John Banville – Marea
In September 15, 2007 in Carti, Literatura contemporana, Romanul de dragoste
John Banville, scriitor britanic consacrat de multa vreme, aparut la noi abia în acest cu romanul Marea care i-a adus în 2005 Booker Prize (Editura Nemira, 2007. traducere de Mihai Moroiu, colecţia “Babel“) reuseste o performanţa uluitoare: marturia unei suferinţe zguduitoare provocata de agonia lenta a soţiei iubite, de înfruntarea golului ce urmeaza dupa stingerea ei, într-o confesiunea ce reprima sever orice patetism.
Un roman scris la persoana I, din punctul de vedere al protagonistului, care dezvaluie ce înseamna a suporta insuportabilul. Singura forma de “terapie” care îl ajuta este întoarcerea, una reala, într-un loc al vacanţelor din copilarie si adolescenţa, alta afectiva: rememorarea trecutului si a iubirii sale pentru Anna, alternând cu rememorarea verii în care a cunoscut primele iubirii. Si toate se încheie în moarte…
Ritmul carţii aminteste de fluxul si refluxul marii, prin balansul între prezent (retragere si observare atenta a celor din jur) si anii îndepartaţi când pe aceeasi plaja a cunoscut alţi oameni care i-au prilejuit experienţele esenţiale pentru viaţa lui interioara: infernul casnic al parinţilor, familia Grace aducându-i sub ochi alt statut social si relaţii misterioase între toţi membrii ei (un triunghi erotic ambiguu format din soţii Grace si guvernanta, perechea stranie a celor doi gemeni, Chloe si Myles).
Cartea lui John Banville însa mi se pare si o demonstraţie de virtuozitate, reclamând afinitaţi secrete cu pictura si muzica, asa cum se insinueaza în pasajele ce evoca iubirea pictorului Bonnard si tablourile faimoase ale îmbaierii femeii iubite, sortita dispariţiei, ori trecerile de la o tonalitate la alta a scenelor în care eroul imberb descopera trupul feminin la cele trei vârste reprezentate de Chloe, Rose si doamna Grace. Si numele personajelor au câte o cheie muzicala si alta generata de semnificaţia lor, strafulgerând pe alocuri povestea, asemenea unor focuri de artificii, lasând sa se întrezareasca ascunzisuri.
Privilegiata este, mai ales, o arta mai noua, a fotografiei, care o defineste pe Anna. Ea reclama o privire patrunzatoare ce dezgoleste de toate învelisurile, reusind sa capteze partea adevarata a fiinţei. Nu întâmplator, eroul evita sa fie fotografiat, pentru ca astfel îsi descopera si i se descopera sub ochiul neiertator micimea, lasitatea, tot ceea a pastrat bine ascuns si faţa de cei din jur si faţa de sine. Descrierea fotografiilor facute de Anna în spital compune o parte excepţionala a carţii: sensibilitatea data de boala o face sa gaseasca unghiul unic din care oroarea, grotescul, hidosul se preschimba în arta.
La prima vedere, singura arta pe care cartea evita sa o absoarba este chiar literatura, refuzând parca programatic livrescul. Aici se afla, cred eu, marea subtilitate a lui John Bainville ca prozator. Marea capteaza în fluiditatea ei misterioasa izvoarele si râurile curgând din mai multe direcţii si dinspre marii autori si carţile care se perpetueaza în constiinţa cititorilor. Si ma gândesc la cei mai mari scriitori care au marcat proza engleza în secolul al XX-lea.
Mai întâi, evocarea primei iubiri si senzaţiile tulburi, amestecul de inocenţa senzuala si viclenie diabolica mi-au amintit de personajul lui John Fowles din romanul Daniel Martin si, tot de acolo, complicata relaţie a tatalui cu o fiica de la care asteapta prea mult.
Si figurile feminine parca vin din aceeasi familie spirituala, prea inteligente pentru viaţa comuna, subtile si fragile, cu un gust artistic desavârsit, nereusind, în ciuda eforturilor sa stea discret în umbra barbatului.
Personajul însusi cu vocaţia artei, retras pe ţarmul marii, aminteste de alta carte, Marea, marea de Iris Murdoch. Uluitor este ca asociaţiile le faci târziu, dupa ce lectura s-a încheiat si îţi dai seama ca ele se afla scufundate în confesiunea naratorului. Dar John Banville realizeaza un dialog cu autorii care au marcat decisiv romanul britanic în a doua jumatate a secolului al XX-lea, reusind sa absoarba totul în stratul profund al carţii.
Si mergând si mai în adâncul carţii, si mult înapoi în istoria romanului, se regaseste aici o versiune a guvernantei din capodopera lui Henry James, O coarda prea întinsa. Si aici ambiguitatea sporeste, întâmplarile evocate lasa loc speculaţiilor: ce anume a marturisit Rose doamnei Grace? a provocat ea cu adevarat moartea gemenilor? a revenit pe aceste locuri din nostalgie ori vinovaţie? Casa însasi a familiei Grace aminteste de casa care da titlul unui roman celebru al lui E.M Forster, Howards’End, o casa iubita nemasurat de stapâna, încredinţata singurei care îi percepe farmecul si ar iubi-o la rândul ei.
Cine se încumeta sa traverseze Marea lui John Banville si sa coboare în adâncurile ei sumbre va gasi nenumarate poteci fosforescente, va ramâne sa le contemple miscarile sau se va aventura mai departe spre teritoriile pe care si le aminteste din alte lecturi, asezate în strafundurile memoriei, sau stiute mai curând din vise, reverii si naluciri.
Elisabeta Lasconi
Jaime Bayly – Pe neasteptate, un inger
In August 10, 2007 in Literatura contemporana
Ce face omul muncii aflat în vacanta, la mare sau la munte, când vremea este urâta si nu se poate face nici plaja si nici vagante excursii prin padure? Foarte simplu. Citeste.
Cartile, lectura, cititul de vacanta. Zicese ca ar trebui sa fie lecturi usoare, sa nu te doara capul de la efort, vorba vine, cartile sunt bune sau proaste. Si atât, nici usoare, nici grele.
O carte buna, chiar foarte buna, se dovedeste romanul unui scriitor peruan – ca si Vargas Llosa, altminteri, mereu neglijam peruanitatea acestui complex scriitor international,” Ratacirile fetei nesabuite”, ultimul lui roman, o poveste de dragoste, fiind o carte exceptionala…- numit Jaime Bayly.
Nume necunoscut la noi, extrem de popular în Peru ( accentul se pune pe “u” si nu pe “e”, traiasca profesorul Andrei Ionescu!) realizator de televiziune si sagace jurnalist.
Dupa ce a debutat cu un roman având ca erou un bisexual, si asta într-o tara catolica, popularitatea s-a îngemânat bine cu realul prestigiu. Ultimul sau roman, “Pe neasteptate, un înger” ( Ed.Nemira, 2007) tradus rapid, cursiv si nuantat de Ileana Scipione, în româneste, este o mica bijuterie epica.
Fara mari ambitii romanesti, fara complicatii psihologice si analitice abisalitati fractale, povestea unui scriitor lenes si a unei femei simple de la tara, servitoarea lui, este plina de farmec si poezie. Este un apel la redescoperirea lucrurilor simple si a vietii autentice din jurul nostru, dincolo de amagirile televizoarelor si povestilor prapastioase din ziare.
Mercedes, o femeie de la munte, nici prea tanâra, nici prea frumoasa, ba din contra, fara dantura si fara sa stie sa citeasca îl face pe stapânul ei si pe cititorii romanului sa-si revizuiasca modul de a gândi. De a fi. De a vedea lumea din preajma cu alti ochi. Sunt lucruri minunate tocmai acolo unde nu mai gasim nimic.Viata simpla, asa cum e ea. Sau ar putea fi, daca nu am complica-o noi inutil.
Descoperirea unei mame care si-a vîndut copila devine trama unei calatorii în timp si spatiu. Scriitorul îsi ajuta menajera sa-si regaseasca mama, undeva în Muntii Anzi – pitorescul locurilor, mizeriei si farmecul oamenilor, cu toate cusururile lor, îi înfratesc cu ai nostri locuituri de la munte, tarani sarmani sau corupti politisti, unde un Pristanda peruan este de tot hazul!- iar el reuseste sa-si reevalueze relatiile cu propria familie si iubita.
Sunt multe lucruri de comentat, si fara sa fie un roman genial, cum apar pe banda în România, îti lasa un gust bun: se poate trai si frumos. Chiar si fara literatura.
Bedros Horasangian
Juan Carlos Onetti – Despartiri. Abundenta perceptiei
In August 02, 2007 in Literatura contemporana
Ce e uimitor la o carte uimitoare? Ce fel de lume se vede si ce fel de oameni traiesc intr-o carte buna? De unde vin acei oameni care trec prin carte si incotro se indreapta ei?
Nu e loc de trait, de respirat, fizic vorbind, in cartea lui Onetti.
Nu e loc pentru ca toate privirile sint indreptate intr-o singura directie: un om care vine intr-un oras; un om care vine intr-un oras in care “strainii” nu sint chiar atit de straini, un baschetbalist care vine la sanatoriu. Asta e tot, omul va muri.
Intr-un oras in care nimic nu se intimpla, un oras banal in care strainii vin sa moara de plamini, acolo, vine cineva care nu se conformeaza asteptarilor.
Cel care il vede, cel care ni-l spune, povestitorul, este si el un om din acest oras, stapinul unei circiumi, al unei “dughene”, cum si-o numeste, om invatat cu linistea dupa-amiezelor, cu magnetismul scrisorilor nedesfacute, cu scurgerea fara leac a vietilor. In pupila lui se intinde strada pe care o vedem noi, pe care trece autobuzul din care coboara baschetbalistul, din care coboara nevasta baschetbalistului cu copilul, din care coboara sora baschetbalistului, in care se aude ca un tiuit deranjant tacerea, lipsa oricarei comunicari.
Se aud insa vorbele stapinului barului, puterea fiecarui adjectiv care il insoteste pe baschetbalist ca o cutie de conserva. E plin totul in jur, un asistent, un doctor, o idila ca o sampanie destupata de citeva zile, acelasi drum care vine de peste tot si care nu conteaza incotro se indreapta. Acel om a venit insa cu moartea in el, iar stapinul dughenei e fascinat: acest om pe moarte tace, nu se agata de nimeni, de nimic.
Asa ca ii ramine sa spuna ceea ce nu vede, sa analizeze ceea ce baschetablistul nu spune, sa banuiasca ceea ce poate nu ar fi de banuit, sa-si intinda singur capcane din care singur sa se salveze. Asa se formeaza, se intinde, cuprinde totul, lumea stapinului dughenei, asa devine orasul neincapator, oamenii parca inerti, asteptind confruntarea pe care nici macar nu stiu cum s-o imagineze. Perceptia povestitorului se agata de aerul din jurul omului pe moarte, de nimicul de pe buzele sale, de zilele stufoase in care orele curg la intimplare, fara nici o directie. E o perceptie scapata de sub control, lasata singrura in vidul mortii. Literar vorbind, aici e miza cartii.
Ceva se intimpla, asta e sigur, dar ce?
Nimic exact, sint prezente doar accesoriiile care arata ca ceva se intimpla, nu si intimplarea in sine. Cuvintele se forteaza, mutilate, la limita intelesului, sa treaca dincolo de aceasta liniste a neintimplarii. Nu asa se vine sa se moara, fara sa scoti o vorba, nu asa te comporti cu cei din orasul in care vii sa mori, nu atit de linistit esti cind esti pe moarte. Nu sfidezi asteptarile pe care cei din jur le au de la tine. Ei au vazut aici oameni murind, si nu asa s-au comportat. Sfidare, joc, resemnare … Cine stie?!
Baschetablistul se sinucide.
Mihai Radu
Juan Carlos Onetti – Santierul-fantoma
In July 30, 2007 in Literatura contemporana
Este prima carte de Onetti pe care o citesc. Si inainte de Santierul-fantoma nu stiam nimic despre el. Cu atat mai mare a fost surpriza.
La inceput era gata sa renunt la lectura. Ma enerva lentoarea inceputului, faptul ca scriitorul nu ma ajuta cu nimic, imi dadea o lume si ma lasa sa ma descurc. Dar Onetti are dreptate. Nu este de explicat nimic, romanul lui incepe brusc si vorbeste despre personaje ca si cum le cunosti de mult. Este normal, viata in curgerea ei nu e precedata de nici o explicatie.
Pe timp ce citeam ma convingeam ca melancolia vascoasa a cartii este rezultatul unui “prozator de forta”. Iar dupa ce te convingi de asta citesti Santierul fantoma cu nerabdare. Pentru ca vrei sa stii cat mai mult desprea aceasta lume, pe care melancolia si insingurarea in exces o fac ireala, dar care cu fiecare rand ocupa in creierul cititorului atat de mult spatiu, incat devine cea mai reala si mai trista dintre lumile posibile.
In carte se intampla foarte putine. Vine un nou director la un santier naval aflat in faliment. Are numai doi angajati. Spera sa se insoare cu fiica proprietarului. E batran si trist. Refacearea santierului este sortita esecului, el moare de pneumonie. Gata. Asta a fost tot in planul actiunii. Santierul-fantoma e o carte care nu poate fi povestita, cum de altfel se intampla cu toate cartile bune. Trebuie neaparat sa o citesti ca sa stii, ca sa simti lumea pe care Onetti o descrie.
Larsen, directorul santierului fantoma, este un barbat in varsta, de multe ori aproape ridicol, cu o autoritate subrezita de mizeria din jur, care iubeste cu gustul altor iubiri, nimic nu mai poate fi surpinzator la varsta lui. Salariul promis este si el tot o fantoma. Banii de pe o zi pe alta ii scoate dintr-un furtisag marunt necesar si nevinovat la care este partas impreuna cu ceilalti doi anagajati, amandoi directori fara subalterni.
Larsen stie ca lupta este pierduta, dar asta nu-l impiedica cu nimic sa-si imbrace costumul si sa aiba batista regulamentar pusa la buzunarul hainei, ori sa puna mana pe pistol, ca si cum orgoliul ar mai salva ceva. Un fel ciudat de oameni, resemnati cu nefericirea lor, cu esecul, traind lent ce se mai poate trai. Totul e sa nu vorbesti despre nefericire, daca ceilalti isi dau seama bine, daca nu, nu, uzantele cer sa fii discret.
La capatul lecturii am ramas cu un gust salciu. Absurdul, tristetea raman dense pe mainile cu care ai tinut cartea.
Lumea descrisa continua sa fie la fel de puternica, inca te gandesti la ea, vrei sa o asezi in istorie. Atunci am inceput sa caut despre Onetti, vrei sa aflii mai multe despre locul de unde vine.
Nu ma intreb care este tehnica minune prin care prozatorul impresioneaza cu scrisul sau. Sigur, traducatorul isi are meritul lui. Poate ca poezia care razbate dintre randuri este “vinovata” de vraja cartii. Or fi si alte tehnici, mai subtile, de care criticii literari isi vor fi dat seama. Sau poate pur si simplu Onetti a vrut sa spuna cu incapatanare ceva si i-a iesit foarte bine.
Silviu Toma
