Intr-un nenumit satuc de munte, unde oamenii vin sa-si trateze plamanii, isi face aparitia un barbat de patruzeci de ani, care nu se instaleaza la sanatoriu (primul refuz al infratirii cu ceilalti si, desigur, refuzul bolii, al esecului), ci la vechiul hotel.
Barbatul traieste intr-o claustrare autoimpusa (o comedie in care se abandoneaza crezand ca in felul asta ramane legat de tot ce exista inainte de data diagnosticului), care ii surprinde pe toti si il asaza in mijlocul discutiilor si al barfelor.
Este o fiinta clorotica, semidetasata, cu gesturi minime, in developare, privirea lui corupe si supune totul pentru a exprima ceea ce da unitate cartii – o deznadejde sau o disperare pe care n-o mai poate disimula.
Desi pare ca totul se petrece sub un cer livid, in cartea asta nu e deloc o tristete apasatoare (mai degraba ambiguitate, timp suspendat, geografie precara), caci luciditatea si privirea scrutatoare a naratorului recupereaza toate semnele de vitalitate.
Cum este construit romanul. Imaginati-va ca va asezati aparatul de filmat in dosul unei tejghele dintr-o dugheana si incepeti sa inregistrati tot ce se petrece acolo. Asa obtineti imaginile/paragrafele acestui roman cinematografic.
Pentru ca aici, in dugheana, sta naratorul-carciumar care observa gesturi si care aude-analizeaza-fantazeaza intamplarile din viata barbatului taciturn, aflate de la infirmier si camerista.
“Barbatul” sau “tipul” sau “cel nou” primeste aici cate doua scrisori din capitala: una scrisa cu litere latarete si albastre, alta batuta la o masina cu panglica uzata. Expeditoarele acestor scrisori vin pe rand sa il viziteze, iar evenimentul care complica si declanseaza o inlantuire de intamplari il reprezinta intalnirea (neprevazuta a) celor doua.
Onetti alege ca barbatul sa fie o fantosa manipulata de imaginatia si intuitia naratorului-carciumar, caci el implineste sau prelungeste in gesturi toate observatiile pe care acesta ni le impune inca de la inceputul povestii: “As fi vrut sa nu-i fi zarit decat mainile […]; mi-ar fi fost de-ajuns miscarile lor pe lemnul acoperit cu zgarieturi pline de slin si jeg, ca sa inteleg ca n-avea sa se vindece, ca nu stia din ce-ar putea lua vointa de a se vindeca.”
Intr-adevar, barbatul nu se vindeca, va muri asa cum profeteste nenumitul narator care se impune atat de mult cu fineturi psihologice si fantazari (nu numai in privinta barbatului), incat putina disponibilitate iti mai ramane pentru a face deductii sau a discerne ceea ce povesteste.
Nu cunoastem gandurile barbatului sinucigas.
Mihaela Nicolae
[ratings]
[…] Pe blogul editurii Nemira, despre cartea lui Juan Carlos Onetti, Despărţiri. Pe Metropotam, două recenzii de cărţi: Russell Banks – Deriva continentelor şi Mitch Albom – […]
Adauga un comentariu