Înainte de deschiderea primului roman trebuie să recunosc că eram ușor reticent la idei ce tindeau spre “fantasy”. După ce și ultimul volum a fost citit însă, întâia mea reacție la nivel psihologic și moral a fost similară cu cea a ridicării unei perechi de ochelari de soare de pe ochi. Privind în urmă, mi-am putut justifica schimbarea în gândire și atitudine într-un mod cât se poate de simplu: acum vedeam culorile reale ale lumii.

Sistemul în care trăim ne obligă să așezam o perdea semi-transparentă între noi și exterior. Putem vedea doar ceea ce ni se arată și suntem învățați să evităm adevărul care nu ne place. Suzanne Collins pune bazele unei lumi în care acest tip de gândire este schimbat radical. Ea reușește să lege cititorul de personaj într-un mod unic și să-l transforme pe acesta în martor efectiv care nu doar observă, ci și simte ce i se întamplă personajului. Autoarea reușește să detalieze și să ramifice acțiunea și caracterul personajelor mai bine ca oricând. Acestea trăiesc cu adevărat, iar apropierea de ele te face să te întrebi dacă nu e într-adevăr posibil ca realitatea dureroasă a cărții să înconjoare și acapareze societatea în care trăim astăzi. Uitându-ne la tot ce se petrece în jurul nostru în prezent suntem obligați să deschidem larg ochii pentru a vedea că până acolo nu mai sunt decât câțiva pași.

Citeste mai mult »

Hm, probabil un fel de Midsumer Murders, mi-am spus atunci când am cumpărat Urzeala păcatului de Phil Rickman; OK,îmi plac romanele poliţiste englezeşti,mai ales cele ce se petrec în zone rurale,cu acele cottages pitoreşti cu acoperişuri de stuf şi cetăţeni oneşti care ziua grădinaresc de zor iar noaptea se dedau unor activităţi ce intră în conflict cu cele 10 porunci. Oh,Doamne,ce surpriză de proporţii urma să am!Peisajul idilic există,cum există de altfel şi o legatură cu cele 10 porunci…fiindcă Merrily Watkins este preot,mamă divorţată,singura femeie-exorcist din cadrul Bisericii Anglicane şi membră a grupului Deliverance care acţionează în cazuri de bântuiri, posedări şi altele asemenea.Poate veţi găsi greu de înghiţit ideea unei femei-preot,divorţată,având o fiică adolescentă mai atrasă de credinţele precreştine decât de ceea ce predică propria-i mamă, o femeie care fumează câte o ţigară la fiecare pagină şi “trăieşte în păcat” cu iubitul ei muzician,după cum se exprimă scandalizaţi unii dintre enoriaşii ei atinşi de bigotism.

Citeste mai mult »

Aflat la vârsta de 76 de ani, Rene Girard publică încă o carte continuand seria lucrărilor sale din istoria şi antropologia religiilor. Je vois Satan tomber comme l`eclaire a fost editată în 1999, an în care a surprins pe mulţi cititori, altora le-a confirmat anumite studii şi cercetării, însă mai presus de toate această carte reconfirmă profunzimea analizei savantului francez şi hărnicia cu care acesta a lucrat toată viaţa în mediul academic american.

După aproape şase ani, în 2005 Academia Franceză îl primea sub cupolă sa, fiind ales în fotoliul numărul 37 în locul lui Ambroise-Marie Carré.

Prin “caderea Satanei” Rene Girard prezintă o situaţie excepţională în istoria religiilor şi anume, momentul în care mecanismul mimetismului şi al violenţei sacre eşuează. Savantul francez a dezvoltat pe parcursul mai multor lucrări aspectul violent al sacrului şi al religiilor. Această violenţă a imortalizat-o pe baza sistemului imitaţiei omniprezent în orice civilizaţie. Violenta – atât colectivă cât şi individuală – din cadrul societăţilor şi, mai ales violenţa ce are la origini un caracter religios sunt cauza acestui sistem imitativ (mimetic). Citeste mai mult »

Prima întrebare care s-a ivit, probabil, în mintea fiecărui cititor al seriei a fost: va putea oare Suzanne Collins să mențină aceeași atmosferă ca în primele două volume și în Revolta? Pare greu de crezut ca, după primele două părți ale trilogiei, în care am fost martori la două ediții ale Jocurilor Foamei care ne-au ținut, pe tot parcursul desfășurării lor, cu sufletul la gură, autoarea să se mențină la același nivel. Cum ar putea să insereze și în acest ultim roman o ediție a jocurilor foamei, o dată ce revolta districtelor împotriva Capitoliului s-a declanșat? Collins reușește și acest lucru, însă o face într-un mod inedit, pe care nimeni nu l-ar fi ghicit.

În prima parte a cărții, Katniss se luptă cu ideea de a-și asuma rolul simbolului revoluției, de a deveni flacăra care-i ghidează pe locuitorii Panemului spre libertate, de a deveni Gaița Zeflemitoare. Așa cum aflăm din finalul volumului precedent, Sfidarea, districtul 13, distrus de Capitoliu ca dovadă a puterii sale, nu a murit în totalitate, ci a reușit să-și consolideze o așezare subterană, foarte avansată, despre care conducătorii Panemului nu știu. Ajunsă în districtul 13, Katniss află că se pune la cale o revoluție, iar conducătorii acestuia doresc ca ea să fie în centrul mișcării. Ea acceptă această responsabilitate cu mai multe condiții pe care i le adresează Președintei Coin: imunitatea tuturor învingătorilor Jocurilor Foamei, ținuți prizonieri de către Capitoliu, inclusiv Peeta. De asemenea, cere ca ea să fie cea care-l ucide pe Președintele Snow, alături de alte câteva condiții. Coin, în final, acceptă. Citeste mai mult »