Himera, intre mit si poveste
In September 19, 2008 in Literatura contemporana
Bună ziua. A fost tradusă Himera. Himera lui John Barth. In octombrie va aparea în limba română. Himera va fi aici. Citiţi-o, cu răbdare, până la capăt şi veţi observa cum arta mimetică este împinsă la extrem, întoarsă şi răsucită în aşa fel încât să creeze iluzia artei ce are ca ultim scop şi finalitate imitaţia, cum autorul (dar care autor?!) construieşte spirala ce ne va purta către golul himeric conţinut în ultima propoziţie a cărţii.
Finalul ne îndreaptă către început şi, cred eu, pe bună dreptate, căci o analiză atentă a titlului va revela, într-o anumită măsură, felul în care John Barth înţelege să conceapă aşa-zisul obiect literar. ,,Himera”, aşa cum ne este ea cunoscută din mitologie, reprezintă un concept de sine stătător, scos în afara unui sistem de referinţă.
Nu putem evoca imaginea acestui animal fantastic prin simpla raportare la realitatea înconjurătoare, iar atenţia trebuie să se îndrepte exclusiv asupra felului în care relaţionează şi interacţionează cele trei părţi componente ale monstrului. Himera nu există în afara acestei relaţii, tot la fel cum romanul lui Barth, refuzând raportarea la un sistem mitologic şi paradigmatic deja existent, nu există în afara celor trei nuvele care îl compun.
Doniazadiada, Perseida şi Belerofoniad jonglează, într-adevăr, cu personaje împrumutate din acele mituri şi poveşti pe care, am spune, noi toţi le cunoaştem. Însă aceste personaje sunt re-mitologizate, re-create şi re-gândite. Ele îşi păstrează numele numai pentru a accentua eşecul sistemului care îşi propune să significe şi care nu reuşeşte decât să-şi (re)analizeze, la nesfârşit şi sarcastic, propriul conţinut. Mitul îşi pierde relevanţa, îşi pierde statutul de poveste de bază. Povestea este rescrisă de un autor jucăuş, ale cărui intervenţii ludice îşi fac simţită prezenţa nu doar în prima nuvelă (unde avem impresia că însuşi John Barth ne zâmbeşte din spatele ochelarilor Duhului celui bun), ci şi printre rândurile Perseidei şi Belerofoniade, împrumutând forma şi funcţia autorului pentru a le goli, pentru a-l aduce pe acesta din urmă la un nivel cu celelalte personaje, mai mult sau mai puţin fictive, pentru a începe procesul re-negocierii literare.
Cartea lui Barth stă sub semnul acestei renegocieri, în măsura în care aşa-zisele personaje mitologice (aici s-ar putea încadra şi figura ,,autorului”, care încearcă să scape de umbra propriului mit) caută să-şi afle locul între mit şi poveste, iar limbajul îşi subminează, cu vehemenţă, propria poziţie, cu scopul de a se debarasa de principala sa funcţie, aceea de referinţă. Textul iese la lumină, legăturile cu lumea înconjurătoare îşi pierd însemnătatea.
Jocurile de cuvinte atent concepute, precum şi diversele trimiteri pe care Barth le face în cadrul aceluiaşi text, nu fac decât să accentueze impresia că Himera se bucură de auto-suficienţa dorită. Oare? John Barth nu uită nici că limbajul a fost conceput pentru a ,,se referi” şi că, la urma urmelor, el nu poate exista în afara acestei funcţii.
Şi aici intervin poveştile (nu miturile). Povestea Doniazadei şi a Şeherezadei, povestea lui Perseu, povestea lui Belerofon. Pe alocuri sterile şi mult prea intelectuale (doar asta şi-a propus John Barth), din ele răzbate o duioşie ce transformă mitul în cotidian şi reuşeşte să dea o altă nuanţă anumitor concepte (cum ar fi acela de erou), de nezdruncinat până la momentul respectiv. După cum declara însuşi Barth într-un interviu, cititorul nu se poate mulţumi cu divagaţii pur intelectuale, iar o poveste trebuie să farmece. Cele trei nuvele farmecă în aceeaşi măsură în care reuşesc să transmită convingerile literare ale autorului, cu subtilitate şi rafinament. Iar Himera este o carte ce trebuie citită, fie şi numai pentru că reuşeşte să combine aceste aspecte, aparent atât de divergente.
Anca Stoiculescu
[ratings]
Juan Carlos Onetti, Despartiri
In September 02, 2008 in Literatura contemporana
Juan Carlos Onetti este unul dintre cei mai puternici scriitori ai Americii de Sud, fara sa fie insa neaparat legat de boomul literaturii latinoamericane. Si asta pentru ca, asa cum singur sustine, el scria si ajunsese cunoscut inainte ca “explozia” sa se produca. Cartea despre care am sa va vorbesc astazi, Despartiri, aparuta la editura Nemira, contine in nuce temele si stilul pe care le-a consacrat in celelalte lucrari ale sale scriitorul uruguayan. Prima editie a vazut lumina tiparului in 1954 si reprezenta un moment de cotitura in ceea ce priveste relatia cititorului cu obiectul lecturii, in transformarea lui din receptor pasiv in participant.
Intriga este simpla, insa farmecul si surpriza scriiturii vin din modul in care ne este narata. Intre ochii nostri si materia narativa, se posteaza un narator-martor-personaj. De aici incolo, calatoria lecturii este una plina de hopuri. De ce? Pentru ca, daca in naratorul omniscient si omniprezent de altadata aveam o incredere oarba, cel de acum, din perspectiva caruia sunt povestite si, atentie, interpretate gesturile si faptele celorlalti, nu prezinta prea multa credibilitate.
S-o luam pe rand. Intr-un orasel de munte, Santa Maria, loc fictiv, dar a carui geografie este desfasurata de Onetti in mai multe carti ale sale, soseste un fost jucator de baschet. Cel care “povesteste” este patronul unei bodegi. Insasi meseria sa este adecvata: prin natura sa, barmanul are acces la povesti, este un martor static, mereu in expectativa. In plus, dupa cum se lauda singur inca de la debutul nuvelei, are darul rar de a prezice cine va supravietui si cine va sucomba. Caci, am uitat sa va spun, este vorba de un oras-sanatoriu in care vin sa se trateze cei bolnavi de tuberculoza.
Din spatele tejghelei, martorul-narator observa destinele celorlalti. La el ajung anumite semnale, anumite gesturi, franturi de actiuni, marturii ale altora, pe toate el le descifreaza sau incearca macar sa le confere un sens. Iar rezultatul tribulatiilor sale il avem noi in fata, in cele putin peste o suta de pagini ale nuvelei. De unde stim ca vederea sa este cea corecta? De unde stim ca interpretarile pe care le ofera nu sunt intinate de aplecari personale, de propriile infrangeri sau victorii? Asadar, de la bun inceput, trebuie sa ascultam, sa citim, dar si sa deducem. Ambiguitatea nararii nu lasa loc de altceva. Ca cititori ai acestei opere, pe langa receptare, trebuie sa deducem.
Nu stim cum il cheama pe narator, dar nici pe obiectul predilect al observatiilor sale, respectiv pe fostul jucator de baschet. Acesta se detaseaza din multimea celorlalti bolnavi prin refuzul de a se lasa asimilat de atmosfera de sanatoriu, prin refuzul pana la urma de a-si accepta conditia. Ca si cum, negand boala, aceasta ar inceta sa mai existe, ar fi exilata intr-un timp si intr-un spatiu al suspendarii.
Viata barbatului este punctata de asteptarea unor scrisori care-i sunt trimise de doua femei. In jurul identitatii celor doua, se tese firul observatiilor, iscodirilor pe care le fac atat barmanul-narator, cat si o camerista, numita ironic Reina (regina) si un infirmier. Insa nici acestia nu sunt prea credibili. Unii comentatori, printre care si Sylvia Molloy, au vorbit despre dezvoltarea unei “fictiuni a barfei”. Pana la urma, din asta se tese nuvela lui Juan Carlos Onetti. Sa nu uitam insa ca barfa este si un joc al puterii, o plasa pe care cel care o initiaza o tese pentru a-i controla nu neaparat pe cei care constituie obiectul barfei, cat pe ascultatori.
Asa ne gasim, daca nu suntem atenti, prizonierii perceptiei barmanului si a acolitilor sai. Intre noi, ca cititori, si barman se formeaza un fel de complicitate morala, ne lasam ghidati de interpretarea naratorului, de subiectivitatea lui, care da forma faptelor exterioare. Totusi, anumite goluri in versiunea pe care el ne-o ofera sporesc ambiguitatea si trezesc niste semnale de alarma. Este datoria noastra sa incercam sa umplem acele goluri.
De pilda, dilema morala presupusa de relatia baschetbalistului cu cele doua femei este rezolvata post-mortem, printr-o scrisoare scrisa de una dintre ele si pe care barmanul o deschide fara sa-si faca prea multe scrupule. Aflam ca cea pe care o credeam amanta (pentru ca naratorul ne facuse s-o credem astfel), era, de fapt, fiica. Cuvantul scris ar trebui sa contribuie la o dezambiguizare totala, insa, cumva, n-o face, iar intrebarile continua si dupa ce inchidem cartea. Chiar si moartea bolnavului este incarcata de mister: in termeni detectivistici, nu avem martori oculari, iar biletul de adio nu exista. Oare chiar s-a sinucis?
Farmecul unei astfel de lecturi vine tocmai din aceasta subiectivitate legata de felul cum percepem si cum interpretam, de cum ne lasam condusi, pe langa materia narativa, de propriile fantasme si prejudecati. De ce suntem dispusi apriori sa credem “barfa” celor trei? Onetti incepe un joc, ne face sa vanam o interpretare finala pentru un text care nu poseda asa ceva. Pe de alta parte, de multe ori, avem sentimentul ca stari pe care naratorul le atribuie sportivului ii apartin lui, de fapt. Putine informatii ne sunt oferite despre el. Nu stim decat ca este un fost bolnav, care supravietuieste cu o jumatate de plaman, dupa cum singur ne spune. Oare izolarea si solitudinea auto-impuse pe care le confera baschetbalistului nu sunt si cele proprii?
Mai sunt ipotezele nenumite: Onetti ni le presara in cale ca niste pietricele, pentru a reconstrui un drum prin hatisul acestei paduri narative. Orice este posibil, de la crima la incest.
Sursa: flu.ro
[ratings]
Henri Michaux, Un barbar in Asia
In September 02, 2008 in Literatura contemporana
Cu Un barbar in Asia, aparuta la Nemira, suntem departe de fantezia suprarealismului, de viziunile halucinante, distorsionante care l-au consacrat pe Henri Michaux in opera sa beletristica. Scriitorul de origine belgiana ne prezinta un jurnal de calatorie, observand, departe de clisee si de imaginile curente, continentul asiatic, in special India, China, Malaezia si Japonia.
Daca in trecut europenii erau cei care-i numeau pe locuitorii taramurilor indepartate “barbari”, acum raportul se inverseaza. Henri Michaux isi acorda el insusi aceasta titulatura, recunoscandu-se inca de la inceput in pozitia de out-sider. El este cel care incearca sa se adapteze, sa perceapa corect si sa filtreze realitatile lumilor prin care se perinda. Mai putin o portretizare sociala sau economica si mai mult una de ordin spiritual, cartea lui nu va putea fi folosita ca ghid turistic, mai ales avand in vedere faptul ca au trecut mai mult de 70 de ani de la calatoria sa. Impresiile sale sunt strict personale si foarte usor interpretabile. De altfel, la editiile ulterioare, el a revenit de multe ori prin note la subsolul paginii. In cazul Japoniei, care i-a produs la primul contact, o reactie deloc favorabila, a retractat mare parte din opinia initiala.
Trebuie avut insa in vedere si faptul ca debarcarea sa pe continentul asiatic a avut loc inaintea unor mari evenimente, ce aveau sa schimbe radical fata celor catorva tari pe care le-a cutreierat. A ajuns in Asia inainte de independenta Indiei, inainte de revolutia chineza, inainte de cel de-al doilea razboi mondial. Nu si-a imaginat in ce masura istoria avea sa modifice destinul si simpla infatisare a omului de pe strada. Asa s-ar explica poate inevitabila lipsa de actualitate a portretului sau.
In plus, el nu a incercat sa ofere o prezentare exhaustiva. Scopul cartii nu este acela de a creiona o monografie antropologica sau de a oferi un studiu stiintific, etnografic, religios, si asa mai departe. Este vorba doar de primul contact al unui intelectual european cu o parte a unui continent invaluit in mister.
Tonul sau pare in numeroase randuri intransigent, ironic, necrutator. Este departe de exaltare, de extazul aproape mistic pe care alti europeni l-au incercat in Asia. Iata de pilda cum vorbeste despre hindusul de pe strada, care-l agaseaza: “Atenti si blindati in prostia lor (cel natarau din nastere devenind astfel de doua ori mai natarau, si cine e oare mai natarau decat hindusul natarau?), inceti, controlati si exasperanti. […]. Concentrati, neincredintandu-se strazii si torentului existentei decat cu indaratnicie, marginiti launtric, stransi in sinea lor si infocati. Nicicand molesiti, nicicand la capatul puterilor, la capatul vid, nicicand descumpaniti. Siguri pe sine si impudici. Asezandu-se unde le vine; osteniti ca duc un cos, punandu-l pe jos si ghemuindu-se in el; intalnind un frizer pe strada sau la o raspantie, “Ia te uita, ce-ar fi sa ma barbieresc?… si barbierindu-se acolo, pe loc, in plina strada, indiferenti la agitatia din jur, asezati peste tot, mai putin acolo unde ar fi de asteptat.” Si cu toate acestea, doua pagini mai incolo: “Te privesc cu un control de sine, un blocaj misterios si, fara ca asta sa fie limpede, iti dau impresia ca intervin undeva in ei insisi, asa cum tu n-ai putea s-o faci.”
Dupa spectacolul strazii, europeanul incepe sa patrunda atat cat poate, in magia gandirii indiene, in spiritualitatea ei, constata uimit cum viata acestui popor, pana in cele mai marunte aspecte, confera conotatii de miracol oricarui lucru, nevoia absoluta de adoratie, credinta nestramutata in ceea ce nu e vizibil si nu e palpabil.
Nici comparatiile, adesea ironice, cu colonizatorii nu lipsesc: “Englezul se spala cu mare regularitate. Cu toate astea, pentru hindus el e simbolul necurateniei si jegului. Asta e din pricina ca englezul se murdareste necontenit, in urma a felurite atingeri de care hindusul se pazeste cu grija.”
Frazele sunt scurte, ca si cum ar fi fost compuse in graba, in timp real, pe parcursul calatoriei sale. El insusi si-a rezumat in trei cuvinte starile: surpriza, emotie, agasare. Pentru ca, probabil oricat de mult timp ar fi petrecut intre hindusi, dupa primul contact, dup ce este fascinat, nu se poate simti integrat, asimilat, iar ceea ce fascina mai inainte incepe sa agaseze, sa irite. In acest punct, tonul incepe sa para de-a dreptul jignitor, chiar rautacios. Astfel, intr-unul dintre pasaje vorbeste despre uratenia lor: “acele figuri degradate, degenerate: aerul acela neghiob, fruntile inguste, neroade, […], aerul de cupiditate, aerul fudul, de parvenit, infumurat, egoist, uratesc milioane de chipuri”.
Cu toata iritarea, in finalul partii intai declara: “Gandhi are perfecta dreptate sa sustina ca India e una singura si ca doar albii sunt aceia care vad o mie. Daca ei vad o mie, e din pricina ca n-au gasit centrul personalitatii hinduse. Poate ca nici eu n-am gasit aceasta personalitate, dar simt negresit ca ea exista.” Sau, ceva mai tarziu, cand ajunge in India meridionala: “Exista in literatura bengaleza ceva adevarat, pe de-a-ntregul adevarat, si care nu e nici sfintenie, nici adevar, ci viata interioara.”
Din India, pleaca spre inaltimile nepaleze. Se simte un fel de relaxare a tonului, pare vrajit, fermecat de lucruri marunte, o locomotiva, un suras al unei femei.
In China, starea de spirit se schimba din nou. De data aceasta, nutreste o mare admiratie fata de acest popor. Ii admira indemanarea, politetea, gustul pentru echilibru, evitarea stridentelor de orice fel, cumpatarea, salcia, copac chinez prin excelenta, dar si muzica, pe care putini europeni o pot gusta.
Capitolul care m-a surprins cel mai mult si unde Henri Michaux mi-a parut chiar obtuz a fost cel dedicat Japoniei. Aceasta tara este respinsa in bloc. Totul i-a displacut acolo: peisajul, arhitectura, religia, gheisele. Nu ma mai intalnisem cu o astfel de viziune, cu un taram fascinant redus la cateva pagini de fraze taioase, care suna a sentinte. Pare ca nici macar n-a incercat, n-a depus efortul sa inteleaga si sa guste civilizatia japoneza. Japonia este plasata de Henri Michaux la categoria rebuturi: limba, modul in care zambesc, istoria, totul pare sa-l irite pe acest capricios calator. O vede ca o natiune de “esteti si de sergenti”. La inceputul acestui capitol, gasim insa o scrisoare in care autorul se declara primul socat de lipsa de actualitate a portretului pe care el i l-a facut tarii de la celalalt capat de lume.
Fraza devine pe alocuri de-a dreptul furibunda, manioasa, musteste a indignare, dar tocmai prin aceasta jurnalul de calatorie al lui Michaux se deosebeste de altele: enervarea, sentimentul agasarii, al incomprehensibilului sunt foarte omenesti, foarte naturale. Viziune subiectiva, da, dar atat de autentica. Parerile sale se schimba rapid, perspectiva este mobila. Nicio grija, nicio preocupare fata de ceea ce numim azi politically correct. Iar un portret care nu are teama de a respecta rigorile fals impuse in zilele noastre este mult mai viu si infinit mai interesant de citit.
Sursa: flu.ro
[ratings]
Julian Barnes, Trois
In August 18, 2008 in Literatura contemporana
CODRUT:
Am citit in zece ore o carte frumoasa, simpla si originala: Trois de Julian Barnes
De ce simpla?
Pentru ca vorbeste despre: ego-uri, iubire, atractie, pasiune, tradare, normalitate, asteptari, tristete, disperare, intelepciune resemnata, imposibilitatea de a uita.
Pentru ca vorbeste simplu despre cat de complicati suntem si despre cat de mult ne chinuim sa ne gasim fericirea, apoi cat de simplu si de firesc se darama sistemul perfect. Apoi schimbam totul. Ne chinuim iar, ca sa incadram o noua fericire intr-un trecut diferit.
Originala, pentru ca englezoiul scrie in patru-cinci registre diferite, cu o metoda si o savoare de scenarist suculent, care au deschis in mine nebanuite canale de empatie.
Frumoasa, pentru ca ma regasesc in cartea asta. Pentru finalul ei senzational. Pentru ca, oricat de tare ma enerveaza, nu am putut sa nu ma intreb daca eu seman cu Stuart sau cu Oliver.
Barnes a scris dupa (aproximativ) 10 ani si o continuare a cartii, in care personajele sunt acum mai batrane cu 10 ani.
Urasc remake-urile si doar asocierea cu Rambo 3 sau Batman 4 m-a facut sa aman momentul citirii romanului Iubire etc.
O carte si mai frumoasa decat Trois. Aceeasi tema, acelasi stil, nimic nou si totusi nu o poti lasa din mana.
Eu cred ca flacaul asta se joaca cu noi cand scrie. O face insa foarte bine.
CIPRIAN:
Eu, citind-o acum trei ani (poate am mai uitat din ea), m-am gindit ca oamenii aia vorbesc cu mine pentru ca nu pot vorbi intre ei, asa ca mi s-a parut ca forma pe care Barnes a ales-o este a very laud sign ca oamenii astia nu pot comunica intre ei, asa ca mi se pling mie.
Mi s-a mai parut ca nu sint deloc potriviti unul pentru celalalt si ca bine ar fi fost sa isi stearga numele si numerele de telefon din agenda si sa nu se mai vada niciodata. Mi se pare ca Oliver si Stuart nu au fost niciodata prieteni, ca nu sint dacat niste cunoscuti care s-au vazut suficient de des incit sa li se para ca sint prieteni, dar ca nu se iubesc/respecta/inteleg unul pe celalalt.
Mi se pare ca ea (am uitat cum o cheama) nu a fost indragostita de nici unul din ei si numai conventia sociala si lipsa de idei a facut-o sa se combine cind cu unul, cind cu celalalt, apoi inertia a facut-o sa incerce sa se convinga de faptul ca simte ceva s.a.m.d.
Mi se mai pare ca toate relatiile construite in cartea asta sint false si ca Barnes se joaca si cu asta, incercind sa arate rolul pe care il joaca obisnuinta, inertia si conventional wisdom in viata personajelor.
Intr-un final, mi se pare ca este vorba despre trei oameni care se mint pe ei insisi si pe cei din jur si care provoaca, si isi provoaca, multa suferinta.
Mi se pare ca the trick este ca par oameni obisnuiti (ori ei sint mai falsi ca reclamele) si ca prin asta vrea Barnes sa atinga chestii mai mari, gen superficialitate, vanitate, si cit de putin “real” sint oamenii de linga noi si cum se mint ei si cum noua ni se par normali pentru ca toti fac asta.
Adica ceva de genul: nu te-au luat prin surprindere si ti s-au parut normali nebunii astia, pentru ca si oamenii pe care ii cunosti tu sint la fel de nevrozati, mincinosi, tristi sau falsi. Dar aia sint dusi.
Se poate sa fie asa pentru ca eu stiu ca Barnes este un autor serios care incearca sa fie comercial.
Cartea se numeste Talking It Over in original.
Codrut Stefan
[ratings]
Post aparut in campania “Scrie ca sa primesti…o carte“
