Luaţi o mână de studenţi, vârâţi-i într-un spaţiu amenajat după chipul unei închisori şi împărţiţi-i în două grupe: deţinuţi şi gardieni. Lăsaţi-i să se acomodeze cu noile roluri şi veţi vedea că în doar câteva zile vor deveni cei mai feroce gardieni, respectiv cei mai resemnaţi deţinuţi. Demonstraţia a fost realizată pe viu în anii ’70 de către Philip Zimbardo, actualmente profesor emerit de psihologie la Universitatea Stanford. Experimentul condus acum 30 de ani de psihologul american a devenit celebru, făcând parte din bibliografia facultăţilor umaniste. În 2007, Zimbardo a revenit asupra experimentului, interpretându-l din perspectiva mai noului caz de la închisoarea de la Abu Ghraib, unde gardienii americani şi-au supus deţinuţii celor mai teribile torturi şi umilinţe, surprinzându-le inclusiv cu aparatul foto.

Pornind de la cele două cazuri, Zimbardo a publicat acum doi ani un consistent volum de 800 de pagini, tradus de curând în română sub titlul Efectul Lucifer. De la experimentul concentraţionar Stanford la Abu Ghraib. Volumul a fost tradus pentru Editura Nemira de Roxana Melnicu şi Dana Verescu. Aşa cum o spune şi titlul, tema de bază a cărţii priveşte căderea în păcat sau, dacă vreţi, tentaţia răului. Este vorba despre “transformările oamenilor buni, obişnuiţi, în făptaşi ai răului, ca răspuns la influenţa corozivă a mediului”, ne avertizează autorul în Cuvântul înainte al volumului Efectul Lucifer. Scrisă într-un ritm alert, care alternează stilul povestirii cu cel al analizei de psihologie socială, cartea dedică pagini bune descrierii fazelor experimentului închisorii amenajate într-unul din sediile facultăţii de psihologie de la Stanford. Folosind jurnalul de observare, dar şi transcrieri de pe casetele video, Zimbardo îşi aminteşte cum a selectat câteva zeci de studenţi, propunându-le să devină pentru două săptămâni subiecţii unui teribil experiment. Jumătate dintre aceştia urmau să devină gardieni, cealaltă jumătate primind rolul de deţinuţi. Totul, pentru a studia cum funcţionează relaţiile de putere, supunere şi legitimare în contextul încarcerării.

În prima şi cea de-a doua zi, subiecţii nu-şi iau în serios rolurile, conştienţi fiind că totul e o simulare. Curios e faptul că, după trei-patru zile, lucrurile iau o altă turnură. Gardienii devin neaşteptat de violenţi şi de ameninţători, iar studenţii încarceraţi se revoltă la început, după care se resemnează, privind încarcerarea ca pe o fatalitate reală şi căzând eventual în depresie. “Poate că eram un subiect în experimentul lui Zimbardo şi poate că eram plătit, dar, la naiba, eram un deţinut. Eram cu adevărat un deţinut”, rememorează unul dintre studenţi, citat în Efectul Lucifer. Resemnarea şi supunerea merg în paralel cu schimbarea în rău a comportamentului presupuşilor paznici. Grăitoare este mărturisirea unuia dintre studenţii care şi-au asumat cu trup şi suflet rolul de gardian: “După ce îmbarci o uniformă şi ţi se dă un rol, vreau să spun o slujbă, şi ţi se spune că sarcina ta e să-i ţii sub control pe aceşti oameni, nu mai eşti, cu siguranţă, aceeaşi persoană care erai în haine civile. Chiar devii acea persoană după ce îmbarci uniforma kaki, îţi pui ochelarii, iei bastonul şi joci rolul”. Experimentul a fost întrerupt după o săptămână, pentru că evenimentele culminaseră deja în violenţe semnificative.

Concluzia trasă de Zimbardo este amară, mai ales pentru cei care îşi închipuie că sunt invulnerabili la rău. Psihologul nu crede că suntem nici buni, nici răi de la natură. El este însă de părere că “cei mai mulţi dintre noi suferă transformări semnificative de caracter atunci când sunt prinşi în creuzetul forţelor sociale (…) Genocidul şi atrocităţile comise în Bosnia, Kosovo, Rwanda, Burundi şi recent în regiunea Darful din Sudan oferă dovezi puternice pentru faptul că oamenii renunţă la umanitatea şi la compasiunea lor în faţa puterii sociale şi a ideologiilor abstracte de cucerire şi securitate naţională”. Experimentul de la Stanford e completat cu alte analize referitoare la torturile din închisorile americane sau la cazuri tragice din cel de-al doilea război mondial.

Finalitatea volumului Efectul Lucifer este în cele din urmă morală: sistemul ne poate “convinge” să facem rău, însă dacă devenim conştienţi de resorturile sale, ne putem apăra de ispita răului, crede Zimbardo. Finalul cărţii sale se transformă într-un insolit “program în zece paşi pentru a rezista influenţelor nedorite”. Nu vom intra în amănunte, ci vom sublinia doar cât de important este ca fiecare să-şi păstreze distanţa şi gândirea critică şi să nu cadă pradă conformismului, fricii sau stereotipurilor negative. Acestea sunt condiţiile care definesc noul erou, eroul de zi cu zi. “Eroismul constă în abilitatea de a rezista forţelor situaţionale puternice care îi prind cu uşurinţă în capcană pe ce mai mulţi oameni”, conchide Zimbardo în volumul Efectul Lucifer.

Victor Popescu

Recenzie prezentata de Victor Popescu
in cadrul emisiunii “Dosarele Psi”,
emisa pe 25 aprilie la
Radio Romania Cultural

Dan Simmons, Hyperion. Roman distins cu premiile Hugo, Locus in 1990 si cu premiul Seiun in 1995.

Hyperion, de Dan Simmons, este incontestabil o capodopera a genului SF. Avand la baza opera si viata poetului John Keats si o structura asemanatoare Decameronului lui Boccacio si, mai ales a Povestirilor din Canterbury ale lui Chaucer, unde un grup de oameni, care calatoresc impreuna, isi spun fiecare povestea care le motiveaza calatoria, romanul de fata este o imbinare magistrala a stilurilor science fiction, horror si fantasy, al caror maestru este Simmons.

Romanul ne prezinta povestea ultimului pelerinaj catre planeta Hyperion, in cautarea misteriosului Shrike, o creatura ce pazeste Criptele Timpului, un artefact de origine necunoscuta, inconjurat de campuri anentropice care il protejeaza si il propulseaza inapoi in timp. Dar campurile anentropice care inconjoara Criptele Timpului devin instabile si in plus Exilatii, o parte a omenirii care s-a adaptat genetic la viata in imponderabilitate la bordul unor immense nave spatiale, lanseaza un atac masiv asupra planetei. Hegemonia, guvernarea ce conduce lumile populate de oameni, trimite o flota in intampinarea exilatilor si-i alege pe cei care vor fi trimisi in pelerinajul la Shrike. Desi calatoria intre planetele Hegemoniei are loc instantaneu, prin intermediul portalurilor teleproiectoare, o tehnologie avansata pusa la dispozitia Hegemoniei de catre TehNucleu, un grup de IA, care are propriile interese in ceea ce priveste Criptele Timpului, din diverse motive, planeta Hyperion nu este un memebru deplin al Hegemoniei, nefiind conectata la reteaua teleproiectoare. Astfel, singura modalitate de a ajunge este o calatorie prin de trei ani, petrecuti de calatori in hibernare. Accesul la Criptele Timpului si la Shrike este controlat de Biserica lui Shrike, care permite accesul doar pelerinajelor formate din sapte persoane. Legenda spune ca, din sapte pelerini, doar unul primeste raspuns pentru cererea sa, ceilalti fiind ucisi de Shrike. In speranta de a afla de ce, dintre miile de supleanti pentru un pelerinaj la Shrike, au fost alesi tocmai ei, pelerinii convin sa-si spuna povestile si motivele pentru care merg pe Hyperion.

Fiecare povestire are un stil si o tehnica narativa proprii. Cu toate ca fiecare poveste este unica si spusa separat, romanul nu este o insiruire de povestiri separate, ele facand parte dintr-un tot unitar. Felul in care misteriosul Shrike a afectat fundamental viata fiecarui pelerin, il veti afla citind cartea. In concluzie, consider potrivit si pentru  aceasta carte comentariul lui Arthur C. Clarke: “unica… nu cunosc nimic comparabil”.

Georgian Varlan

[ratings]

Platon si ornitorincul intra într-un bar. Barmanul se uită întrebător la filosof, care-i spune “Ce pot să zic, în peşteră arăta mai bine”

Platon, Republica, teoria ideilor, peştera şi ornitorincul… „filosofia filosofie”.

Voi începe cu un mic excurs. Ştie cineva care e ratingul filosofiei astăzi? La fel ca al literaturii sau al artelor frumoase şi al limbilor clasice, e cu siguranţă insignifiant. Desigur sunt the happy few, întotdeauna au fost, care persistă în această eroare funestă (i.e nelucrativă).  Pentru a nu eşua în ieremiade facile (durftiger zeit! usw.) să concedem că „aura” filosofiei se datorează marii majorităţi a autorilor ei.

„Cât mai abscons!” – pare să fie motorul oricărui text filosofic chiar şi pentru cei care denunţă  asta. Belferii, mari iubitori de jargon şi idei primite  deagata au reuşit aici summa & summum. Păcat! La orice sondaj ad hoc am primi, cred, aceleaşi răspunsuri: “Filosofia nu are legătura cu viaţa!”, “Este o cruntă bătaie de câmpi”,  “Nu te ajută la nimic!”.  Ca şi rabinul, pe care îl veţi întâlni de multe ori în cartea pe care o citim împreună, spun şi eu că subiecţii  noştri fictivi au şi nu au dreptate. Este şi aşa şi altfel.

Acest altfel îl veţi găsi în Micul Tratat de filosdotică. După  obişnuinţa Nemira, cartea este subintitulată “mic tratat”, deşi poate în engleză suna mai catchy şi mai lămuritor: Understanding Philosophy Through Jokes –  Filosofia prin anecdote.

Autorii, Thomas Cathcart si Daniel Klein, asta fac: “traduc”, adică  ilustrează,  “filosofia filosofie” (jargonul sine qua non, problemele şi curentele filosofice) cu bancuri. Dacă nu vă interesează deloc “filosofia filosofie”, veţi găsi aici cel puţin câteva zeci de bancuri bune. Să nu fim însă ipocriţi!– cartea e adresată celor pentru care problemele filosofice sunt cel puţin interesante. Cuprinsul e structurat în capitole mari care se pot găsi în orice manual de filosofie: metafizica, logica, epistemologia, etica, filosofia religiei, a limbajului, filosofia socială şi politică şamd.
Urmează apoi „traducerea” care e de obicei savuroasă.

“Relativitatea Timpului”:

„Se aude un ciocănit la uşă, femeia deschide şi nu vede decât un melc. Îl ia  şi-l aruncă în curte. După două săptămâni ciocăne iar cineva la uşă, femeia deschide şi dă din nou cu ochii de melcul  care o întreabă:
Ce-a fost asta?”

sau

„Distincţii Teologice”

„Evreii nu-l recunosc pe Isus
Protestanţii nu-l recunosc pe papă
Baptiştii nu se recunosc unul pe altul în magazinele de băuturi alcoolice ”

Aş vrea să continui, dar vă las plăcerea de a descoperi singuri restul.
Pot să vă spun că este cu siguranţă cea mai bună introducere pe care o ştiu în “filosofia filosofie”

Şi aşa mă întorc la excursul de la care am plecat, acest altfel de a face filosofie este mult mai  aproape de sensul originar al filosofiei (apud  Hadot et al): filosofia ca asceză, filosofia ca exerciţiu  practic, filosofia trăită, filosofia ca înţelepciune (altfel spus şi răspunzând reproşurilor ce i se aduc: filosofia care are legătură cu viaţa, care te ajută). Tipul acesta de filosofie poate fi  întâlnit cu precădere în literatura sapienţială ecumenică: apologurile zen şi tao, povestirile hasidice, Hadith –urile profetului, în Pateric etc. Trăsătura comună a acestui tip de a filosofa e elipsa, umorul, pilda şi  poanta iluminatorie.

Deşi nu şi-au propus deloc asta, ca o ironie, autorii ne orientează mai mult spre acest fel de filosofie şi mai puţin spre “filosofia filosofie”, pe care, altfel, o distilează spumos  (filosofia ca şampanie!) cu ajutorul bancurilor.

Cristian Ovidiu Seserman

[ratings]

O carte despre iubire si credinta. Se relateaza in fiecare capitol cate o poveste distincta a unor oameni care au in comun probleme in amor si fantana Sfintei Ana, la care ajung sa se roage pentru o minune. Fiecare poveste are doi povestitori diferiti, ceea ce ne plaseaza in mintile a doi oameni implicati in aceeasi situatie. In fiecare poveste se prezinta o poveste esuata de amor, astfel incat ajungi sa te intrebi daca nu cumva scriitoarea are o obsesie fata de barbatii care inseala partenerele, daca nu cumva aceasta obsesie a degenerat in urma povestilor ei terminate urat.

Dupa ce citesti cartea, ramai pe ganduri, intrebandu-te daca lucrurile s-au intamplat asa datorita Sfintei Ana, sau a increderii oamenilor in minuni. Oare e de ajuns sa crezi ca totul va fi bine sau trebuie sa te si rogi unui Sfant? Dar clar cauti pe Google sa vezi daca exista fantana Sfintei Ana in Irlanda si te interesezi cat costa biletul de avion pana in Irlanda. Toti vrem o minune si cartea iti da o speranta ca orice e posibil, daca ai credinta.

Am primit aceasta carte in dar si m-am gandit ca trebuie sa o citesc, caci titlul ei imi poarta prenumele: Ana. Am zis ca sigur este un semn, Dumnezeu incearca sa imi comunice ceva: intr-adevar, este un mesaj pentru toti, si anume, sa avem incredere in divinitate, caci ne va oferi cele utile noua. Iar suferinta este intotdeauna buna, ne ajuta sa evoluam, sa ne apropiem mai mult de divinitate.

Dupa ce am lasat cartea din mana, am cautat alte carti ale autoarei si mi-am comandat online imediat si Nopti cu ploi si stele, in care am reintalnit iarasi numele Anei, sub forma localitatii din Grecia, Agia Ana (in greaca inseamna Sfanta Ana). Iarasi ma intreb, daca nu cumva autoarea are o idolatrie fata de aceasta Sfanta. Oare ea chiar s-a rugat Fantanii Sfintei Ana in Irlanda si a ajutat-o, iar drept multumire i-a dedicat o carte? Ba am putea considera chiar doua carti.

Cert este ca Fantana Sfintei Ana este o carte pe care nu o poti lasa din mana pana nu o termini. Am citit pana la doua noaptea si am regretat ca ma dureau ochii si trebuia sa dorm. Dar a doua zi, de la ora noua dimineata am continuat lectura, fara sa mananc pana la ora 15 cand am terminat-o. Te surprinde cat de usor este de parcurs, cat de usor te proiectezi in interiorul povestilor, ca un observator al gandurilor personajelor.

Ana Maria Lupu

[ratings]