John Banville – Marea

On September 15, 2007 in Carti, Literatura contemporana, Romanul de dragoste

Marea de BanvilleJohn Banville, scriitor britanic consacrat de multa vreme, aparut la noi abia în acest cu romanul Marea care i-a adus în 2005 Booker Prize (Editura Nemira, 2007. traducere de Mihai Moroiu, colecţia “Babel“) reuseste o performanţa uluitoare: marturia unei suferinţe zguduitoare provocata de agonia lenta a soţiei iubite, de înfruntarea golului ce urmeaza dupa stingerea ei, într-o confesiunea ce reprima sever orice patetism.

Un roman scris la persoana I, din punctul de vedere al protagonistului, care dezvaluie ce înseamna a suporta insuportabilul. Singura forma de “terapie” care îl ajuta este întoarcerea, una reala, într-un loc al vacanţelor din copilarie si adolescenţa, alta afectiva: rememorarea trecutului si a iubirii sale pentru Anna, alternând cu rememorarea verii în care a cunoscut primele iubirii. Si toate se încheie în moarte…

Ritmul carţii aminteste de fluxul si refluxul marii, prin balansul între prezent (retragere si observare atenta a celor din jur) si anii îndepartaţi când pe aceeasi plaja a cunoscut alţi oameni care i-au prilejuit experienţele esenţiale pentru viaţa lui interioara: infernul casnic al parinţilor, familia Grace aducându-i sub ochi alt statut social si relaţii misterioase între toţi membrii ei (un triunghi erotic ambiguu format din soţii Grace si guvernanta, perechea stranie a celor doi gemeni, Chloe si Myles).

Cartea lui John Banville însa mi se pare si o demonstraţie de virtuozitate, reclamând afinitaţi secrete cu pictura si muzica, asa cum se insinueaza în pasajele ce evoca iubirea pictorului Bonnard si tablourile faimoase ale îmbaierii femeii iubite, sortita dispariţiei, ori trecerile de la o tonalitate la alta a scenelor în care eroul imberb descopera trupul feminin la cele trei vârste reprezentate de Chloe, Rose si doamna Grace. Si numele personajelor au câte o cheie muzicala si alta generata de semnificaţia lor, strafulgerând pe alocuri povestea, asemenea unor focuri de artificii, lasând sa se întrezareasca ascunzisuri.

Privilegiata este, mai ales, o arta mai noua, a fotografiei, care o defineste pe Anna. Ea reclama o privire patrunzatoare ce dezgoleste de toate învelisurile, reusind sa capteze partea adevarata a fiinţei. Nu întâmplator, eroul evita sa fie fotografiat, pentru ca astfel îsi descopera si i se descopera sub ochiul neiertator micimea, lasitatea, tot ceea a pastrat bine ascuns si faţa de cei din jur si faţa de sine. Descrierea fotografiilor facute de Anna în spital compune o parte excepţionala a carţii: sensibilitatea data de boala o face sa gaseasca unghiul unic din care oroarea, grotescul, hidosul se preschimba în arta.

La prima vedere, singura arta pe care cartea evita sa o absoarba este chiar literatura, refuzând parca programatic livrescul. Aici se afla, cred eu, marea subtilitate a lui John Bainville ca prozator. Marea capteaza în fluiditatea ei misterioasa izvoarele si râurile curgând din mai multe direcţii si dinspre marii autori si carţile care se perpetueaza în constiinţa cititorilor. Si ma gândesc la cei mai mari scriitori care au marcat proza engleza în secolul al XX-lea.

Mai întâi, evocarea primei iubiri si senzaţiile tulburi, amestecul de inocenţa senzuala si viclenie diabolica mi-au amintit de personajul lui John Fowles din romanul Daniel Martin si, tot de acolo, complicata relaţie a tatalui cu o fiica de la care asteapta prea mult.

Si figurile feminine parca vin din aceeasi familie spirituala, prea inteligente pentru viaţa comuna, subtile si fragile, cu un gust artistic desavârsit, nereusind, în ciuda eforturilor sa stea discret în umbra barbatului.

Personajul însusi cu vocaţia artei, retras pe ţarmul marii, aminteste de alta carte, Marea, marea de Iris Murdoch. Uluitor este ca asociaţiile le faci târziu, dupa ce lectura s-a încheiat si îţi dai seama ca ele se afla scufundate în confesiunea naratorului. Dar John Banville realizeaza un dialog cu autorii care au marcat decisiv romanul britanic în a doua jumatate a secolului al XX-lea, reusind sa absoarba totul în stratul profund al carţii.

Si mergând si mai în adâncul carţii, si mult înapoi în istoria romanului, se regaseste aici o versiune a guvernantei din capodopera lui Henry James, O coarda prea întinsa. Si aici ambiguitatea sporeste, întâmplarile evocate lasa loc speculaţiilor: ce anume a marturisit Rose doamnei Grace? a provocat ea cu adevarat moartea gemenilor? a revenit pe aceste locuri din nostalgie ori vinovaţie? Casa însasi a familiei Grace aminteste de casa care da titlul unui roman celebru al lui E.M Forster, Howards’End, o casa iubita nemasurat de stapâna, încredinţata singurei care îi percepe farmecul si ar iubi-o la rândul ei.

Cine se încumeta sa traverseze Marea lui John Banville si sa coboare în adâncurile ei sumbre va gasi nenumarate poteci fosforescente, va ramâne sa le contemple miscarile sau se va aventura mai departe spre teritoriile pe care si le aminteste din alte lecturi, asezate în strafundurile memoriei, sau stiute mai curând din vise, reverii si naluciri.

Elisabeta Lasconi

Articol postat de: admin


  1. tony a scris,

    E o carte nostalgica, scrisa cu maiestrie, poate tocmai de aceea retine tristetea in pagina atat de bine, din cauza maiestriei scrisului.

  2. Silviu a scris,

    E atat de trista ca nu am putut sa citesc decat pana la anuntul bolii. Nu suport bolile decat daca poti sa faci misto de propriul necaz, in rest ma deprima descrierile amanuntite, regretele etc…Dar ma reapuc de carte, poate nu aminteste totusi prea mult de boala.

  3. feeria a scris,

    Nu am citit recenzia, pentru ca m-am apucat ieri de “Marea”, si daca ma apuc de o carte fara sa stiu nimic de ea, apai nici nu vreau sa aflu pe parcurs! (deci pe undeva apare o boala… hmmm)

    Am trecut doar sa semnalez ca Banville e o descoperire pentru mine… o descoperire extraordinara! Am lasat din maini weekendul acesta “Onorata instanta” (m-am apucat de “Naluci” inainte cu o luna- m-a fascinat, realmente fascinat-, dar din pacate intr-o perioada mult prea agitata, si am zis ca e pacat sa chinui frumusete de carte prin metrouri. Am lasat-o, si cand am dat de timp liber, am vrut sa incep cu inceputul trilogiei). Voi incerca sa scriu cateva cuvinte despre ea.
    Imi place la nebunie cum scrie Banville… asta e. Mi-a placut cartea, dar mai mult, mi-a placut scriitorul. Mi-e greu acum sa dezvolt; n-am cuvintele la mine, si oricum am senzatia ca i-as face lun deserviciu. Dincolo de exaltarea mea, scriitorul merita incercat.

Adauga un comentariu

RSS