John Barth, Ratacit in casa oglinzilor
In July 22, 2008 in Literatura contemporana
Despre ratacirile lui Barth in casa oglinzilor
Foarte jos. Acolo unde cuvintele sint abrazive si orice descriere jupoaie trupurile pina la os. Citesti si ti se incilcesc ochii in cuvinte vii, o harmalaie, un exod irespirabil de identitati. O lume atit de personala ca devine sufocanta cu fiecare cuvint: respiri in matele unui alt om.
Pas cu pas, ireversibil, viata cuiva, copilaria, mama, tata, bunicii, o viata atit de personala pe cit e si moartea.
Onest de personal e totul.
Cuvind dupa cuvint, ca o caramida linga o alta caramida, zidul de nepatruns al vietii celuilalt.
Si foarte sus. Deopotriva. In acelasi timp.
Eu, tu, el, tot atitea fortari de a ne atinge dintr-un acvariu in altul, o plantatie de borcane asezate cu gura in jos dinauntrul carora ne facem semne disperate, interpretate din partea cealalta in fel si chip. Persoana I, persoana a II-a, persoana a III-a, a IV-a, se petrece totul prea tirziu, in urma vietii. Dar vrem sa povestim, eu despre mine insumi (acest INSUMI fiind o SPERANTA), ne tinem unul dupa cuvintele celuilalt ca dupa un fascicul de lumina.
2 vieti: una de care nu stie nimeni, nici noi insine, alta pe care tot incercam sa o povestim sa ne-o/le-o povestim.
Mereu nedreptatiti in incercarea de a ne povesti celorlalti.
Ei sint acolo, ei care te-ar putea intelege, in bezna tacerii, ascunsi de propriile vieti. Pina la ei trebuie sa razbati.
John Barth, Ratacit in casa oglinzilor – un scriitor, un volum de nepovestit.
Recomand, ca un moft insa, “Petitie”.
Mihai Radu
[ratings]
Abel Posse – Cainii Paradisului
In July 21, 2008 in Literatura contemporana
A doua pierdere
Cainii Paradisului, semnata de Abel Posse si aparuta la Nemira, propune o reinterpretare a istoriei. De fapt, evenimentele la care face referire au fost atat de discutate incat au depasit granitele unei istorii obiective, frizand mitologia. Scriitorul argentinian se joaca cu faptul istoric, cu documentele, se joaca cu literatura si cu diversi autori, oferindu-ne in spirit postmodern o noua viziune asupra a ceea ce este indeobste cunoscut drept descoperirea Americii de catre Cristofor Columb, in 1492.
Romanul nu trebuie privit ca unul istoric, caci imaginea compusa de Abel Posse se departeaza considerabil de adevarul de manual. Impartit in patru capitole, purtand numele elementelor primordiale (“Aer”, “Foc”, “Apa”, “Pamant”,), romanul desfasoara un discurs in care un eveniment ce a schimbat mentalitatile, raportul de putere, destinul umanitatii, imaginea despre lume isi gaseste cu totul alt gen de resorturi decat cele din istoria oficiala.
La inceput, Abel Posse ne ofera o imagine panoramica a declinului in care se afla Europa, de la un capat la altul. Era o perioada de agonie, de lipsa a telurilor marete, de letargie: “lumea se ghiftuia cu moarte”. Lucrurile s-au schimbat odata cu ajungerea pe tronul Spaniei a Isabelei, o figura puternica, cu calitati vizionare. In alta parte, in Genova, se nastea visul lui Columb, care ajunge sa creada ca este descendentul lui Isaia si ca-i este rezervat un destin maret.
Daca Europa agoniza, parasita fiind de ingeri si de supraoameni, pana la urma a primit ceea ce-si dorea. Valul de vitalitate, de sange nou si proaspat, a fost adus de himera nascuta de o regina puternica si un exaltat mistic. Caci asa apare Columb in romanul lui Posse. Mai putin navigator-explorator, mai mult mutant, prevazut cu caractere de amfibie (avea intre degetele de la picioare o pielita), mai putin dornic de avutii si comori, mai mult sperand sa regaseasca paradisul din care au fost izgoniti primii oameni, conform istoriei din Geneza, mai mult idealist patimas, mai putin lider al unei comunitati recent instalate in minunata lume noua, comunitate in deriva, care nu stie cum sa primeasca miracolul descoperirii.
Aflata in conflict cu verisoara sa, Isabela reuseste sa demonstreze ca aceasta nu avea dreptul la tron, intrucat Regele Enrique era impotent. Daca acesta este caracterizat prin neputinta, Isabela este plina de vitalitate. Venirea ei la tron inseamna moartea unei ere si debutul alteia. Insa energiile vin de unde nu te astepti. Puterea cuplului Isabela Fernando vine din erotismul lor halucinant, ireal, cosmic.
De altfel, in cartea lui Abel Posse sexualitatea este un important filon, de aici se produc adevarate cataclisme si nu o data se frizeaza blasfemia. Astfel, noul papa va fi “sfintit” printr-o ungere speciala: cu sperma lui Fernando, promitand in acest mod o epoca de transformari si pentru Biserica, un nou suflu, nu neaparat creator. Caci urmeaza sa se desfasoare tenebrele inchizitiei, vanarea evreilor.
Urmatorul capitol, “Focul”, descrie setea de putere absoluta a noilor monarhi, razboiul civil din Spania si patima ce-l mistuia pe Columb, constiinta unicitatii sale, incercarile de a-si implini si, in acelasi timp, nega visul, de a fugi de menirea sa. Tot acum are loc si miraculoasa intalnire dintre cei doi, facand primii pasi spre marea descoperire, intre ei creandu-se o legatura ciudata, care instaureaza un alt fel de erotism, un erotism care se consuma in sine si nu in exterior, suficient siesi.
“Apa” prezinta calatoria lui Columb spre lumea noua, deosebirile dintre motivatiile lui si cele ale restului echipajului, conflictele izbucnite la bordul celor trei nave, “semnele” care vorbesc despre apropierea de “paradis”, de edenul pierdut.
Pe langa povestea lui Columb si a ascensiunii reginei Isabela, isi fac auzite vocile si amerindienii, aflati in asteptarea venirii zeilor de peste mari, conform profetiilor. Numai ca vor avea surpriza sa constate ca, in loc de zei, au navalit demonii. Este de o ironie muscatoare pasajul in care este descris europeanul in viziunea localnicilor, inainte de venirea lui acolo.
Toate preceptele crestine sunt prezente in portretul idealist pe care populatia indigena il face omului alb, despre care crede ca intoarce mereu obrazul, ca este bun si bland, tolerant si milos, ca se inchina unui zeu simplu.
Posse se joaca in mod genial nu numai cu istoria, ci si cu cultura sau cu economia. Unul dintre personajele care ajung in lumea noua este un Nietzsche avant la lettre. Pentru el, Dumnezeu a murit, nu are niciun rost asteptarea unei mantuiri ce nu va mai veni niciodata.
Gasim nume de mari companii multinationale contemporane care-si incep activitatea comerciala in insulele mirifice din America Centrala sau viziuni ce prevestesc turismul ce va inflori in aceste zone cateva sute de ani mai tarziu. De altfel, proza lui Posse abunda in astfel de anticipari, in citate din autori reali sau fictivi.
Lumea paradisiaca descoperita de Columb este ireversibil viciata de ceilalti, care descopera ca universul lipsit de rau este gol, ca timpul fara violenta nu are sens. Incepe exploatarea celor pe care la inceput ii considerasera ingeri, incepe crestinarea fortata si ceea ce stim din manuale ca fiind cel mai mare genocid din istoria umanitatii. Frumosii indieni, fiintele fara pacat, in credinta lui Columb, sunt trimisi ca sclavi in Europa, abuzati, maltratati. Restul e… istorie, cum se zice.
Asa pierde fiinta umana paradisul pentru a doua oara.
Sursa: flu.ro
[ratings]
Tarun Tejpal, Alchimia dorintei
In July 21, 2008 in Literatura contemporana
Cel mai puternic liant
“Nu dragostea este cel mai puternic liant intre doi oameni, ci sexul”. Asa debuteaza romanul lui Tarun J. Tejpal, Alchimia dorintei, publicat la Nemira, in colectia Babel. Un inceput incitant care anunta o detabuizare. Sa vedem daca si reuseste. In mod normal, titlul m-ar fi pus pe fuga. Suna prea pompos si prea rasunator, eu sunt o cititoare mai “telurica”, insa chiar se pare ca sunt in perioada cartilor India si daca subcontinentul acela indepartat presupune “alchimii”, atunci, fie, voi lua inca o inghititura.
Cartea incearca sa explice in ordine inversa moartea dorintei. Dupa ce i se proclama puterea si greutatea in viata unui cuplu, firul epic se intoarce la izvoare. Avem un cuplu format dintr-un intelectual si o fata curata, care nu cunoaste viclenia, dupa cum ni se repeta in mai multe randuri. Relatia lor ocupa prim-planul romanului, in timp ce pe fundal se desfasoara alte tablouri si alte povesti. Liantul dorintei este unul solid, neobosit, vesnic innodat si rasucit, care nu cunoaste odihna. Cei doi isi devoreaza trupurile si erotismul relatiei lor pare sa contamineze lumea din jur. Pana si scrisul personajului principal, din perspectiva caruia ne este narata istoria, este atins de erotic. Acesta incearca sa scrie un roman si isi creeaza un program clar de lucru, reguli bine formulate, iar timpul pe care il petrece in fata masinii de scris Brown, legand si dezlagand istoriile personajelor pe care le creioneaza, misterul din fata foilor duc la crearea unei atmosfere tensionate care-si afla mereu izbucnirea in toride partide de sex.
Insa opera, marea opera, refuza sa apara. In cele din urma, povestile scrise si personajele sunt lasate sa lancezeasca si, dupa ce au zacut o perioada de timp, sunt azvarlite in uitare. Avem asadar un al doilea fir legat de drama creatorului care este incapabil sa sufle viata si arta in plasmuirile sale, dar care se refugiaza in bratele iubitei Fizz, acolo unde se afla izvorul implinirii si unde nimic nu-l poate atinge.
In fundal, avem societatea indiana a anilor ’70 si ’80 cuprinsa de tulburari sociale si politice, de haos, cu care naratorul are contacte stranse, prilejuite si de meseria sa de reporter la un ziar din New Delhi. Mediul jurnalistic in care se misca este excelent creionat, extrem de viu, de alert, iar cateva imagini legate de acesta au mai mari sanse sa se imprime in memoria cititorului decat scenele de sex. De altfel, autorul indian este el insusi unul dintre cei mai mari jurnalisti ai tarii sale, editor la Tehelka, cel care a scos la iveala cazuri rasunatoare de coruptie, soldate cu demisii de ministri.
Ierarhia din redactii, esafodajul capitalismului sunt surprinse prin metafora unui stalp unsuros pe care toti incearca sa urce fara sa alunece, primind bocanci in fata si incercand sa se protejeze, sa se agate cu ultimele forte. Naratorul insusi este un individ lipsit de ambitie, care incearca sa treaca neobservat, o prezenta discreta, evitand sa exceleze prin articole, de teama sa nu atraga atentia celor de pe stalp asupra sa. Intre timp, incearca sa ajunga romancier.
Viata celor doi se schimba radical, in urma unei interventii din afara cuplului (cum altfel?). Mutarile care se produc au loc intr-un ritm ametitor, cei doi se apropie de prapastie cu pasi siguri. Descoperirea unor jurnale duce la vicierea armoniei, a dorintei, a vrajii ce-i tinea legati pe cei doi. Naratorul nu se mai inchina trupului lui Fizz, ci unor corpuri fantomatice, unei povesti care nu-i apartine, dar in care se implica obsesiv. Aflat in cautarea unei povesti, acum el este cel asupra caruia navaleste povestea, rapindu-i auto-controlul, subjugandu-l, facandu-l slab si inchistat, posedandu-l pe de-a-ntregul. Mereu epicul ajunge sa domine prezentul, istoria se intoarce si se infiltreaza otravind aerul pe care cei doi il respira.
Povestea lui Catherine (autoarea jurnalelor peste care da, din intamplare, personajul) este partea cea mai slaba a romanului. Abunda in clisee, unele de-a dreptul enervante. Scena actiunii se muta din India in America, iar apoi in Londra si la Paris. Americanii sunt bigoti, cum altfel, londonezii sunt seci si plictisitori, stim deja, iar francezii sunt libertini si superficiali, nici nu ne asteptam la altceva. Cel ce schimba traseul ratacirilor sale este un indian, bineinteles. Personajele au un schematism iritant, la care nu ne-am fi asteptat din partea celui aclamat de Naipaul. Se spune ca acesta se lasa rareori entuziasmat de o carte de fictiune contemporana. Daca in cazul cuplului protagonist, dorinta era datatoare de viata, in cazul celui din jurnale, din povestea in rama, sexul este otravit, duce la distrugere si dezintegrare.
La fel de inoportuna, in cautarea unui element de senzational probabil, mi s-a parut si prezenta unor nume cu rezonante istorice ca Picasso, Gandhi, cu care pasii personajelor se intersecteaza la un moment dat. Istoria “marunta”, a individualitatilor, si istoria mare, a maselor, sunt inghesuite in mod artificial in paginile acestui roman.
Cele mai puternice pasaje ale cartii constau, in parerea mea, in descrieri. Atunci cand descrie India, cu poalele muntilor Himalaya, cu mediul micilor orase, cu soselele ei paralizate, cu metropolele care devoreaza si inghit, vocea lui Tejpal nu mai tremura. Este sigura, este poetica, este convingatoare. Natura si putreziciunea, lumea vegetalului si a animalului care se strecoara peste tot, exuberanta, detaliile, comparatiile sunt minutios si desavarsit create. Pe acest teren, pier stereotipiile, locurile comune, asezarile si oamenii prind carne in fata ochilor nostri. India este mereu o prezenta duala, care se inchina, in egala masura, la doi zei, asa cum spune autorul: zeul ratiunii si zeul simtirii. Nu ofenseaza pe niciunul, nu rapeste niciunuia nimic, are suficiente brate pentru a-i imbratisa pe amandoi si suficiente ofrande de oferit. Cam tot atatea cate chipuri are dorinta. Care sprijina, poate constitui o temelie, dar care si tradeaza.
Ca Tejpal a dat o carte buna, este indubitabil. Daca intentia a fost insa sa dea “marele roman indian”, la fel ca si personajul sau, mai are de asteptat. Si de incercat.
Sursa: flu.ro
[ratings]
Abel Posse, Demonul
In July 21, 2008 in Literatura contemporana
Istoria revizuita si adaugita
Demonul de Abel Posse continua istoria continentului sud-american inceputa in Cainii paradisului. Scriitorul argentinian imbina si aici faptul istoric cu legenda si elementul fantastic, facand abuz de fantezie intr-o proza la fel de luxurianta ca vegetatia din continentul pe care personajele sale il strabat in cele patru secole de istorie comprimate.
Dupa descoperirea Americii perceputa de Columb ca paradis terestru, in Demonul continua prezentarea vicierii si contaminarii acestui spatiu de catre conchistadori. Cel care ne ghideaza in destinul lumii noi este Lope de Aguirre, personaj istoric controversat, care a visat sa cladeasca un nou imperiu, sa cucereasca o lume intreaga, dupa ce a refuzat sa se mai supuna Regelui Spaniei si dupa ce si-a tradat pe rand aliatii. Romanul este impartit in capitole ale caror titluri provin de la cartile de tarot: “Marele arcan: Le jugement des morts”, “Tarot XV: Imparateasa”, “Arcanul Patru: Imparatul” etc.
Ca si Columb din romanul anterior, Lope de Aguirre este un vizionar, un personaj situat la granita umanului, o personalitate puternica insufletita de un ideal imposibil de atins si de voci interioare greu de stins. Aflat in cautarea fabulosului El Dorado, Lope strabate spatii si epoci istorice, masacreaza popoare intregi, isi ucide fiica si consoartele, dusmanii si aliatii, totul pentru a pune bazele Imperiului Marañón.
Intr-un roman ce-si trage seva din realismul magic argentinian, istoria oficiala este abolita, rescrisa, revizuita si adaugita, facandu-se apel din plin la tehnicile postmoderniste. Astfel, crudul conchistador nu moare in 1561 in padurile amazoniene, asa cum ne spun manualele, ci-si continua visul nebun pentru inca patru secole, ajungand sa fie contemporan cu Che Guevara.
Acest artificiu ii permite autorului sa parcurga prin ochii lui Lope de Aguirre epoci diferite, sa prezinte intr-un tablou ce se desfasoara pe dimensiuni uriase, marile framantari care au dus la nasterea statelor sud-americane, la progres si decaderi succesive, revolutii si razboaie. Proiectul lui Abel Posse este unul ambitios, insa este dus la bun sfarsit cu brio. Fresca gigantica este una vie, care respira prin toti porii imaginilor si culorilor sale, prin fraze lungi, luxuriante, prin referiri ce depasesc prezentul relatarii, prin parfumul tare al realismului magic, prin descrieri si personaje halucinante.
Lope de Aguirre si tovarasii sai de arme, un calau, un preot, negri si mulatri, prostituate si un secretar isi duc povestea din jungla amazoniana, in selva si pampas, in munti si delte, intalnind triburi de amerindieni, stiluri si filosofii de viata carora nu se pot adapta.
Ajunsi in taramul stapanit de amazoane, gazduiti de acestea, ajung sa vicieze (pentru a cata oara) si acest spatiu. “Albii par incapabili de bucurie”, pare sa fie una dintre concluziile recurente ale cartii. Jalnica armata ajunge sa practice comertul in paradis, sa deschida o carciuma, desi belsugul era o constanta acolo, sa le oblige pe printesele amazoane sa poarte haine, sa-si ascunda trupurile, sa le violeze, desi ele se ofereau, pentru ca nu erau in stare sa fie fericiti (“gardieni teribili ai propriei nefericiri”), sa ia fara sa rapeasca, sa primeasca fara sa fure.
Din nou, cultura si civilizatia occidentala, cu restrictiile ei si negarea bucuriei, a placerii pure ajung sa intre in conflict cu un alt stil de viata, pe care sunt incapabile sa-l asimileze: “Doar dupa ce au mers trei zile prin acele estuare ingrozitoare, si-a amintit Lope de Aguirre ca in buzunarul hainei de piele avea amuleta de jad a reginei Cuñán. A aruncat-o intr-o balta. De multa vreme invatase ca un conchistador nu trebuie sa care dupa el decat aur si pulbere”.
Ajunsi la Cartagena, sunt uimiti de progresul inregistrat in tehnologia armelor si de faptul ca acum adevarata putere nu se mai afla in mainile razboinicilor, ci in cele ale bancherilor, soldatii se transformasera in birocrati, in functionari. Gasesc aici o Spanie in miniatura, un alt ritm pe care ei nu-l putusera intui in timpul peregrinarilor prin spatiile pustii, prin natura virgina a continentului. Aici, frunzele de tutun sunt trimise la Dunhill Kent Corporation, “agentul unui mare vanzator de sutiene, care, cu simtul ascutit a ceea ce se numea marketing, se gandea la milioanele de sani ale localnicelor”, vasele plecau incarcate cu bogatii pentru a revitaliza sangele european aflat in agonie.
De la teroarea Inchizitiei, acum se faceau auzite vocile Iluminismului: “«E crestineste interzis sa omori. Nu putem ucide decat la gramada, sub drapel si in sunetele trompetelor.». Semna un oarecare Voltaire”. Sigur asta nu-i impiedica pe europeni sa trimita un amerindian la universitatile de pe batranul continent pentru “experiente mecaniciste, in scopul demonstrarii unei noi teorii: ca si amerindienii simteau durerea, desi in mai mica masura decat oamenii”. Imperiul Marañón devine o fantasma in fata prezentului economic, iar Aguirre si acolitii sai incep sa capete consistenta unor fantome.
Proza este, ca si in Cainii Paradisului, intesata cu referiri la istoria contemporana, la opere literare posterioare faptelor relatate intr-o desfasurare de fantezie debordanta, pantagruelica, cu tuse puternice de ironie: “Ai incalcat articolul 12 din Regulation Laws de la Haga”, reproseaza unul dintre personaje; la un congres al amerindienilor din secolul XX, apare si “ultimul mohican (care traia in California dintr-o parte a drepturilor de autor pe care i-o cedau urmasii lui Fenimore Cooper)”, la aceeasi intrunire apar si “unii imputerniciti care zaboveau studiind statistici (forma a retoricii prestigioase si aritmetice) cu o minutiozitate de delegati ai Amnesty International”.
Un alt aspect interesant este acceptiunea termenului de “daimon” pe care o gasim in proza lui Posse. Singurul tovaras permanent al lui Aguirre este o voce interioara, care-l ghideaza si care face parte interioara din spiritul sau. Voce, confundata cu un incub, si care-l face pe preot sa-l supuna pe conchistador unui inutil ritual de exorcizare.
De altfel, sensul pe care scriitorul argentinian il confera termenului este mai transparent in spaniola, titlul original al romanului fiind “Daimon”. Pentru greci, daimonii erau fiinte care aveau un statut intermediar, situandu-se intre planul uman si cel al divinitatilor, de multe ori jucand rolul de mesager.
In conceptia iudeo-crestina insa, ei erau vazuti ca fiind inferiori omului, apropiati demonicului. Pe filiera socratica si trecand prin conceptia lui Nietzsche, Posse foloseste termenul in opozitie cu traditia crestina. “Vocea”, “Necuratul” ce salasluia in Aguirre este un element instinctual, dionisiac, un adjuvant in procesul de autocunoastere, un catalizator de energie. Daimonul este vazut ca fiind singura posibilitate a omului occidental de a accede la cunoasterea absoluta care, atentie, nu se confunda, fiind chiar opusa, cu bunatatea si mila crestina, ci, din contra, se invecineaza cu o forta creatoare, salvatoare, cu furia dionisiaca.
Aceasta forta il face pe Lope de Aguirre sa nu intre in uitarea completa, sa se intoarca mereu, vreme de patru secole, ratacind ca intr-un purgatoriu imaginar, fiind martorul neputincios al istoriei, uitandu-se la prezent ca printr-o fereastra, dar nemaiputand interveni pentru a-i schimba chipul.
In cele din urma, il vedem pe crudul razboinic confundat cu un cersetor, cu un bunic, sfatuit sa se interneze intr-un azil, renascand apoi in urma unei intalniri. Omul care nu pune nicicand capat tradarilor, care nu-si poate afla odihna nici in iubire, nici in ura, care ajunge sa deteste intelepciunea castratoare: “Cacatul asta de inteleciune! Ma cac in Marea Deschidere!”. Metamorfoze succesive, halucinante, iluminari temporare, totul condus cu o mana de maestru, sigura, fara sa dea gres.
Cartea lui Abel Posse este un delir, un delir care inghite istorie, mit, fabulatie, blasfemie, toate condimentate cu umor, sarcasm si erotism. Scriitura nu ranjeste batjocoritor numai in fata conchistadorilor de altadata, ucisi de propriul venin, ci rade de noi toti.
Si urmeaza si partea a treia!
Sursa: flu.ro
[ratings]
