sa fie atent, pentru ca autorul pastreaza realismul vietii, iar eroii indragiti pot muri la fel de repede ca si personajele de care nu ne-am atasat foarte mult.

Am fost incantat de faptul ca autorul foloseste mai multe personaje ce nareaza povestirea, astfel ca am beneficiat de mai multe puncte de vedere ale acelorasi evenimente, aceasta contribuind din plin la atmosfera romanului. Si chiar daca George R.R. Martin nu creeaza o lume total noua, in sensul ca foloseste ca baza istoria medievala, spre deosebire de, sa spunem, J.R.R. Tolkien, el adauga unele elemente originale ca Ceilalti sau ciclul anotimpurilor, iarna putand dura si o viata de om.

La finalul lecturii, autorul m-a lasat cu dorinta de a citi mai mult, cu tristeti si bucurii, dar si cu intrebari privind continuarea. Iar daca continuarea nu va fi mai buna decat „Urzeala tronurilor”, ci doar egala, nu voi fi dezamagit.

Si cu toate ca am intalnit si aspecte ce m-au incantat mai putin, acestea au fost foarte putine si, sincer, nici nu doresc sa mi le amintesc, de aceea ii voi acorda nota 10.

Mihai Adascalitei

[ratings]

Pe coperta romanului „Haita” Serge Brussolo este numit Stephen King al Frantei, iar afirmatia nu este departe de adevar.

Pe strazile Parisului bantuie un criminal numit de presa Jupuitorul. Jupuitorul ataca doar femei, iar victimelor sale le lipsesc scalpul si bucatile de piele acoperite de par. Jupuitorul este Georges Mareuil-Mondesco, o figura solitara, singurul mostenitor al unei familii din inalta societate. Georges este ajutat de o tanara cu un trecut nefericit, Sarah. Dar ce se afla in spatele acestei minti criminale, ce impulsuri il imping? De ce Georges refuza sa viziteze locul unde isi depoziteaza „suvenirurile” luate de la victime, aflate in muzeul animalelor impaiate al lui Werner Mareuil-Mondesco, tatal sau, un avid pasionat de vanatoare si taxidermie? Ce legatura este intre toate acestea si animalele impaiate?

Romanul lui Serge Brussolo se aseamana foarte mult cu o piesa de teatru, actiunea se desfasoara in majoritatea timpului in cadrul aceluiasi decor, imensa proprietate a lui Georges Mareuil-Mondesco. Intalnim doar doua personaje, Georges si Sarah, iar evenimentele par a se desfasura pe acte. Intriga romanului este originala, interesanta, captivandu-ma pana la finalul lecturii.

Mi-a placut cum Serge Brussolo reuseste crearea unor personaje excelente, dovedind o atenta cunoastere a psihologiei umane. Gandurile, trairile si temerile lor sunt surprinse in amanunt, foarte bine descrise, conferind adancime personajelor.

Georges a avut o copilarie traita in umbra tatalui, incercand sa se ridice la asteptarile acestuia, dar nereusind aproape niciodata. Izolat, considerat ciudat de copii de varsta lui, dezvolta fobii ce ii vor afecta viata. Sarah, o tanara orfana, crescuta intr-un orfelinat, ajunge printr-o conjunctura mai mult sau mai putin nefericita asistenta lui Georges. Ea se va vedea nevoita sa-si confrunte trecutul cu prezentul.

Actiunea romanului este halucinanta, terifianta, la limita realului cu imaginarul. Autorul este foarte atent la detalii, descrierea scenelor fiind facuta cu minutiozitate. Scenele violente se imbina cu scenele de o sexualitate excesiva, creand imagini grotesti, cu impact extraordinar asupra atmosferei romanului. Si daca tot am mentionat supranumele de Stephen King al Frantei, trebuie sa spun ca „Haita” mi-a amintit de „Jocul lui Gerald” al autorului american mentionat, dar si de „Betia Sangelui” al lui Dean Koontz. Aceeasi profunzime a personajelor, aceeasi actiune palpitanta si acelasi deznodamant neasteptat.

Romanul lui Serge Brussolo m-a fascinat si m-a incantat. Datorita atentiei acordate psihologiei personajelor sale, mi-a fost mult mai usor sa ma atasez de ele. Romanul „Haita” mi-a placut si se inscrie pe lista romanelor ce le voi reciti in timp. Il recomand cu caldura.

Mihai Adascalitei

[ratings]

Un roman cu o actiune circulara, in planuri care se succed si revin destul de haotic, o rusoaica si un italian prinsi intr-o relatie bizara, la distanta, o poveste care pare sa sustina zicala „Rau cu rau, dar mai rau fara rau”. Ea, Galia, ambitioasa, carierista, putin snoaba, cu orientari concrete. El, Stefano, cam visator, oportunist, prea relaxat. O combinatie de prejudecati estice cu rasfat occidental ce starneste diverse conflicte. Dragostea pare sa triumfe, asistam la reimpacare, apoi devenim iarasi martorii unor prejudecati inexorabile, simtim ranchiuna explicita si suntem pusi in fata unei noi rupturi. Iar cercul se rostogoleste continuu….

“Iubire la imperfect” este, din pacate, o scriere imperfecta. Nu ma voi hazarda sa arunc vina direct pe autoare sau numai pe traducator, intrucat nu am citit varianta originala. In cel mai rau caz, cred ca poate fi o combinatie nefericita de greseli de scriere cu lipsa de adaptare literara a translatorului. Exemplificand, mi se pare impropriu sa nu mai ravnesti la dorinte, in conditiile in care “A RAVNI, ravnesc, vb. IV. 1. Intranz. şi tranz. = A simti un imbold puternic spre un lucru, a dori din toata inima, a jindui sa ajungă la ceva, sa posede ceva; a aspira, a nazui”. Galia spune, la un moment dat: Acum du-le cateva beri, in felul asta ii punem pe picioare si ii taram in restaurant. Adica, daca ii punem pe picioare, de ce ar mai fi necesar sa ii si taram?

La pagina 33, intr-un fragment ce se voia senzual, o scena de dragoste, apare un termen care mie personal imi da fiori, in contextul respectiv: subinghinal.. E ca si cum am viziona, transfigurati, un fragment de film cu un peisaj captivant, avand o melodie serena pe fundal si dintr-o data ar aparea in cadru un organ baltind in sange… O alta exprimare rudimentara gasim la pagina 40 si ma gandesc la probabilitatea destul de mare a unei traduceri in romana din engleza si nu direct din italiana (poate din aceasta cauza sa se fi deformat esenta cuvintelor si sa se fi alterat stilul?) – Cu mintea involburata de gandurile acelea, care erau oricum, numai vesele nu(…) … Ceva mai incolo, aflam ca mana s-a vazut constransa sa remedieze neprevazuta scena de striptease (no comment).

“Iubire la imperfect” nu este un roman de care nu te vei putea dezlipi. S-ar putea sa-l lasi din mana dupa primele 15 pagini sau, la fel de bine, sa devii intrigat si sa insisti totusi sa descoperi ce vrea cartea asta sa-ti transmita, pana la sfarsit. S-ar putea sa-ti lase un gust amar, daca te asteptai la o actiune iesita din comun sau la o scriere sensibila, ori cel putin ingrijita. Insa daca vrei sa parcurgi ceva usor, fara implicatii afective si fara mari pretentii, o vei bifa probabil in lista titlurilor citite.

Alina Calin

[ratings]

La aceasta adresa gasiti un interviu video cu Mihai Sin. Si un articol despre Mihai Sin si cartile lui scris de Bedros Horasangian

Mai trebuia sa fie si un PDF in care sa pun un capitol din carte. Asta era treaba mea pe care nu mi-am facut-o pentru ca inca sunt in cautarea fiserului word al cartii. In loc de un capitol incitant deocamdata avem un fragment anemic prezentat in site. Ma revansez si revin cu un preview e-book consistent.

Interviul nu l-am luat eu, e o televiziune din Cluj (nu sunt sigur). Nu sunt tocmai genul de intrebari care imi plac dar important este ca autorul vorbeste despre el si despre “Quo vadis, Domine“, o carte eveniment.

Eveniment din mai multe motive. Unul dintre ele: cartea apare prima data in varianta completa (volumul 1 si 2). In anii ’90 a aparut la Humanitas primul volum si la o alta editura, la distanta de 3 ani, al doilea volum. Ceea ce nu a fost tocmai in avantajul cartii.

Un alt motiv este perspectiva neobisnuita (si tousi pe undeva stiuta de noi toti) asupra rolului Securitatii in pregatirea evenimentelor din ’89. Nu spun care, va las sa o desoperiti. Nici autorul nu dezvaluie din prima, ne tine in suspans pret de 50-60 de pagini.

De mentionat este si figura Securistului, realizata direct, in stilul prozei nord-americane. Securistul din “Quo vadis, Domine” nu e bruta anilor ’50, “a evoluat”, s-a stilat. E destept, cinic, cu gusturi fine, cu gandul numai la afaceri, foarte pragmatic. Neasteptat de “uman”. Suna cunoscut, nu? Iar acest tip destept nu face decat sa se pregateasca temeinic pentru vremurile viitoare, pe care el le intuieste fiind un tip informat spre deosebire de restul. Sa se pregateasca pe el si tara in care traieste. Pentru ca securistul nostru este un bun patriot, strain de ideologia oficiala (un pic surprinzator, nu?) Ideologia este de fatada, un cod golit de sens al “bunelor maniere” in sistem. Mai departe… e de citit.

Cam atat. Vizionare si lectura placuta!

Silviu Toma