Filosofia pentru bufoni, carte scrisa de Pedro Gonzalez Calero, a aparut in colectia Bonton a editurii Nemira in anul 2008, anul tiparirii variantei originale din limba spaniola fiind 2007. Traducatorul acestui volum memorabil, care trateaza istoria filosofiei (curente, scoli, concepte, termeni…) prin intermediul umorului de inalta calitate, este Mihai Gruia Novac, un adevarat profesionist, in opinia mea dumnealui fiind cea mai inspirata ‘cale’ de transpunere a scrierii lui Calero in limba romana. 
 
Autorul acestei istorii picante a filosofiei, pe numele complet Pedro Gonzalez Calero Lobato, nascut la Madrid, a fost maturator, arhivar, documentarist, papusar ratat si profesor de filosofie. Pe langa anecdotele, glumele sau bancurile din volum cititorul ramane impresionat intr-un mod placut, spun eu, si de ilustratiile lui Anthony Garner, de-a dreptul delicioase si savuroase, acestea reprezentand si ilustrand cat se poate de bine lucrurile hazlii cunoscute in legatura cu ideile sau vorbele de duh ale marilor filosofi caricaturizati aici. Trasaturile unui bun curs introductiv in filosofie sunt prezente din plin si satisfacatoare pentru cititori cu diferite orizonturi sau niveluri ale instruirii, explicatiile autorului putand insemna intr-o mare masura sau chiar in totalitate elucidarea necunoscutelor – termeni, concepte etc. – ce apar pe parcursul lecturii.
 
Ideea lui Calero de impartire a volumului pe capitole precum Filosofie antica, Filosofie orientala, Filosofie medievala, Filosofie moderna si Filosofie contemporana (alaturi de un Prolog, o Bibliografie si necesarele Multumiri) este, cred eu, indeajuns de interesanta si binevenita pentru o captivare reala a pasionatilor de impletiri ale unor scrieri diferite (umoristice sau comice, respectiv cele stiintifice, definite prin seriozitatea termenilor dintr-un curs de filosofie, fizica etc.), dar si pentru buna informare a celor atrasi de latura istorica sau geografica a conceptelor si gandirilor din diverse perioade ale evolutiei omenirii.
 
In continuare va voi oferi cateva dintre ‘poantele’ sau glumele filosofice care in mod sigur va vor dezvolta simtul umorului, va vor binedispune si vor starni hohote de ras printre apropiati :
 

Filosofie antica
[…]           
 
 Un blestem ciudat. […] Celor din Efes le-a dedicat Heraclit urmatoarea ocara : “Sa dea zeii sa va faceti bogati, locuitori ai Efesului, pentru ca rautatea voastra sa iasa si mai mult la iveala !”
 
O condamnare iremediabila. […] Cand cineva deplangea de fata cu el faptul ca atenienii l-ar fi condamnat la moarte, Anaxagora a replicat: – Si pe ei Natura i-a osandit la aceeasi pedeapsa.
 
Moartea fiilor. Printre altii, lui Anaxagora i se atribuie urmatoarele cuvinte spuse la aflarea vestii despre moartea fiilor sai: – Inca din clipa in care i-am zamislit stiam deja ca erau muritori.
 
Cand distanta nu conteaza. Cum Anaxagora, fiind pe patul de moarte, se afla departe de patria sa, cineva l-a intrebat daca nu prefera sa fie inmormantat in orasul sau natal. Anaxagora i-a raspuns: – Din cate stiu eu, calatoria spre taramul celor morti este la fel de lunga din toate locurile.
 […]
 
Nici insurat, nici burlac. Cand un olar l-a intrebat pe Socrate ce sa faca – sa se casatoreasca ori sa ramana burlac – inteleptul l-a sfatuit: – Fa ce crezi, ca oricum te vei cai.
 
Pietele pline de lucruri nefolositoare. Plimbandu-se prin pietele pline-ochi de marfuri, Socrate avea obiceiul sa spuna: – Ia te uita cat de multe lucruri… de care nu am nevoie!
[…]
Ignoranta bogatilor. Aristip avea obiceiul sa frecventeze resedinta tiranului Dionysios, caruia nu se sfia sa-i ceara favoruri din cand in cand. Odata, Dionysios l-a intrebat de ce filosofii au obiceiul sa-i viziteze foarte des pe oamenii bogati, in timp ce bogatii nu prea frecventeaza casele filosofilor. La aceasta, Aristip a raspuns: – Pentru ca filosofii stiu ce le lipseste, in timp ce bogatii nu.
Fiecaruia dupa nevoile sale. Lui Dionysios ii placea sa se inconjoare de filosofi, carora le facea apoi cate un cadou. Odata, Aristip a primit de la el o suma de bani, in timp ce Platon s-a multumit cu o carte. Intrucat cineva i-a reprosat acest lucru, Aristip s-a marginit sa spuna: – Eu am nevoie de bani, Platon are nevoie de carti.
[…]
Piatra de mormant. Aristip a dispus ca pe piatra de pe mormantul sau sa fie gravata urmatoarea inscriptie: “Aici odihneste cel care va asteapta.”
[…]
Mai rau decat corbii. Antistene spunea ca lingusitorii erau mai rai decat corbii, pentru ca, la urma urmelor, acestia devorau cadavre, in timp ce aceia devoreaza fiinte vii.
[…]
Impotriva curentului. Diogene avea obiceiul sa intre in teatru dupa terminarea spectacolului, ciocnindu-se astfel de cei care ieseau. Cand a fost intrebat de ce intra impotriva curentului, el a raspuns: – Pentru ca sa pricepeti ce am incercat sa fac toata viata.
[…]
Siguranta din dreptul tintei. Odata Diogene se uita la antrenamentul de tir al unui arcas care nu nimerea nici o tinta. Dandu-si seama de lipsa de pricepere a tragatorului, Diogene s-a dus si s-a asezat in dreptul tintei.
– Pleaca de acolo sau vei fi ranit, l-a luat la rost arcasul.
– Dimpotriva, tinand seama de cat de prost tragi, este singurul loc in care ma simt in siguranta, a replicat Diogene.
[…]
Cea mai potrivita ora pentru masa. Intrebat odata care era ora cea mai potrivita pentru a manca, Diogene a raspuns: – Daca esti bogat, cand doresti; daca esti sarac, cand poti.
[…]
Un anunt tardiv. Unuia care l-a lovit fara sa vrea cu o bucata de lemn ce o cara si care i-a spus apoi: “Fii atent!”, Diogene i-a replicat: – De ce imi spui asta? Ai de gand sa ma mai lovesti o data?
[…]
                             

Filosofie orientala
[…]
    
Felinarul maestrului. […] Un maestru zen umbla prin intunericul noptii insotit de discipolul sau. Intrucat maestrul avea in mana un felinar aprins, discipolul i-a spus:
– Maestre, crezusem ca tu poti vedea in intuneric.
– Da, asa este, a confirmat acesta.
– Atunci de ce ai nevoie de felinar?
– Pentru ca aceia care nu pot vedea in intuneric sa nu dea peste mine.
[…]
                      

 Filosofie contemporana 
[…] Iadul lui Russell. Intrucat in traditia crestina iadul este cel mai rau loc imaginabil, unde oamenii sufera pedeapsa vesnica pentru faptele rele savarsite in timpul vietii, Russell, cu obisnuitul lui simt al umorului, spunea ca trebuie sa fie “un loc in care politia este germana, soferii sunt francezi, iar bucatarii, englezi.”
[…]
Dumnezeu iese din joben. […] “Doi evrei evlaviosi discuta despre calitatile remarcabile ale rabinilor fiecaruia. Unul spune:
– Dumnezeu vorbeste cu rabinul nostru in fiecare vineri.
– De unde stii? intreaba celalalt.
– Chiar rabinul ne-a spus-o.
– Si cum stii ca nu minte?
– Cum sa minta un om cu care Dumnezeu vorbeste in fiecare vineri?” ”
 
(in aceasta ultima gluma este vorba de greseala numita ‘petitio principii’, sau ‘cerc vicios’).
 
 
 La finalul textului, transmit indemnul de a nu se rata o scriere asa de atragatoare si captivanta precum ‘Filosofia pentru bufoni’, a lui Pedro Gonzalez Calero, in care educatia si instruirea, cu referire la filosofie si evolutia gandirii filosofice, sunt mixate de minune cu umorul specific vorbelor de duh ale filosofilor, dar si cu unele interventii sau reflectii pline de haz ale autorului. O alta sugestie pe care o cred intemeiata si o pot da ar fi combinarea volumului ‘Filosofia pentru bufoni’ cu alte carti din colectia Bonton, precum ‘Platon si ornitorincul intra intr-un bar…Mic tratat de filosdotica’, ‘Aristotel si furnicarul merg la Washington’ sau chiar seria ‘Ghidul xenofobului’. Garantez ca efectul de binedispunere va fi maxim printr-o combinatie intre cartea scrisa de Calero si volumele picante ale lui Cathcart si Klein, urarea mea pentru cititorii interesati fiind aceea de a avea o lectura placuta si cu rol de evadare din stresul cotidian !

Alexandru Raul Trandafir

[ratings]
 
 

Am fost plecat pentru două săptămâni la Paris, nu în vacanţă, cu treburi de serviciu, am un job bun (pentru mine), călătoresc destul de des. Eram în aeroport la Beauvais şi calculam (absurd) probabilitatea sa cadă avionul cu mine cand am zărit o carte, L’evangile selon Satan. Pe loc m-am gandit ca poate n-ar fi rau sa ma pun un pic bine cu Diavolul, în definitiv dacă avionul o să cadă nu sunt prea sigur unde o să ajung. Cum deja se anunţa pentru chek-in, m-am grăbit să o cumpăr.

Nu mi-a părut deloc rău că am luat cartea. Ba din contră, e una din cele mai bune pe care le-am citit!! Nu o citeşti doar cu sufletul la gură, ci cu inima strânsă cât un purice şi ochii mari. Nu e ca orice thriller cu ucigaşi în serie, pentru că aici monstrul, la adăpostul straielor de călugăr, e trimis de Diavol să-i facă lucrarea pe pământ, străbătând secolele. Totul începe în 1348, în timpul marii molime, când Maica Stareţă a unui ordin secret de călugăriţe se zideşte de vie, pentru a scăpa de Fiara ce pătrunsese în lăcaşul sfânt. Martiriul ei va proteja un manuscris secret, care de altfel dă şi numele romanului.

Începutul e fulminant. Numai descrierile aproape apocaliptice ale oraşelor atinse de „nenorocirea neagră”, mistuite de flăcări ce se ridică asemeni unui rug purificator, sunt de ajuns pentru a te confisca, nemaiputând să laşi cartea din mână. (Dar violenţa nu este niciodată gratuita.)

Unii au spus că e un roman în care se întâlnesc Tăcerea mieilor, Exorcistul şi Codul lui Da Vinci. Ca scriitură este cu siguranţă mult peste cel din urmă, iar mie mi-a plăcut mai mult decât toate la un loc!

Cand am ajuns în ţară (teafăr!) m-am bucurat mult să văd că e tradusă şi la noi şi că va apărea în curând. Nu am scris pentru nemirabooks.ro ca să mă pun bine cu Diavolul, e doar un roman, o ficţiune. Sau nu?

Adrian Soare

[ratings]

Înainte de a spune ceva despre această carte trebuie să vă spun ceva despre mine. Mai exact să fac o mărturisire: demult nu a reuşit să mă mai surprindă o carte în asemeni hal. Pur şi simplu nu mă aşteptam să mă captiveze întratât. Am cumpărat cartea mai degrabă datorită faptului că traducătoarea ei, Ana Veronica Mircea, a lăudat-o, eram convins că traducerea este foarte bine făcută, cu atenţie la detalii, dar mă gândeam totuşi că voi avea de-a face cu un text ce se adresează în principal copiilor. Surpriză! Jocurile foamei, deşi va impresiona cu siguranţă orice copil, va reuşi să ţină atenţia trează şi a oricărui adult.  Pe mine în orice caz a reuşit să mă prindă. Îndeajuns cât să fie aproape dimineaţă când m-am îndurat s-o las din mână, iar atunci am făcut-o doar pentru a adormi gândind la cele citite. Aşa că m-am trezit zâmbind pe motiv că m-am visat personaj al cărţii Suzannei Collins deşi acum am auzit pentru întâia oară de această scriitoare. Nu ştiu dacă a mai scris şi altceva, nu ştiu nici dacă scrie demult ori este la prima ei carte (serie) dar mă bucur că am descoperit-o. M-a convins pe deplin cu această carte că merită căutate toate cărţile ei deşi ideea de bază din Jocurile foamei nu este una absolut nouă şi originală. Abordarea şi alegerea personajelor, motivaţiile din spatele decizilor şi logica pe care e clădită lumea propusă o fac însă să devină nu doar o “reîncălzire” a unor mai vechi teme ci o carte extraordinară.

Eroina cărţii este o fetiţă, dacă ţinem cont de numărul anilor ei atunci este copil încă, dacă acordăm atenţie mediului în care a crescut şi greutăţilor pe care a trebuit să le poarte de dragul surorii ei mai mici atunci trebuie s-o considerăm matură.  Gândurile, vorbele şi faptele ei ne-o prezintă ca fiind preocupată de activităţi specifice vieţii adulte, este responsabilă şi îşi asumă riscuri calculate pentru satisfacerea unor necesităti elementare. Apoi, odată cu neaşteptata ameninţare abătuta asupra vieţii surorii ei, Katniss alege calea sacrificiului şi ia din nou greutăţile pe umerii proprii. Dar cartea nu se limitează la a vorbi despre puterea sacrificiului, este şi o călătorie iniţiatică prin lumea celor care prin sadism, egoism şi nepăsare au impus celor mulţi un trai la limita de jos a subzistenţei în timp ce ei trăiesc într-o societate decadentă, este şi o extraordinară carte de aventuri despre nişte copii prinşi într-un joc pe viaţă şi pe moarte de dragul unui spectacol şi a unei lecţii inutile. Prin toate situaţiile prezentate şi a gândurilor eroinei cartea poate fi privită  şi ca un roman de dragoste precum şi ca o scriere filosofică despre valoare, dreptate, corectitudine, cinste, onoare sau pur şi simplu omenie.

Un singur amănunt din întreaga carte este puţin deranjantă: faptul că finalul este previzibil într-un fel. Victoria eroinei Katniss în Jocul foamei este un amănunt de care citind cartea nu m-am îndoit nici o clipă. Deşi puţin probabil ca cineva să intuiască cu exactitate amănuntele toate privind finalul cărţii totuşi deznodământul este previzibil. Cum de altfel este şi faptul că undeva la finalul seriei Katniss va reuşi să învingă sistemul şi să-şi elibereze poporul de dictatura inumană. Citind cartea vă veţi convinge însă că orice alt final ar fi fost dezamăgitor, aşa că acest deznodământ, deşi previzibil, este unul aşteptat şi sperat de cititor.

Un lucru este cert: vreau să am şi celelalte cărţi din serie pentru a mă bucura de plăcerea unei lecturi calitative şi pentru a afla cum decurge viaţa eroinei odată întoarsă printre cei dragi.

Recomandare: Dacă aveţi copii cumpăraţi din start două exemplare din Jocurile foamei, altfel veţi avea concurenţă serioasă când vine vorba de cine să citească mai întâi cartea.

Julian Barnes este unul dintre cei mai renumiti scriitori contemporani britanici, recunoasterea valorii acestui scriitor infaptuindu-se prin decernarea a numeroase premii, pentru scrieri cum sunt Papagalul lui Flaubert sau Metroland, dar si prin titlurile acordate de statul francez, in 1998 titlul de Chevalier des Arts et des Lettres (in acelasi an apare romanul Anglia, Anglia) si in 2004 titlul de Commandeur de l’Ordre des Arts et des Lettres. Printre operele lui Julian Barnes aparute la Nemira in colectia Babel se pot enumera, pe langa Scrisori de la Londra, multe carti cu o valoare literara ridicata, precum Cafe au lait, Tour de France, Arthur & George s.a.m.d.

Scrisori de la Londra reprezinta o colectie de eseuri si articole, realiste si amuzante totodata, despre trasaturile specifice societatii britanice, in ansamblul ei, vizand nu doar istoria, ci si prezentul politic, economic sau cultural al natiunii care formeaza Regatul Unit. Printre “capitole” intalnim titluri spumoase, cum ar fi Fals!, Doamna Thatcher descopera ca lumea e anapoda, John Major face o gluma, Ambuteiaj la palatul Buckingham, Ministrul de finante cumpara niste sticle cu vin rosu, Broscoiule! Broscoiule! Broscoiule!, Stang-drept, stang-drept: Tony Blair intra in scena, alaturi de altele cel putin la fel de savuroase si captivante din punctul de vedere al cititorului.

In orice caz, Julian Barnes nu dezamageste deloc pasionatii de o lectura in care satira, umorul si pe alocuri ironia sunt la ele acasa, Scrisori de la Londra fiind o carte care nu duce lipsa de elementele atractive ale stilului dezvoltat de Barnes, iar rafinamentul si subtilitatea glumitelor insirate, plus portretizarea unor personalitati politice, prin punctarea mai ales a slabiciunilor si defectelor, asigura un adevarat deliciu pentru oricare cititor. Stilul satiric-pamfletar, garnisit cu umor si ironie, are totusi un realism aparte, posibil chiar si rol moralizator, tintele fiind in general politicienii si cei care detin controlul economiei, oamenii cu bani, aceste categorii sociale avand o importanta covarsitoare in bunul mers al unei societati. De aceea ni se mentioneaza si capacitatile sau studiile avute de politicieni precum John Major, sau afaceristi ca Mohamed Al-Fayed, pentru a vedea ca puterea politica sau economica inseamna un pericol, atunci cand cei care fac regulile jocului, cum se spune, sunt persoane iresponsabile, escroci sau conducatori interesati doar de binele lor, nu si de cel al votantilor, problemele alegatorilor sau ale intregii populatii reprezentand punctele principale de interes, in mod normal, ale politicianului. Lupta politica dusa de sustinatorii  doamnei Margaret Thatcher, prim-ministru vreme de peste 11 ani, incepand cu 1979, impotriva opozantilor acesteia, este prezentata intr-un mod savuros, alaturi de caracterizarea succinta a partidelor principale, cel Conservator si cel Laburist, din care fac parte si unii membrii care amintesc oarecum de spatiul dambovitean, John Major, deja mentionat, Douglas Hurd, Cyril Townsend, Nicholas Ridley, Michael Heseltine etc.. Bineinteles, pe langa politica, Julian Barnes analizeaza cu umor si obiectivitate, pe cat posibil, si alte aspecte – ale culturii, economiei sau traditiilor Marii Britanii.

Umorul prezent aproape la fiecare pagina este cat se poate de evident in capitolul Ambuteiaj la palatul Buckingham:

“Regina-mama. Numarul unu al familiei regale. Bunicuta favorita a natiunii. Binevoitoare, surazatoare, profesionista; poarta chiar la o varsta inaintata haine in culori pastelate.

Regina. Populara, respectata, se considera ca “isi face treaba bine”. Suspectata ca are un simt secret al umorului.[…]

Ducele de Edinburgh. Nici prea iubit, nici detestat in mod excesiv.[…]

Printesa Margaret. Mult mai putin prezenta in lumina reflectoarelor in zilele noastre.[…] In prezent o figura neutra. Fara doar si poate foarte apreciata de industria tutunului.

Printul Charles. Provoaca reactii ambivalente. De mult nu mai e baietandrul stangaci cu urechi clapauge care canta la violoncel.[…] Sustine agricultura ecologica, vorbeste cu plantele, detesta arhitectura moderna […] Un fel de animal ciudat, umanizat de dragul natiunii prin casatoria cu Diana.

Printesa Di. Printesa de basm, feciorelnica, dulce. Se descria frecvent in primele interviuri drept “proasta ca noaptea”.[…]

Printesa Anne. Detestata mult timp, perceputa ca aroganta.[…] A fost casatorita cu capitanul Mark Phillips, cunoscut sub numele de Fog, pentru ca avea o minte cam incetosata.[…] Perceputa in prezent ca o femeie matura, harnica si independenta.[…]

Ducele de York si Fergie. Porecliti fie ducele si ducesa de Yob […], fie, din cauza suficientei lor dolofane, ducele si ducesa de Pork. Si-au construit o casa mare si vulgara in stilul unei ferme americane. El, ofiter de marina care isi petrece timpul in fata televizorului; ea, entuziasta profitoare a avantajelor conferite de regalitate : […] Populari pentru scurt timp dupa casatorie, cei doi traiesc acum separat, iar stima britanicilor pentru ei a scazut mult.

Printul Edward. Cea mai tanara odrasla, dar atins deja de calvitie.[…]

Ducele de Kent (varul reginei). Francmason. Recent fotografiat cu sort la brau. Nu se cunosc prea multe alte lucruri despre el.

Ducesa de Kent. Sotia celui de mai sus.[…] Apare in public doar in timpul turneului de tenis de la Wimbledon.”

Autorul numeste personalitatile respective din familia regala drept “aceste dramatis personae atat de pestrite” In acelasi capitol apare si numele Camillei Parker-Bowles, adversara printesei Diana, care urmarea oportunitatea de a intra in familia regala, printr-o relatie cu printul Charles. Ni se mai prezinta in alte capitole gafa sau gafele facute de Norman Lamont, ministru de finante, scandarile contra lui Francois Mitterand (Broscoiule ! Broscoiule ! Broscoiule !) in 1986 la Canterbury, atunci cand se dorea semnarea, impreuna cu Margaret Thatcher, a acordului privind Tunelul de sub Canalul Manecii, reprezentantul francez fiind chiar ‘atacat’ cu oua de multimea care-si exprima nemultumirile, plus multe momente si intamplari cu oarecare haz, din timpul mandatului de prim-ministru al doamnei Thatcher sau din perioada urmatoare.

Pentru a trage o concluzie, aceasta colectie de eseuri merita citita de oricine, talentul si harul de povestitor al lui Barnes lasand din nou cititorul satisfacut de calitatea scrierii, iar umorul, ironia sau sarcasmul fin, cu rol de morala sau pilda graitoare asupra trasaturilor nedorite la un politician sau conducator responsabil de destinul unei natiuni, societati etc. fac inca o data dovada stilului maiastru si inconfundabil al lui Julian Barnes. Astfel ca la finalul lecturii poti intelege pe deplin, zic eu, aprecierile urmatoare: “Nu exista un spectacol mai amuzant despre Anglia contemporana.” (Jeremy Paxman) sau “O splendida colectie de eseuri, o privire lucida, dar plina de umor asupra politicii, istoriei si societatii britanice.” (Wall Street Journal). Asadar nu ar trebui sa ratezi Scrisori de la Londra, deoarece in mod sigur vei aprecia umorul britanic de calitate si valoarea pe care stilul rafinat marca Julian Barnes o da scrierilor acestui “Cavaler al Artelor si Literelor”.

Alexandru Trandafir

[ratings]