John Barth, Varieteu pe apa
In July 21, 2008 in Literatura contemporana
Cui ii e teama de John Barth?
A venit din nou vremea pentru clasici, de data aceasta, clasici ai postmodernismului. Varieteu pe apa, aflata la a treia editie in limba romana, de John Barth, este una dintre cartile care ar trebui sa apara pe orice lista care se doreste a fi o introducere in relieful accidentat, neregulat al artei postmoderne. Romanul americanului este una dintre cele mai reusite si mai “corecte” puneri in practica ale acestui curent.
Cu Barth si al sau Varieteu, suntem la adapost de excese, de lecturi greoaie si sterile pe care poate doar teoreticienii intr-ale literaturii le mai gusta. Floating opera poate constitui o naratiune interesanta, chiar daca nu poti distinge mereu cum se numesc condimentele cu care este asezonata sau de unde vin ele.
In primul rand, are o calitate care o face intr-adevar sa pluteasca, nelasand-o sa se duca la fund, in malul gros si lipsit de oxigen al experimentului literar. Acesta calitate este umorul. Naratorul nu pare sa se ia in serios, ceea ce relateaza este mereu pus sub semnul derizoriului, nu ne ia in serios nici pe noi ca cititori, desi ni se adreseaza direct in mod frecvent, si asta mi-a placut la nebunie.
La nivel epic, ca in multe dintre cartile postmodernismului, este superflua o rezumare. Todd Andrews este un avocat dintr-un orasel de provincie, care nu crede cu tarie in nimic, caruia lucrurile i se intampla, dar pe care le analizeaza in detaliu, ca intr-un laborator de disectii. Se priveste pe sine cumva din exterior, ca si cum si-ar putea detasa privirea analitica si discursul de propria-i fiinta si s-ar examina la microscop cu curiozitate, dar fara simpatie in exces.
De fapt, ne spune de mai multe ori ca mereu l-a caracterizat lipsa de entuziasm. Din aceasta lipsa de implicare, se naste un anume fel de a trai si de a povesti, bineinteles. Caci Varieteu pe apa este, in primul rand, un roman despre incercarea de a scrie, numerosi comentatori au observat asemanarea cu Tristram Shandy, ceea ce nu ar trebui sa surprinda.
Naratorul se prezinta singur, cam in maniera caracteristica starii civile, neuitand sa mentioneze profesia, anul si locul nasterii, problemele de sanatate, castigurile la care ajunge anual, in buna traditie balzaciana. Avem de-a face cu o fisa clinica, insa recurgerea la aceasta modalitate este pusa sub semnul derizoriului prin faptul ca numele insusi este unul relativ: “Ma cheama Todd Andrews. Poti sa-mi scrii numele fie cu un d, fie cu doi.” Tot de relativizare tine si timpul actiunii. Naratorul se arata incapabil sa se hotarasca asupra unei date la care au avut loc anumite evenimente si au fost luate anumite hotarari, considerate capitale pentru destinul personajului: “sa-i zicem 21 iunie”.
Todd Andrews este un exemplu de mediocritate ajuns in stadiul de excelenta. Daca aveati anumite idei despre cum trebuie sa fie un personaj de roman, si aici nu ma refer la chestiuni legate de morala, ci mai mult la ratiuni estetice, caci mereu ne asteptam, ca un personaj sa fie, intr-un anumit sens, “frumos”, “expresiv”, trebuie sa uitati de ele in momentul in care veti face cunostinta cu avocatul nostru. Este o fiinta lipsita pana si de entuziasm, fara pasiuni, fara iubiri, fara atasamente.
Nici cand ne prezinta copilaria sa nu ne induioseaza cu nimic, parand a fi, mai mult decat un om, o schema abstracta, care inregistreaza diverse experimente, insa nu dintr-o perspectiva umanizata, ci mai mult ca documentare, ca arhivare.
Viata lui se desfasoara in etape in care adopta anumite pozitii, anumite posturi, pe care le numeste “masti”, refuzand ideea ca ar fi un filosof, un ganditor. In prima tinerete, este desfranat, dedat placerilor de tot felul, urmand sa treaca prin etapa de “sfant” si, logic, prin cea de “cinic”.
Anumite evenimente puncteaza si determina aceste evolutii care ar putea contraria. Primul act sexual il face sa descopere, nu iubirea, ci “veselia”, iar scena este memorabila:
“Un pusti de saptesprezece ani este nesatios. Pofta lui aduce cu o buruiana inalta, care, desi zdrobita din nou si din nou de aparatul de tuns iarba, scoate iar capul in sus, verde si teapana. Se excita usor si isi satisface iute poftele si se excita din nou. Proaspat intrat in treaba cu pricina, tipam ca un tanc, behaiam ca un tap, rageam ca un leu. Sosise ceasul, prima lectie care m-a transformat intr-adevar intr-un armasar. Dar peste o clipa mi s-au oprit ochii in oglinda de pe toaleta plasata chiar langa noi – o oglinda neobisnuit de mare, care ne reflecta imaginea in marime naturala – ia uite la noi: Betty June cu fata ingropata-n perna, si cu funduletul ei sfrijit saltandu-se spre cer; eu, balalau ca un ogar si ragind ca un magar. Am izbucnit in hohote de ras!”.
Si va continua sa rada, fara urma de duiosie si compasiune.
Nimic nu-l anima pe Todd. Se inroleaza in primul razboi mondial fara vreo urma de patriotism, iar in timpul bataliei din Argonne, cand descopera frica, va avea loc o a doua metamorfoza a lui. Prietenia nu este decat un fapt agreabil, care-l face sa descopere surpriza. Meseria de avocat o exercita fara preocupari legate de etica, iar descrierea actului de justitie, a mecanismelor unui proces si a birocratiei, sunt excelent redate. Un litigiu legat de o mostenire ajunge sa depinda, in egala masura, de niste borcane in care au fost depozitate fecale umane, si de modul in care urmeaza sa se incheie razboiul civil spaniol. Totul este pus sub marele semn al relativului, mica si marea istorie, insa Todd Andrews pare sa se impace de minune cu aceasta stare de fapt, nu intrezarim vreun semn de revolta, vreun protest cat de timid.
Titlul dat romanului vine de la un teatru plutitor care se opreste, in partea de final a naratiunii, pentru un spectacol in dreptul oraselului Maryland, la care se aduna toti protagonistii cartii. Ne asteptam la o lovitura de teatru, cum se spune, in maniera prozei clasice, la un moment de climax, insa naratorul i-a adunat in zadar pe toti acolo, nu are loc mult asteptata infruntare finala, care sa duca la dizolvarea conflictelor. Insa ceva esential tot se petrece.
Prin desele elemente ce tin de intertextual, apare si evolutia unui actor, care recita anumite pasaje din Shakespeare, care ar putea parea ca fiind simbolic alese, dar pe care spectatorii il huiduie, il insulta, izgonindu-l de pe scena cu tot stoicismul acestuia. In locul lui, este preferat si aclamat un actor care se limiteaza la a imita anumite sunete, produse de natura sau de masinarii. Desi Todd pare sa-l admire pe actorul ce se incapataneaza sa declame versuri hamletiene in mijlocului harababurii din jur, asta nu il impiedica sa arunce cu monede in el caci “e cateodata placut sa lapidezi un martir, oricata admiratie ai avea pentru el”.
Pentru metafora Varieteului, esentiala mi se pare o alta precizare pe care naratorul o face. Cei care urmaresc spectacolul de pe tarm, vaporul fiind in miscare, nu pot avea decat o viziune fragmentara asupra acestuia, mereu dependenta de perspectiva si de timp. Chiar daca ar alege de fiecare data un alt loc pentru vizionare, in speranta ca altfel vor umple golurile, tot nu vor avea o viziune completa. Acelasi lucru se intampla si cu faimoasa Ancheta la care Todd lucreaza de 16 ani pentru a putea explica anumite fapte legate de viata sa si a tatalui sau. Desi a strans o cantitate impresionanta de documente si marturii, aceste piese tot nu se leaga intre ele, le lipseste liantul, un anumit tip de coerenta.
Intr-un final, orice existenta, orice efort si orice demers apar ca fiind lipsite de sens, insa pentru asta nu trebuie sa-si ia nimeni zilele. Din moment ce totul e egal, de ce am opta pentru un lucru sau altul? Cel putin la aceasta concluzie ajunge Tod sau Todd, cum doriti dumneavoastra, caci lui ii este perfect indiferent.
Sursa: flu.ro
[ratings]
Juan Carlos Onetti – Despartiri
In June 16, 2008 in Literatura contemporana
Intr-un nenumit satuc de munte, unde oamenii vin sa-si trateze plamanii, isi face aparitia un barbat de patruzeci de ani, care nu se instaleaza la sanatoriu (primul refuz al infratirii cu ceilalti si, desigur, refuzul bolii, al esecului), ci la vechiul hotel.
Barbatul traieste intr-o claustrare autoimpusa (o comedie in care se abandoneaza crezand ca in felul asta ramane legat de tot ce exista inainte de data diagnosticului), care ii surprinde pe toti si il asaza in mijlocul discutiilor si al barfelor.
Este o fiinta clorotica, semidetasata, cu gesturi minime, in developare, privirea lui corupe si supune totul pentru a exprima ceea ce da unitate cartii – o deznadejde sau o disperare pe care n-o mai poate disimula.
Desi pare ca totul se petrece sub un cer livid, in cartea asta nu e deloc o tristete apasatoare (mai degraba ambiguitate, timp suspendat, geografie precara), caci luciditatea si privirea scrutatoare a naratorului recupereaza toate semnele de vitalitate.
Cum este construit romanul. Imaginati-va ca va asezati aparatul de filmat in dosul unei tejghele dintr-o dugheana si incepeti sa inregistrati tot ce se petrece acolo. Asa obtineti imaginile/paragrafele acestui roman cinematografic.
Pentru ca aici, in dugheana, sta naratorul-carciumar care observa gesturi si care aude-analizeaza-fantazeaza intamplarile din viata barbatului taciturn, aflate de la infirmier si camerista.
“Barbatul” sau “tipul” sau “cel nou” primeste aici cate doua scrisori din capitala: una scrisa cu litere latarete si albastre, alta batuta la o masina cu panglica uzata. Expeditoarele acestor scrisori vin pe rand sa il viziteze, iar evenimentul care complica si declanseaza o inlantuire de intamplari il reprezinta intalnirea (neprevazuta a) celor doua.
Onetti alege ca barbatul sa fie o fantosa manipulata de imaginatia si intuitia naratorului-carciumar, caci el implineste sau prelungeste in gesturi toate observatiile pe care acesta ni le impune inca de la inceputul povestii: “As fi vrut sa nu-i fi zarit decat mainile […]; mi-ar fi fost de-ajuns miscarile lor pe lemnul acoperit cu zgarieturi pline de slin si jeg, ca sa inteleg ca n-avea sa se vindece, ca nu stia din ce-ar putea lua vointa de a se vindeca.”
Intr-adevar, barbatul nu se vindeca, va muri asa cum profeteste nenumitul narator care se impune atat de mult cu fineturi psihologice si fantazari (nu numai in privinta barbatului), incat putina disponibilitate iti mai ramane pentru a face deductii sau a discerne ceea ce povesteste.
Nu cunoastem gandurile barbatului sinucigas.
Mihaela Nicolae
[ratings]
Interviu Mihai Sin
In March 20, 2008 in Interviuri, Literatura contemporana
La aceasta adresa gasiti un interviu video cu Mihai Sin. Si un articol despre Mihai Sin si cartile lui scris de Bedros Horasangian
Mai trebuia sa fie si un PDF in care sa pun un capitol din carte. Asta era treaba mea pe care nu mi-am facut-o pentru ca inca sunt in cautarea fiserului word al cartii. In loc de un capitol incitant deocamdata avem un fragment anemic prezentat in site. Ma revansez si revin cu un preview e-book consistent.
Interviul nu l-am luat eu, e o televiziune din Cluj (nu sunt sigur). Nu sunt tocmai genul de intrebari care imi plac dar important este ca autorul vorbeste despre el si despre “Quo vadis, Domine“, o carte eveniment.
Eveniment din mai multe motive. Unul dintre ele: cartea apare prima data in varianta completa (volumul 1 si 2). In anii ’90 a aparut la Humanitas primul volum si la o alta editura, la distanta de 3 ani, al doilea volum. Ceea ce nu a fost tocmai in avantajul cartii.
Un alt motiv este perspectiva neobisnuita (si tousi pe undeva stiuta de noi toti) asupra rolului Securitatii in pregatirea evenimentelor din ’89. Nu spun care, va las sa o desoperiti. Nici autorul nu dezvaluie din prima, ne tine in suspans pret de 50-60 de pagini.
De mentionat este si figura Securistului, realizata direct, in stilul prozei nord-americane. Securistul din “Quo vadis, Domine” nu e bruta anilor ’50, “a evoluat”, s-a stilat. E destept, cinic, cu gusturi fine, cu gandul numai la afaceri, foarte pragmatic. Neasteptat de “uman”. Suna cunoscut, nu? Iar acest tip destept nu face decat sa se pregateasca temeinic pentru vremurile viitoare, pe care el le intuieste fiind un tip informat spre deosebire de restul. Sa se pregateasca pe el si tara in care traieste. Pentru ca securistul nostru este un bun patriot, strain de ideologia oficiala (un pic surprinzator, nu?) Ideologia este de fatada, un cod golit de sens al “bunelor maniere” in sistem. Mai departe… e de citit.
Cam atat. Vizionare si lectura placuta!
Silviu Toma
O pisica, un barbat si doua femei – Jun’ichiro Tanizaki
In January 29, 2008 in Literatura contemporana
“Everybody wants to be a cat…”
Da, toata lumea ar trebui sa vrea sa fie pisica. Motivele sunt numeroase si intemeiate: agilitate, o silueta eleganta, o blanita moale si lucioasa, ochi stralucitori, un instinct dezvoltat pentru vanatoare, multa libertate; ca bonus se adauga fiintele umane, care nu stiu ce sa mai faca pentru a rasfata nobila felina.
Iata povestea lui Lily, o pisica tigrata de rasa europeana, posesoare a doi ochi verzi minunati, nascuta din voia sortii tocmai in Japonia.
Stapanul ei, Shozo, este un barbat nepasator si lenes, care se lasa usor influentat de ceilalti. Posesor al unui mic magazin, prefera sa-si piarda timpul, facand datorii peste datorii. Doar pisica pare sa-l metamorfozeze intr-un barbat grijuliu si iubitor, spre disperarea femeilor din viata lui.
Shinako, prima sotie a lui Shozo, a fost alungata din casa si comploteaza sa obtina pisica, socotind ca astfel gandurile barbatului s-ar intoarce la ea. Femeia a urat-o pe Lily din tot sufletul – atentia care i se cuvenea din partea sotului se ducea nestirbita la felina. In plus, avea mult de curatat in urma ei si se saturase ca orice bucatica lasata nesupravegheata sa dispara ca prin farmec. Un afront in plus, Lily nici ca o baga in seama. Mai apoi, in singuratatea camerei din casa surorii ei, cu pisica pe genunchi, Shinako se mira si singura cum de putuse sa nu iubeasca micuta faptura care acum ii tinea de cald noaptea.
Fukuko, a doua sotie a lui Shozo, s-a distrat mult pe seama geloziei lui Shinako fata de pisica. Intrata in familie, nu rezista insa mult si se infurie si ea, asistand in fiecare seara la reprezentatia data de cei doi: Shozo ii tot cerea sotiei sale sa pregateasca niste pestisori, pretinzand ca moare de pofta dupa ei, ca apoi sa-i dea pisicii unul cate unul, jucandu-se si cate o ora. Si asta nu era decat varful aisbergului. Fukuko reuseste sa-l forteze sa-i cedeze pisica lui Shinako, insa nici nu banuieste cat de mult il afecteaza pe acesta decizia luata si ce furtuna se pregateste…
Cartile lui Tanizaki sunt usor de citit pentru cititorul european, dovada a talentului recunoscut al maestrului.
Sper ca editura Nemira va traduce in curand si “Sasameyuki” – “Surorile Makioka”.
Florenta Draghicescu
[ratings]
