Versetele credinţei
In January 17, 2008 in Literatura contemporana, Religie
Cititorii pasionaţi de marea literatură ştiu prea bine că Iisus ca figură istorică şi viaţa cristică au constituit temă de meditaţie, subiect sau pretext epic pentru prozatorii ultimelor două secole.
De la romanele în aparenţă istorice semnate de D.H. Lawrence, Robert Graves, Anthony Burgess la trilogia dedicată creştinismnului de Mika Waltari, de la scenariile ascunse în pădurea rebreniană sau în parabola faulkneriană la o carte deja clasicizată, Maestrul şi Margareta de Mihail Bulgakov până la controversatele, dacă nu ereticele Evanghelii scrise de Jose Saramago sau de Norman Mailer, formulele narative au fluidizat graniţele între ficţiune şi mit, între istorie şi religie căutând să înţeleagă taina ce naşte era creştină.
Totuşi un splendid roman ce precede cronologic aproape toate cărţile autorilor invocaţi, apărut relativ recent în româneşte: Iisus, Fiul Omului de Kahlil Gibran (Editura Nemira, 2007, traducere din engleză de Gabriel Stoian). Pentru pasionaţii zonelor de interferenţa dintre ficţiune şi literatura religioasă, este o carte clasică; pentru ceilalţi o revelaţie prin frumuseţe şi profunzime. Pentru toţi deopotrivă – o plăcută surpriză din partea lui Gabriel Stoian, cunoscut prin versiunile româneşti ale câtorva capodopere ale genului SF., căruia îi reuşeşte o frumoasă transpunere în limba română.
Cartea lui Kahlil Gibran are o construcţie puţin obişnuită: un mozaic al mărturiilor despre Iisus făcute atât de cei apropiaţi cât şi de străini. Mărturiile capătă forma unor versete, aşa că mai curând ar seamănă cu un oratoriu în care alternează voci diferite: cei ce l-au iubit şi i-au fost aproape (apostoli, ucenici, femei convertite sau simpli credincioşi) rostesc pe rând mica istorie a întâlnirii cu Iisus, a tainei la care s-au simţit părtaşi sau doar martori ai unor revelaţii mai presus de înţelegerea lor de atunci, cei ce nu l-au putut pricepe şi nici accepta, cei ce l-au urât, duşmănindu-l pe viaţă şi pe moarte.
Aşadar, o parte dintre “vorbitori” sunt cunoscuţi, iar momentele evocate de ei bine ştiute: Matei se referă la predica de pe munte, Toma – la strămoşi necredinţei, Petru – la viitorul adepţilor. Alţii sunt figuri anonime, dar convingătoare: un păstor din sudul Libanului relatează întâmplarea mioarei ce s-a rătăcit de turmă, bărbatul din deşert istoriseşte cum Iisus a alungat zarafii din templu, Pilat din Pont sau soţia acestuia rememorează apariţia lui Iisus şi tulburarea simţită atunci. Maria Magdalena îşi aminteşte că Iisus păşea altfel decât ceilalţi oameni, pentru că el însuşi era un drum deasupra pământului.
Cel puţin tot atât de interesante sunt mărturiile celorlalţi “vorbitori”, care aparţin altor credinţe şi altor tradiţii: filozoful persan din Damasc, Filemon – spiţerul grec, un negustor din Tir. Prin comparaţie, se vede răscrucea dintre ere provocată de Iisus prin jertfa şi învăţăturile sale în spectrul credinţelor şi ideilor religioase. Iată, oratorul din Tir, care i-a ascultat pe oratorii Atenei, ai Alexandriei şi ai Romei, recunoaşte miracolul: “când îl ascultai pe El, sufletul te părăsea şi pleca să rătăcească pe tărâmuri încă neumblate.”
Cele mai impresionante mărturii sunt ale mamelor: Ana, mama Mariei, îşi aminteşte de tulburarea celei care îl aduce pe lume pe Iisus, iar Suzana din Nazaret de suferinţa Mariei în ceasul răstignirii Fiului. Cibora, mama lui Iuda, plânge pierderea primului născut, altă mamă îl huleşte pentru că fiul a părăsit-o ca să-l urmeze pe Iisus. Şi toate îl jelesc, chiar şi femeia din Byblos, care se închină Astarteei şi lui Tamuz. Tot femeile înalţă lamentaţii şi invocaţii, presărate ca interludii între mărturiile vorbitorilor.
Ultima dintre ele, cea mai amplă, o rosteşte, după nouăsprezece secole, un bărbat din Liban, în care, inevitabil, răsună vocea autorului… Cine este autorul acestui roman-poem sau roman-oratoriu sau mozaic romanesc?
Kahlil Gibran s-a născut în Liban, la Bcharré, în 1883, creştin maronit după mamă, cu o educaţie deosebită: călătorii (Grecia, Italia, Spania), şederi mai lungi sau mai scurte la Boston, Paris şi studii ce arată interes pentru mai multe arte (fotografie, muzică, pictură), pentru mai multe literaturi (arabă, engleză, franceză), întâlniri privilegiate cu spiritele novatoare ale culturii europene: Rodin, Debussy, Maeterlink, Rostand. Se stinge din viaţă la 48 de ani, în 1931, la New-York, dar rămăşiţele îi sunt înhumate la mănăstirea Mar Sarkis, aproape de locul naşterii, Bcharré. Figură vizionara, a fost apropriat şi comparat cu William Blake.
Iisus, Fiul Omului sporeşte misterul care înconjoară viaţa şi creaţia lui Kahlil Gibran. A scris în arabă şi în engleză, l-a pasionat pictura şi muzica, dar creaţia sa literară este cea care trece proba timpului. Creştin, a fost acuzat de erezie din cauza cărţii Spirite rebele, ale cărei exemplare au fost arse în piaţa publică, în 1908. După douăzeci de ani apare Iisus, Fiul Omului, şi în acelaşi an, 1928, apar semnele bolii, ca şi refugiul în alcool.
Şi totuşi, peste decenii bune şi peste graniţele altei limbi, cartea păstrează intensitatea imagistică, subtilităţi muzicale, bogăţia de sensuri a poeziei. Lectura ei îl duce pe cititor departe, foarte departe, prin tărâmuri nemaivăzute, fericit că nu poate fi sigur dacă l-a călăuzit un mare poet deghizat într-un prozator subtil sau ghidul său a fost un prozator de mare profunzime înveşmântat în poeme.
Elisabeta Lăsconi
[ratings]
Meteorologia ca ştiinţă inefabilă şi artă impalpabilă
In January 08, 2008 in Literatura contemporana
Romanul considerat revelaţia anului 2005 în Franţa, Teoria norilor de Stéphane Audeguy (Editura Nemira, 2006, traducere de Dan Petrescu, colecţia Babel, coordonată de Ana Antonescu) relevă pe cel mai proaspăt “maestru al norilor”, stăpân peste cea mai tainică ştiinţă despre legăturile dintre cer şi pământ. Despre ce fel de ştiinţă este vorba şi cum se face că un roman de secol 21 se întoarce la istorii din secolul 19?
Simplificând lucrările, ea ar purta numele de … meteorologie, dar cunoscătorii ştiu că se află în faţa unei arte acoperită, ca atâtea altele de secolului al XIX-lea, cu o glazură … ştiinţifică, dând gustul plăcut al certitudinilor. Ficţiunea se sprijină pe o documentare serioasă, care îngăduie salturi neaşteptate, de la bombardamentele atomice la pictorii englezi dornici să prindă pe pânză lumina şi mişcările fluide ale atmosferei.
Teoria norilor are mai multe chei de lectură: carte a întâlnirilor memorabile, scurtă istorie a ştiinţei numită astăzi meteorologie, naraţiune plină de aventuri şi revelaţii, relatarea mai multor călătorii iniţiatice, totodată carte a istorisirii, compusă dintr-un lanţ de poveşti care au ca actanţi o specie curioasă de visători, fascinaţi de cer şi mişcările norilor, obsedaţi să îi clasifice, să înţeleagă transformările care compun un ciclu complicat, să le descifreze traseele şi să le prevadă evoluţia.
Povestea iniţială are în centru pe Akira Kumo, japonezul care se stabileşte în Franţa şi ajunge un nume în industria modei, şi pe Virginie Latour, bibliotecara angajată de el ca să îi ordoneze materialul imens adunat, cu aceeaşi tematică, norii. Relaţia banală, concretă între patron şi angajata lui se transformă într-una de tip iniţiatic, între maestru şi ucenica lui. Akira Kumo o introduce într-o lume complet străină, cea a călătorilor prin împărăţia norilor prin puterea ştiinţei şi a artei.
Istorisirea este mijlocul de familarizare cu efemerul, inconstanţa şi fluiditatea norilor. Akira Kumo vorbeşte mai întâi despre Luke Howard, quakerul care face prima clasificare a norilor cu termeni latineşti, uşor de înţeles şi recunoscut în toată lumea ştiinţifică, ca şi despre Goethe preocupat de izomorfismul elementelor naturii, speculează asupra unei posibile întâlniri a celor doi.
Al treilea personaj urmărit este pictorul Carmichael, prin care se deschide altă fereastră de interpretare a misterului norilor: pagini descriptive splendide sugerează mişcarea lentă, travaliul creatorului, până ce pânzele sale se desprind de pământ şi reflectă doar cerul. Nu lipsesc referiri la pictorii englezi care au făcut şcoală în tentativa de a surprinde cerul cu nori, elemente ale unei naturi proteice, sau capitolul dedicat exploziei din Karakatao şi a urmărilor ei, o bombă naturală ce anticipează bombele atomice.
Cel mai complex dintre exploratorii tărâmului norilor este Richard Abercrombie, care părăseşte Europa şi străbate lumea, trece prin peripeţii care îl schimbă ireversibil, ajunge să investigheze formele cele mai diverse ale vieţii şi ale naturii umane, să caute legături între climă şi sexualitate, între lichidele pământului şi fluidele din înălţimile cerului. Un traseu sinuos îl duce din Devon departe, în insula Borneo, apoi în Bali, şi mai departe, în peninsula japoneză Hokkaido.
Fotografiile făcute compun “protocolul Abercrombie”, pe care autorul lui refuză să-l facă public, intuind că nu i-a venit timpul unei înţelegeri şi receptări autentice. Pe baza acestor fotografii îşi construieşte o teorie ininteligibilă pentru secolul său, cea a analogiei între cele mai diferite manifestări ale vieţii şi ale materiei. Totodată, protocolul Abercrombie schimbă raportul între Akira Kumo şi Virginie Latour, transformându-l pe maestru în ascultător curios, pe ucenică în maestrul norilor.
Actul povestirii declanşează în Akira Kumo recuperarea amintirilor îngropate într-un depozit interzis al propriei memorii, care îi explică toate petele albe din biografie, care îi relevă o experienţă atât de cumplită, încât retrăirea ei este insuportabilă, legată fiind de Hiroshima. Acţiunile în care se implică Virginie Latour o fac să găsească o preocupare şi un rost propriei vieţi, până atunci perfect anodine.
Teoria norilor dovedeşte că la început de secol XXI romanul contemporan cunoaşte un nou proces de “internaţionalizare”, diferit şi de cel realizat în urmă cu un veac de Henry James, sau în ultimele decenii de scriitori modelaţi de două civilizaţii şi culturi, ca Nadine Gordimer şi Doris Lessing, ca Salman Rushdie şi Kazuo Ishiguro.
Norii fac ocolul pământului, şi, în mod inevitabil, scriitorul care le urmăreşte istoria şi traseele, străbate globul terestru. Un veritabil maestru al norilor nu poate fi decât un scriitor al mapamondului.
Elisabeta Lăsconi
[ratings]
Julian Barnes – Scrisori de la Londra. Povestea descoperirii unui scriitor adevarat
In October 09, 2007 in Autori, Literatura contemporana
Recunosc cinstit – pina la Scrisori de la Londra, numele lui Julian Barnes nu imi suna chiar necunoscut, dar nici nu se inscria in categoria autorilor care sa-mi determine curiozitati excesive legate de restul operei, publicata au ba in dulcea limba romaneasca.
Julian Barnes insemna, la momentul T0 relatat, un nume asumindu-si paternitatea citorva carti, frunzarite relativ insistent la fiecare expeditie prin librarii, hypermarketuri, ori tirguri de carte, dar nu inca suficient de « copt » pentru a-si binemerita interesul si efortul de a fi, in primul rind cumparat, si apoi, onoare maxima, citit.
La prima vedere, si din perspectiva superficiala a sondajului de pe raft, Julian Barnes mi se parea destul de complicat, in privinta scriiturii, si destul de searbad si anost ca subiecte atacate. Un autor ca atiti altii dintre contemporani, pentru care scrisul este o meserie ca oricare alta, mai putin sau deloc, o vocatie intelectuala.
Ce mai insemna Julian Barnes? Mai insemna autorul Metroland-ului, cumparat mai mult la sugestia unui cunoscut, dar facindu-si veacul in biblioteca, intre suratele din Raftul intii … si mai insemna Trois si Pina cind m-a cunoscut, achizitionate la ultimul Gaudeamus (uite ca acusi se face anul …), acestea doua din urma la solicitarea expresa a jumatatii … cam atit insemna Julian Barnes, pina in ziua in care ne-am pornit in traditionala excursie saptaminala de turism economic&gura casca in Carrefour Feeria, locul obisnuit de cumparaturi si socializare de simbata ori duminica …
Intre tabieturile deja instapinite virtos si la care ma dedau cu nespusa voluptate – obiceiul de a lua de pe raft o carte, pasibila a face saltul catre proprietatea privata personala, in vederea studierii/aprofundarii, ori, macar – asa cum s-a intimplat cu Viata sexuala a lui Kant (rusine sa-mi fie ca o spun in public!) – citite, nerusinat, si pur si simplu, in citeva reprize, pe durata inspectiilor doimii la raioanele de specialitate …
Asa s-a intimplat si de asta data. Sezonul reducerilor debutase promitator, cu oferte de nerefuzat, inca dela intrare. In consecinta, pentru a impaca utilul cu placutul, am convenit sa ne dam intilnire la raionul de carte, atunci cind madama isi va fi incheiat turul de orizont si se va fi plictisit de cascat gura sau de ochit oaresce cirpusoare ori botinute rivnite inca dela lansarea colectiei, dar de neluat in discutie pina la sfirsitul sezonului … M-am dus tinta pe Scrisori, daca nu ma inseala memoria, in urma unei recenzii entuziaste in Observatorul cultural … Stateau cumintele, parca asteptindu-ma, pregatite de momentul revelatiei.
Sa nu prelungesc povestea. Am deschis cartea la capitolul dedicat descrierii intrarii in politica a Glendei Jackson. M-a fascinat dela prima pagina. Dupa a patra, m-am oprit si m-am dus la cuprins, cautind alt subiect. Am ales episodul crizei dela Lloyd’s … trasnet si asta … hai sa mai vedem ceva … prefata autorului … nici nu am simtit cind am trecut la primul capitol, cel dedicat istoriei monitorizarii lucrarilor Camerei Comunelor … cind a aparut, intr-un sfirsit, jupineasa Liliana, verdictul era deja demult dat. Julian Barnes nu mai era un strain …
Am citit Scrisorile dela Londra ale lui Julian Barnes foarte incet. Mi-a placut atit de mult arta naratiunii autorului, incit am vrut sa prelungesc la maxim bucuria descoperirii unui mare scriitor. Iar atunci cind, inevitabil, am ajuns la capat – foarte ciudat, capitolul dedicat aparitiei si lansarii in politica mare a lui Tony Blair a coincis cu momentul retragerii acestuia dela Downing Street 10 – primul lucru ce l-am facut a fost sa ma arunc pe Pina cind m-a cunoscut, iar mai apoi pe Papagal … Desi l-am recunoscut de fiecare data, marturisesc ca cel mai mult mi-a placut Julian Barnes din Scrisorile de la Londra.
Atit ca stil, scriitura, eleganta tipic britanica, dar mai ales printr-o verva continua, ce se simte in fiecare dintre eseuri (cred ca e cea mai corecta incadrare, ca specie literara, a corespondentelor catre The New York Times), personal as recomanda tuturor celor dornici sa-si bucure sufletul cu o lectura buna, sa inceapa cunoasterea operei lui Julian Barnes cu Scrisori de la Londra. Va asigur ca merita.
P.S. Am stat un pic la indoiala cu privire la subiectul recenziei – initial mi-am propus sa incerc citeva ginduri asupra romanelor celiniene publicate de Nemira, si slava Domnului, ca aveam destule de asternut … am aminat insa intreprinderea pentru data viitoare, cucerit de farmecul Scrisorilor.
P.P.S. Propunerea domnului Horasangian, de adunare cit de cit ordonata a cititorilor de Julian Barnes, mi se pare interesanta si demna de mai mult decit o simpla adeziune formala.
Dan Popirda
Pe aceiasi tema
Julian Barnes. Ironia ca forma a libertatii.
Julian Barnes si cititorul institutionalizat.
[ratings]
Tarun Tejpal – Alchimia dorintei
In September 26, 2007 in Carti, Literatura contemporana, Romanul de dragoste
Un scriitor indian contemporan încearca sa descopere, într-un roman imens, care este legatura cea mai puternica între doi oameni: sexul sau dragostea. Primul enunţ al carţii afirma ca nu dragostea este liantul cel mai puternic, ci sexul, dar dupa 820 de pagini, acelasi narator se convinge si te convinge ca liantul cel mai puternic este dragostea. O mare îndrazneala din partea unui autor aflat la primul sau roman, când s-au clasicizat deja carţile lui Henry Miller sau Anais Nin.
O îndrazneala si mai mare este sa scrii un roman rivalizând cu Salman Rushdie prin numarul urias de pagini si mai ales prin nebunia iubirii ce bântuie personajele. Alchimia dorinţei de Tarun J. Tejpal (Editura Nemira, 2007, traducere de Anca Stoiculescu, col. Babel, coordonata de Ana Antonescu) este un roman extraordinar, care se citeste pe nerasuflate, cu pasaje atât de frumoase încât îţi taie pur si simplu respiraţia. Nu mai poţi sa-l lasi din mâna si regasesti placerea pura a lecturii, care te îndeamna sa ignori tot “instrumentarul” critic.
Alchimia dorinţei este mai întâi romanul unei iubiri devastatoare între un tânar indian (naratorul carţii) si Fizz, care este musulmana. Suntem departe de Romeo si Julieta, cei doi ignora cu superbie reacţiile ambelor familii, fac nunta dupa ritualul sikh, au unic sens al vieţii împlinirea erotica. Suntem totusi în patria Kama-sutrei: pagini si pagini se succed descriind senzualitatea, voluptatea, extazul. Un singur gest este suficient sa declanseze dorinţa si apoi tornada tuturor simţurilor.
Nu se compara cu nimic din tot ce am citit: nu este o carte plina de poezie, ci veritabila epopee a dorinţei erotice.
Din istoria acestei iubiri coplesitoare se desprind nenumarate alte povesti: independenţa Indiei si urmarile ei, corupţia clasei politice, succesiunea generaţiilor, moravurile dintr-o redacţie si peisajul ţarii panoramat între Delhy, asezarea de la poalele munţilor Himalaya orasul din nord, Chandigarh, peripeţiile fabuloase ale mutarii mobilei cu o vechitura de camion, prieteniile si nazdravaniile din tinereţe. Romanul cuprinde în epica lui si o formidabila carte de istorie, rivalizând cu o geografie vie sau cu un tratat de antropologie. Totul însa învaluit, captusit, saturat de senzaţii, sugerând beţia senzoriala totala.
Alchimia dorinţei este si un metaroman, plin de umor si autoironie, relatând caznele repetate ale scrisului. Produsul primei tentative a luat calea focului, al doilea a fost înecat, al treilea n-a fost terminat, abia în final personajul obsedat de carţi si lecturi, de autori si propria nevoie de exprimare, înţelege ca are totul la îndemâna: epica, personajele, tonul… si se asterne pe scris. Aproape ca s-ar putea vedea aici o parodie a romanului postmodern, care trebuie în mod obligatoriu sa-si etaleze reflectarea cvasinarcisiaca.
Tarun J. Tejpal a creat câteva personaje memorabile, care ilustreaza convingator lumea framântata a Indiei, de la figura lui Gandhi pâna la încrâncenata bunica Bibi Lahore, mai dura decât toţi barbaţii din familie, cu un destin ce i-a forjat o tarie de metal inflexibil, de la galeria “penismenilor” din viaţa politica la fauna redacţiei ori la barbaţii din preajma casei de la munte (care îi cucereste de la prima vedere si pe care cei doi iubiţi o cumpara), barbaţii care se dovedesc secretosi, apasaţi daca nu chiar damnaţi de întâmplarile trecutului.
Casa de la munte devine pe parcurs cronotopul-cheie al carţii: are propriul ei mister ce iese la lumina din cufarul plin de caietele cuprinzând jurnalul ţinut de o americanca îndragostita de India, Catherine. Scriitorul în devenire se transforma într-un cititor avid care nu se mai poate desparţi de caiete, descifrându-le vreme de câţiva ani. Iubitul care nu putea respira decât aerul din preajma soţiei sale, Fizz, se trezeste într-o buna dimineaţa secatuit de orice dorinţa.
Si scriitorul si barbatul sunt posedaţi de fantasma ueni Catherinei reînviate: Seherezada atotputernica si demonica.
Scriitorul reconstituie din notaţiile jurnalului povestea iesita din comun a unei rebele respingând puritanismul Lumii Noi: paraseste America pentru un popas în Parisul anilor nebuni, se lasa dusa de fascinaţia pe care i-a transmis-o tatal ei si porneste spre India însoţindu-l pe un tânar nawab. Catherine cunoaste aici toate modurile de iubire si trece pragul de la care sexualitate si sentiment se mai pot reprima, iar politica si interesele se topesc sub febra pasionalitaţii.
Barbatul cu vocaţia erosului traieste cea mai stranie experienţa. Exista, asadar, si cea de-a treia iubire, sfidând timpul si moartea, cea a naratorului cu fantasma Catherinei în scene halucinante ce amintesc de un personaj singular din proza lui Mircea Eliade: Domnisoara Christina. Scriitura este pe masura epicii: pasaje întregi pline de observaţii patrunzatoare, de reflecţii insolite, cu descrieri si portrete pigmentate cu ironii.
Iata o carte si un autor care au avut un mare noroc în limba româna: o traducere foarte, foarte frumoasa, care aluneca prin multe registre stilistice si da masura unui mare scriitor: un povestitor inegalabil si un rafinat cunoscator al ecuaţiei compusa din Eros, Agape si Thanatos. Va fi una din carţile pe care le voi pastra pe aproape pentru a o reciti iar si iar, asa cum am facut cândva cu Un veac de singuratate.
Elisabeta Lasconi
[ratings]
