Hyperion de Dan Simmons este povestea a sapte pelerini si a drumului lor spre un loc enigmantic numit Criptele Timpului aflat pe indepartata planeta Hyperion. Aceste cripte sunt lacasul lui Shrike, o entitate misterioasa, criminala, de neoprit si de necunoscut, care pare a sfida legile fizicii si probabilitatii. Cei sapte au fost alesi de catre Biserica lui Shrike pentru un ultim pelerinaj in timp ce conducerea civilizatiei umane, numita
Hegemonie, se pregateste de razboi.

Cartea a fost comparata cu Povestirile din Canterburry de Chaucer. La fel ca in acestea, fiecare membru al pelerinajului isi spune povestea. Ceva ii uneste pe acesti oameni si poate punandu-si unii altora aceste povesti, vor afla motivul. Aici sta frumuseatea si ineditul acestui roman. Fiecare poveste este spusa cu o voce si un ton distinctiv. Fiecare caracter este astfel foarte bine conturat. Fiecare poveste este captivanta, epica dar si emotionanta. Prin aceste povesti se creioneaza un minunat tablou viu al societatii in care personajele traiesc. O societate in care calatoriile instantanee si informatiile infinite sunt la ordinea zilei. Legile lor sunt facute de o democratie atat de adanc inradacinata, incat fiecare cetatean poate participa la fiecare minut al guvernarii. Dar intreaga civilizatie este intretinuta de Inteligente Artificiale ajunse aproape la omnipotenta.

Prin povestile lor aflam ca fiecare personaj a fost in contact la un moment dat cu Hyperion, cu Shrike sau cu Criptele Timpului. Unul dintre pelerini este un tata care cauta leacul pentru boala necunoscuta a ficei lui. Ceilalti sunt un poet, un soldat, un detectiv particular, un anarhist, un diplomat, dar toti sunt cumva conectati cu entitatea misterioasa. Astfel prin povestile lor aflam nu numai despre ei, cat si despre misterele care il inconjoara pe Shrike, mistere de care poate depinde supravietuirea rasei umane.

Exista putine carti care reusesc intr-o asemenea masura sa creeze atat un univers  convingator cat si sa il populeze cu personaje credibile. De fapt termenul de Science Fiction este mult prea limitat pentru a descrie acest roman care este pe lange SF si fantasy, si mystery, si teologie, si poveste de dragoste. Astfel acestea carte are pe langa meritul de a emotiona cititorii, pe acela de ai ridica deasupra naratiunii si de ai face sa contemple conditia umana.

Aceasta carte este o bijuterie rara meritand pe deplin laudele care i-au fost aduse si premiile cu care a fost incununata. Este un roman aproape perfect. Singurul lucru care lipseste este de fapt finalul (dar pentru asta exista Caderea lui Hyperion, aparuta si ea la editura Nemira). Cu toate acestea, Hyperion poate fi citit ca un roman de sine statator atat pentru povestirile din care este compus (povestiri care le insele pot fi citite cu placere si separat) cat si petru efectele profunde pe care le va avea asupra constiintei cititorilor.

[ratings]

Tudor Ciocarlie

Trebuie să recunosc că am cumpărat Turbion dintr-o greşeală. Am crezut că Robert Charles Wilson este unul din autorii des publicaţi în cele patru antologii Gardner Dozois, apărute la editura Nemira, şi care au devenit pentru mine un fel de diapazon al SF-ului de calitate. De fapt, l-am confundat pe Wilson cu numeroşii Robert şi Charles existenţi în volumele mai sus menţionate, dar din care el lipseşte cu desăvârşire. Nu pentru că nu ar fi un scriitor de calitate, ci doar pentru simplul motiv că nu prea scrie proza scurtă ci cu predilecţie romane (cu excepţia unui volum de 9 povestiri, publicat în anul 2000, a primului text SF publicat, în anul 1975, în revista Analog Science Fiction şi a unei nuvele în 2006, Julian: A Chistmas Story, care a fost şi nominalizată la Hugo).

Robert Charles Wilson este născut în 1953 în California, pe care a părăsit-o împreună cu familia, la vârsta de 7 ani, pentru a se stabili în Canada, a cărui cetăţean a devenit abia în 2007. Începând cu 1986, este scriitor de SF full-time şi a publicat până la această dată 14 romane, majoritatea nominalizate la premii de anvergură, din care a câştigat un Hugo (cu romanul de faţă), Philip K. Dick, Theodore Sturgeon, John W. Campbell şi alte câteva, în numeroasele ţări în care a fost tradus.

Turbion, editura Nemira, 2008, în traducerea lui Mihai-Dan Pavelescu (nota editurii: cartea Turbion a aparut la Editura Nemira in traducerea doamnei Ana Veronica Mircea), a apărut în ediţia originală sub titlul Spin, în 2005, la editura Tor Books şi este primul volum dintr-o trilogie din care a mai apărut Axis (2007) şi Vortex, în curs de apariţie. Sincer, primul lucru care l-am făcut când am avut cartea în mână a fost să consult DEX-ul pentru a vedea ce înseamnă “turbion”, şi am descoperit că este un fel de “vârtej” sau “mişcare spiralată a aerului” şi vine din francezul “tourbillon”. Aceasta din punct de vedere mot-a-mot a cuvântului “turbion”, pentru că la traducerea în limba română a englezescului “spin” am descoperit printre altele : “învârtire, răsucire”, “învolburare” sau “plimbare scurtă şi rapidă”, toate potrivindu-se de minune cărţii lui Robert Charles Wilson, care ne oferă în cele peste 700 de pagini o învolburare de vieţi, o răsucire de situaţii, care mai de care mai spectaculoasă, dar şi o plimbare scurtă şi rapidă printr-un posibil viitor al universului.

Romanul este scris la persoana I de către Tyler Dupree, care ne povesteşte cu tristeţe şi speranţă ce se întâmplă cu viaţa prietenilor lui cei mai buni, cu dragostea lui şi soarta omenirii înainte şi după apariţia turbionului. Acesta este o membrană artificială instalată în jurul planetei de către o civilizaţie extraterestră necunoscută, numiţi “Hypotheticals”, cu scopul de filtra razele electromagnetice venite din exterior, dar care face invizibile şi stelele. Omenirea descoperă cu uimire că membrana este relativ permeabilă la sondele experimentale trimise  de oameni în spaţiul cosmic şi că aceasta este un scut de protecţie împotriva expansiunii soarelui care ameninţă să distrugă pământul. “Şmecheria” autorului, dacă putem s-o numim aşa, este aceea că un alt efect al membranei turbionului este acela că timpul se scurge complet diferit de o parte şi de cealaltă a acesteia. Astfel, în timp ce pe Pământ se scurge 1 secundă în restul universului trec 3,17 ani, adică la 1 an pământean corespund 100 de milioane pentru restul. Odată ce această relaţie simplă este stabilită, nimic nu mai stă în calea imaginaţiei lui Robert Charles Wilson, care ne oferă un adevărat recital de literatură science fiction scrisă într-un stil clasic şi plin de eleganţă. Acest prim volum al trilogiei este un amestec bine echilibrat de sentimente umane cu tehnologii sofisticate :  dragoste, prietenie, trădare, spaimă cu  dilatarea timpului, nanotehnologii care permit replici umane sub formă de marţieni, încetinirea îmbătrânirii, teraformatarea planetei Marte şi multe altele.

Nu sunt admiratorul romanelor în serie în domeniul SF, nici măcar a romanelor, pentru simplul motiv că am teoria mea privind durata unei vieţi şi a ceea ce poţi să faci pe parcursul ei, dacă repeţi de prea multe ori acelaşi lucru, rezultă un fel de risipă inutilă de timp şi pierderea altor oportunităţi. De data aceasta însă , să fiu al naibii dacă nu abia aştept să apară la editura Nemira volumul doi al trilogiei, Axis.

[ratings]

Nicolae C. Ariton

Nefiind o cititoare inraita de fantasy, nu am inceput acest roman cu cine stie ce entuziasm. Nu stiam cine este aceasta Marion Zimmer Bradley dar am banuit ca este americanca. I-am simtit stilul si exprimarea chiar si citind-o in traducere. Ca intotdeauna, mi-ar placea sa citesc in original dar nu ma plang, traducerea n-a fost deloc rea. Cartea merita toata atentia fie si doar pentru poveste. Ce pot sa spun, imi plac mult povestile… mai ales cele cu vrajitoare si zane!

Doamna din Avalon este o poveste despre magie si spiritualitate, despre paganism inainte de a capata ingrozitoarea conotatie negativa pe care o are acum. Fara sa-ti dai seama, lectura te poarta printre incantatii si credinte demult pierdute dar fascinante si atragatoare. Apreciez si faptul ca are si elemente de fictiune istorica desi nu am verificat cat de mult se respecta realitatea istorica si nici nu cred ca o voi face. Ideile generale sunt de ajuns pentru a crea atmosfera.

Cartea are trei parti, fiecare referindu-se la o perioada diferita din istoria Avalonului si respectiv la preoteasa care il conduce. Cele trei povesti se impletesc frumos, dar nu pot spune ca exista o intriga centrala a romanului. In mare parte este un fel de… umplutura, as spune, la The Mists of Avalon, care se pare ca este romanul cel mai bun al scriitoarei. Si fara sa-l fi citit imi dau seama ca este un fel de completare, note si explicatii la ce se intampla acolo. Asadar, impresia per total nu e cea mai buna… caci fara a cunoaste cartea sau a fi vazut filmul (The Mists of Avalon) totul pare un pic haotic.

In ceea ce priveste personajele, acestea nu par inca perfect conturate, dar sunt simpatice. Nu poti spune cu certitudine daca un anume personaj este negativ sau nu. Demult nu am mai citit o carte in care personajul principal sa fie unul colectiv – femeile din Avalon au comportamente si sentimente lumesti dar poseda si o doza de magie care le face extrem de atragatoare. Se simte insa ca romanul face parte dintr-o serie… se simte nevoia unor informatii suplimentare pe care nu le descoperi nici macar pana la sfarsit.
E adevarat si ca scenele sunt destul de hollywoodiene. Asadar, nu va asteptati la cine stie ce capodopera; asteptati-va insa la o poveste minunata, numai buna de starnit dragostea pentru fantasy. Mie mi-a placut… in ciuda tuturor minusurilor.

[ratings]

Diana Borca

Stiu ca multi dintre voi ati citit volumele ce compun asa numita “Saga lui Ender” si sunteti familiarizati cu personajele si cu lumea imaginata de Orson Scott Card. Ei bine, dupa ce povestea a fost dusa la bun sfarsit, probabil in pana de idei, sau din dorinta de a revizita un univers de care s-a atasat, autorul s-a gandit sa mai intoarca povestea respectiva si pe alte parti. Asa s-a nascut “Saga umbrelor”. Prima parte a acesteia, “Umbra lui Ender” reia actiunea din “Jocul lui Ender”, si o prezinta prin prisma unui personaj secundar, de care probabil ca va mai amintiti: Bean.

Povestea fiind in mare cunoscuta, un rezumat nu e neaparat necesar; totusi, o sa incerc o scurta prezentare. Trebuie sa umplu cu ceva recenzia asta, si oricum nu puteti sa ma acuzati ca “spoileresc”. Bean este un soi de aurolac, care reuseste, prin inteligenta sa iesita din comun, sa supravietuiasca competitiei acerbe dintre vagabonzii abandonati pe strazile din Rotterdam. Este remarcat de o calugarita care cauta copii supradotati si astfel ajunge la Scoala de Lupta unde  vede ca elevii actioneaza la fel ca huliganii care il persecutasera in trecut; e drept ca aici nu foamea determina comportamentul copiilor, ci ambitia, sau poate natura lor violenta, care nu poate fi modelata prin educatie. In consecinta aplica si aici aceleasi metode care l-au ajutat sa supravietuiasca pe strazi. Nu are incredere in nimeni, spioneaza de cate ori are ocazia, mediteaza la sensul actiunilor profesorilor si, curand, ajunge sa inteleaga lucruri pe care ceilalti elevi nici macar nu le banuiesc. Are acces la dosarele colegilor sai si este incurajat de profesori sa formeze o armata de outsideri – vestita armata cu care Ender va castiga toate jocurile, si in final razboiul.

Daca veti gandi ca nu are rost sa va pierdeti timpul cu un roman a carui actiune si mai ales al carui sfarsit le cunoasteti deja, va inselati. Iata de ce: “Umbra lui Ender” are o intriga de sine statatoare, care nu copiaza ci completeaza romanul initial. Dealtfel, Ender nu apare aproape deloc in prima jumatate a cartii. Personajul principal nu este doar o umbra. Dimpotriva, este foarte bine conturat, credibil si simpatic.

Romanul explica mai pe larg actiunile comandantilor si planurile acestora in ceea ce priveste strategia razboiului cu gandacii. Aflam ca, de fapt, in optiunile comandantilor scolii  au existat intotdeauna doi copii pentru a fi conducatori.
Avem de asemenea o prezentare mai explicita a situatiei politice de pe Pamant, a fortelor ce stau intr-un echilibru fragil, mentinut numai datorita amenintarii gandacilor, si a modului in care Demostene si Locke vor sa influenteze politica Terrei.

Cu riscul de a folosi un cuvant prea pretentios, as spune ca avem de-a face cu un roman introspectiv, construit pe analiza continua a lui Bean asupra obiectivelor comandantilor, asupra strategiei si motivatiilor acestora. Perspectiva din care Bean vede lucrurile este mult mai corecta si mai logica decat a lui Ender. Avem practic de a face cu un copil diabolic de inteligent, un supravietuitor, care in final va fi singurul care va intelege adevarata miza a jocului, si ce inseamna de fapt acesta.

Cartea ofera multe amanunte despre strategia razboiului, si face adesea referire la mari generali ai istoriei, de la Cezar la Napoleon. In postfata, autorul mentioneaza ca sursa de inspiratie o colectia de eseuri “Creatorii strategiei moderne. De la Machiavelli la era nucleara”. Probabil ca Orson Scott Card a scris acest roman, (si intreaga serie a umbrelor) ca un omagiu adus anonimilor care contribuie la gloria unui comandant si despre care istoria nu mentioneaza nimic. Am retinut insa un paragraf, care mi-a amintit ca oricate calitati ar avea un soldat, pentru a fi un mare comandant, trebuie sa aiba ceva in plus: capacitatea de a purta singur povara raspunderii in fata propriei armate si in fata istoriei. In momentul in care Ender clacheaza, si i se sugereaza lui Bean preluarea comenzii, acesta raspunde: ”Tot nu intelegi, colonele. Eu nu inghet pentru că nu e lupta mea. Eu ajut. Eu supraveghez. Dar sunt liber. Pentru că e jocul lui Ender.”

In mod sigur cartea va fi pe placul celor care cred ca Orson Scot Card e autorul unei singure capodopere – “Jocul lui Ender” si care au fost dezamagiti de faptul ca urmatoarele volume sunt destul de diferite ca intriga de prima carte a seriei. Daca va intrebati daca mie personal mi-a placut sau nu romanul, nu pot sa spun decat ca fac parte din categoria celor care din seria Ender apreciaza mai mult “Vorbitor in numele mortilor” si “Xenocid” asa ca, va rog, nu aruncati cu pietre.
 

Ion Ardeleanu

[ratings]