Americanizarea este un fenomen care afecteaza de mult Romania si efectele sale se fac simtite in mai toate domeniile, dar in special in cel cultural. Mancam de la fast-food-uri, mergem la blockbustere si citim bestseller-uri. Pana si limbajul nostru dupa cum puteti observa este invadat de termeni englezesti.

Intr-un astfel de moment era si timpul ca oamenii sa inceapa sa guste romanele lui Stephen King. Din fericire acest lucru nu este nici pe departe unul rau, deoarece scriitorul a depasit granitele comercialului, ocupandu-si un loc bine meritat printre cei mai buni scriitori contemporani.

,,Christine” este din punctul meu de vedere ilustrarea cea mai buna a stilului de viata al adolescentului american, masina malefica reprezentand doar un pretext care grabeste maturizarea personajelor sale. Avem doi buni prieteni Dennis si Arnie care reprezinta totodata si doua tipare de tineri dragutul si tocilarul. Ei au ajuns la varsta cand permisul de conducere devine un ,,must”, ca si masina la mana a doua cumparata din economiile proprii. Problema este ca parintii lui Arnie sunt conservatori si doresc sa isi pastreze baiatul neatins de capriciile varstei si usor de controlat.

Arnie insa nu se conformeaza si descopera un curtea unui barbat ciudat o masina intr-o stare deplorabila, care il atrage intr-un mod straniu. Dorinta lui Arnie nu pare initial una condamnabila, cu totii am avut cel putin o data in viata dorinta de a fi in rand cu lumea, si sa ne scuturam de sub platosa protectoare a parintilor si de sub stigmatul inadaptabilitatii. Este de apreciat sarguinta cu care Arnie munceste ca sa o aduca pe Christine in stare sa initiala, acceptand chiar si un loc de munca la un garaj dubios.

Aici apare si diferenta intre societatea americana si cea romaneasca. Daca la noi majoritatea parintilor ar fi cedat vazandu-si odraslele la ananghie, in cazul lor regulile sunt stricte, si dorintele care nu sunt in concordanta cu cele ale parintilor se indeplinesc din propria sudoare.

Noul loc de munca nu este insa singura problema a lui Arnie, o cearta cu baietii rai ai liceului sfarsind printr-o redistrugere a masinii, care de abia fusese adusa intr-o stare de functionare. Momentul distrugerii este redat cu multe detalii de King, atragand ura cititorului asupra vandalilor si totodata simpatia fata de masina si fata de proprietarul ei. Christine se infurie la randul ei si prinde viata dorind sa se razbune pe cei care au incercat sa o distruga.

Cititorul se asteapta poate ca lucrurile se vor calma dupa nimicirea dusmanilor, insa ele iau o intorsatura dramatica. Redistrugerea masinii intareste legaturile dintre ea si stapanul ei, iar intrarea lui Dennis in spital duce la ruperea totala a legaturilor lui Arnie cu toti cei din jurul sau. Nici macar intalnirea unei asa zise iubiri pamantesti in persoana lui Leigh, cea mai dorita fata din liceu, nu mai poate sa il faca pe Arnie cel de odinioara, iar ea este nevoita sa apeleze la ajutorul lui Dennis pentru a pune capat dezastrului.

Marasoiu Diana Ioana

Prea batrin pentru a-i fi student si prea tinar pentru a-i fi coleg, am avut totusi privilegiul de a-l cunoaste pe Daniel Barbu prin intermediul analizelor sale dedicate temelor de politica romaneasca moderna si contemporana publicate intr-un rastimp temporal ce depaseste binisor un deceniu si jumatate.

La inceput a fost „Sfera Politicii”, cu prima sa serie, cea in format ziar … au urmat „ Sapte teme de politica romaneasca”, in editia publicata la editura Antet, in 1997 … apoi toate aparitiile dela Nemira … Se poate vorbi de un inceput de pasiune?

Spectator destul de pasiv, dar constant, al fascinantei telenovele numite fenomenul politic romanesc postdecembrist, am fost atras la inceputurile facerii noii lumi de verbul pasional al raposatului profesor Radu Florian, de curajul deosebit al acestuia de a se incapatina a fructifica marxismul critic ca instrument cognitiv aplicat evolutiei societatii romanesti dupa Revolutie. Din pacate, de zece ani Radu Florian a tacut, o tacere regretabila, din punctul meu de vedere, datorata unui deces prematur.

Poate parea surprinzator ca un suporter declarat al stingii intelectuale marxiste sa isi declare afectiunea si aprecierea fata de un reprezentant al unei orientari adverse. Personal, cred ca nu este nici un paradox. Explicatia este extrem de simpla.

Profesorul Daniel Barbu face parte din specia, extrem de rara in zilele noastre, de analisti ai fenomenului politic care au reusit, in ciuda harmalaiei generalizate din agora, sa-si pastreze echilibrul. Un echilibru salutar, care ii permite sa abordeze relaxat si echidistant o problematica complexa si contradictorie, emitind judecati care isi pastreaza valabilitatea si atrag aprecieri si respect din partea tuturor degustatorilor genului, indiferent de simpatiile, orientarile ori partizanatele politice.

Din aceasta perspectiva, „Politica pentru barbari” se inscrie pe linia unui demers ce nu si-a pierdut nici suflul analitic, si nici nu se abate dela conduita metodologica asumata initial.

Consecvent, studiile grupate in volumul recenzat continua analiza modului in care romanii au inteles si inteleg sa abordeze aceasta arta a posibilului care este actiunea politica. Chiar daca ceva mai putin inchegat in demers ca „Republica absenta”, excursul este fascinant, prin diversitatea temelor si subiectelor abordate, acoperind temporal doua secole de istorie densa, dar, cel mai important, trecind in revista o buna parte a mentalitatilor, fixismelor si prejudecatilor noastre. De fapt, aici este punctul cel mai tare al autorului – capacitatea deosebita de a deconstrui, de a diseca, de a explica evenimentul, sau faptul, sau evolutia, prin intermediul analizei mentalitatilor, care, prin actiunea lor nemijlocita, ofera mai intotdeauna cheia, raspunsul.

Spre deosebire de multi alti comentatori, Daniel Barbu se abtine a plinge pe umarul poporului, si bine face. Desi uneori amare, analizele sale pun degetul pe rana, si mai mult, prefigureaza solutii.

Se pot spune foarte multe, insa rostul unei recenzii este in primul rind acela de a semnala lucrarea. Desi „Politica pentru barbari” a aparut la sfirsitul lui 2005, merita sa ramina in atentia cititorilor editurii Nemira.

Dan Popîrda

Am comandat cartea alaturi de alte cateva, incitata fiind de reputatia scriitorului, de recomandarile gasite pe site-uri internationale si de cronicile extrem de favorabile. Ele plasau cartea ca un adevarat best-seller britanic, crima si suspans, un thriller care neaparat trebuie citit.

Am primit cartile prin posta, am ajuns cu ele acasa. M-am pus in pat, cu un pahar de apa langa, cu radioul in surdina si am inceput sa citesc. Primele pagini m-au incantat la maxim. Mi se parea fantastic cum reuseste James sa imi tina treaza atentia si ma captiveze inca de la inceput. Lectura era facila si, cu fiecare capitol, ma prindeam si mai mult in itele povestii. Aceasta era introducerea.

Mijlocul cartii a inceput sa imi dea de banuit. In sensul ca actiunea a inceput sa lancezeasca, iar eu intrevedeam deja finalul. Dar nu am disperat totusi. Era deja aproape 2 noaptea. Si speram ca autorul ma va surpinde si lucrurile vor lua o intorsatura imprevizibila pentru un cititor avid de orice carte buna, ca mine. Dubiile au inceput sa apara odata cu cuprinsul cartii.

Finalul?? Lamentabil!!! Era ora 4 dimineata, eu eram obosita, aveam o sedinta peste 5 ore… Si aflu care este finalul “Viu sau mort”: cel pe care il banuiam inca de la mijlocul cartii.

Nu stiu daca mi s-a intamplat de cateva ori in viata sa regret ca am pierdut vremea citind o carte. Dar, de obicei, aveam recomandari solide de la tatal meu… Acum am recurs la recomandarile site-ului domnului Peter James si am mers pe increderea celor 3 premii primite de aceasta carte si recenziilor realizate de catre diverse ziare importante.

Recenzia mea nu se refera strict la carte deoarece un thriller nu mai merita citit odata ce ai aflat sfarsitul si nici nu e plina de licente poetice, pasaje emotionante sau fraze lirice. Este reala si adevarat de “goala”, la fel ca si aceasta carte, de pe urma careia nu am ramas cu nimic.

Silvia Chindea.

Pana sa citesc cartea nu m-am gandit prea mult la nori. Le admiram frumusetea, dar nu credeam ca se poate vorbi prea mult despre ei.

“Teoria norilor” e o carte surprinzatoare: vorbeste despre nori amestecand stiinta si viata (ma feresc sa spun “stiinta si fictiunea”, e complicat sa facem deosebiri intre fictiune si realitate in cartile bune). Nu e multa stiinta: e atat cat sa-ti dai seama ca Luke Howard este pasionat nebuneste de nori, contempla cerul ore in sir pentru ca apoi sa se hotarasca sa-i deseneze si sa-i numeasca. De la el am primit noi mostenire numele norilor: cirus, cumulus si care or mai fi ei, uneori aceste denumiri le auzim la meteo, un limbaj depasit stiintific dar potrivit pentru telespectatori.

Luke Howard este un personaj care din intamplare sau nu are un corespondent istoric. Din istorie (uneori o fictiune mai putin reusita) nu aflam prea multe despre domnul Howard, iar ce aflam este cam sec. De aceea prefer sa citesc povestirea domnului Audeguy in locul istoriei norilor, nu as avea rabdare sa caut prin texte, si apoi nu conteaza ce s-a intamplat ci ce se poate povesti.

Cred ca v-ati dat deja seama, cartea nu vorbeste doar despre nori ci mai ales despre oamenii care i-au studiat cu impatimire, cum este pictorul Carmichael, care se sinucide impreuna cu nevasta dupa ce picteaza, se pare, cei mai frumosi nori, dovada sunt crochiurile, picturile s-au pierdut.

Crezi ca povestea devine previzibila, are sa se vorbeasca despre nori si pasionati anonimi pe toate cele 300 de pagini. Dar nu, pana acum povestirea englezului calm care priveste cerul si a pictorului sinucigas e spusa de un japonez care a scapat cu viata din cel mai ucigator nor, cel de la Hiroshima. Apoi un faimos tratat de meteorologie, al dr. Abercrombie, tinut secret zeci de ani, se dovedeste a fi o colectie de fotografii dedicate anatomiei a mii de sexe femeiesti. Povesti amestecate, unite pentru o clipa de admiratia personajelor pentru frumusetea norilor, apoi fiecare se cufunda in destinul personal, prilej pentru autor sa vorbeasca despre efectele civilizatiei occidentale, al carei mers nu-l vede cu ochi buni.

Cartea lui Stephane Audeguy este “dovada vie” ca , inainte de toate, lumea este un loc ocupat in creier. Depinde de posesorul creierului ce face cu ea. Faptul ca pui niste nori sa lege niste destine e unul de alegere. Destinele sunt pana la urma povestiri, nimic spectaculos.

Doar ca Stephane Audeguy aduce ceva in plus: aceste destine devin personaje intr-un roman fara sa se cunoasca direct (cu exceptia japonezului si a pupilei sale). Si nu sunt neaparat norii cei care unesc personajele. Savantul Abercrombie observa ca norii si creierul se aseamana foarte mult. Ca si cum autorul romanului isi priveste personajele care ii privesc creierul alunecand alene pe albastrul cerului. Cred ca asa s-a nascut cartea, daca e sa-mi formulez propria teorie a norilor. Cel putin asa imi place sa cred.

Silviu Toma