Pana sa citesc cartea nu m-am gandit prea mult la nori. Le admiram frumusetea, dar nu credeam ca se poate vorbi prea mult despre ei.
“Teoria norilor” e o carte surprinzatoare: vorbeste despre nori amestecand stiinta si viata (ma feresc sa spun “stiinta si fictiunea”, e complicat sa facem deosebiri intre fictiune si realitate in cartile bune). Nu e multa stiinta: e atat cat sa-ti dai seama ca Luke Howard este pasionat nebuneste de nori, contempla cerul ore in sir pentru ca apoi sa se hotarasca sa-i deseneze si sa-i numeasca. De la el am primit noi mostenire numele norilor: cirus, cumulus si care or mai fi ei, uneori aceste denumiri le auzim la meteo, un limbaj depasit stiintific dar potrivit pentru telespectatori.
Luke Howard este un personaj care din intamplare sau nu are un corespondent istoric. Din istorie (uneori o fictiune mai putin reusita) nu aflam prea multe despre domnul Howard, iar ce aflam este cam sec. De aceea prefer sa citesc povestirea domnului Audeguy in locul istoriei norilor, nu as avea rabdare sa caut prin texte, si apoi nu conteaza ce s-a intamplat ci ce se poate povesti.
Cred ca v-ati dat deja seama, cartea nu vorbeste doar despre nori ci mai ales despre oamenii care i-au studiat cu impatimire, cum este pictorul Carmichael, care se sinucide impreuna cu nevasta dupa ce picteaza, se pare, cei mai frumosi nori, dovada sunt crochiurile, picturile s-au pierdut.
Crezi ca povestea devine previzibila, are sa se vorbeasca despre nori si pasionati anonimi pe toate cele 300 de pagini. Dar nu, pana acum povestirea englezului calm care priveste cerul si a pictorului sinucigas e spusa de un japonez care a scapat cu viata din cel mai ucigator nor, cel de la Hiroshima. Apoi un faimos tratat de meteorologie, al dr. Abercrombie, tinut secret zeci de ani, se dovedeste a fi o colectie de fotografii dedicate anatomiei a mii de sexe femeiesti. Povesti amestecate, unite pentru o clipa de admiratia personajelor pentru frumusetea norilor, apoi fiecare se cufunda in destinul personal, prilej pentru autor sa vorbeasca despre efectele civilizatiei occidentale, al carei mers nu-l vede cu ochi buni.
Cartea lui Stephane Audeguy este “dovada vie” ca , inainte de toate, lumea este un loc ocupat in creier. Depinde de posesorul creierului ce face cu ea. Faptul ca pui niste nori sa lege niste destine e unul de alegere. Destinele sunt pana la urma povestiri, nimic spectaculos.
Doar ca Stephane Audeguy aduce ceva in plus: aceste destine devin personaje intr-un roman fara sa se cunoasca direct (cu exceptia japonezului si a pupilei sale). Si nu sunt neaparat norii cei care unesc personajele. Savantul Abercrombie observa ca norii si creierul se aseamana foarte mult. Ca si cum autorul romanului isi priveste personajele care ii privesc creierul alunecand alene pe albastrul cerului. Cred ca asa s-a nascut cartea, daca e sa-mi formulez propria teorie a norilor. Cel putin asa imi place sa cred.
Silviu Toma
Interesant amestec. Mi-e mi-au placut norii, dar acum nu prea ai timp si nici de unde sa te uiti la ei. Decat daca esti cu capul in nori (:
Da, cred ca asa a fost si autorul, doar spre deosebire de altii care au capul in nori, a reusit sa scrie si o carte despre asta. Cartea e usor de citit, e placuta, are idei bune si ironie. Dar parca la final ii lipseste ceva.
sint carti frumoase acestea. linii multe, diferite pasiuni si istorii, infasurindu-se in jurul unui centru ambiguu, inedit, cetos. noros. ai dreptate, conteaza mult finalul.
Ne bucuram foarte mult cind descoperim printre atitea mizericordii ale cotidianului si citeva optiuni de lectura dintre cele mai facinante.
Atit \”Fascinatia norilor\”,a unui autor cu totul necunoscut pina azi prin lumea Mihaelei Radulescu si a lui Radu Vasile, ca sa dam doar doua nume de autori de succes, cit si \”Papagalul lui Flaubert\” al unui fabulos prozator britanic, putin prizat in Romania au fost surprize dintre cele mai agreabile.
Voi incerca sa revin asupra acestor volume de toata isprava si ne bucuram ca mai exista si oameni care citesc, dincolo de atractiile estivale.
Ne permitem sa amintim celor dedati norilor si papagalilor ca despre nori exista in limba romana un minunat text, chiar o carte, numita \”NORII\”. O melancolica glosa despre miscataorele nefiinte de pe cer, o erudita glosa despre noi insine in timp ce cascam gura undeva in neantul cerului. cartea lui Petru Cretia, un remarcabil clasicist si erudit editor al lui Eminescu ar trebui reluata la maruntit, dincolo de variatiile meteo si buletinele de stiri adiacente: s-a mai taiat un copac in Floreasca, au mai cazut trei copaci peste cinci oameni, dar n-a murit nimeni, caci au fost protejati de norii din preajma. Cei mai frumosi nori din lume oare unde ar putea fi decat in imaginatia noastra.
Stephane Audeguy are o perceptie mai putin poetizanta, dar mult mai penetranta prin straturile de cirus si cumulus omenesti.
Lectura placuta tuturor!
Stiu de “Norii” de Petru Cretia, dar nu am citit-o. Multumesc de reamintire. Mai ramane sa fac rost de ea, in Romania bibliotecile sunt deschise doar pentru cei aflati in concediu in propriul oras.
O carte superba. Prin faptul ca are coloana vertebrala verticala, omul e predispus sa priveasca in sus. Din pacate priveste mai degraba in pamint, ca si cum i-ar fi mereu rusine de faptele sale. Carte asta te indeamna sa-ti ridici privirile spre cer.
Vreau sa cumpar cartea Teoria Norilor ,daca o are cieva ma poate contacta la tel.0745206893.Multumesc.
Se gaseste pe http://www.nemira.ro si raspunde la un search pe autor sau titlu.
[…] Teoria norilor si e una dintre cele mai frumoase carti pe care le-am citit vreodata. Numai 5 lei, de la […]
[…] digitala. Nici norii trecand indiferenti – eu nu mai sunt indiferenta la ei de cand am citit teoria norilor si niciodata nu ma voi mai uita catre cer ca o profana, nici macar de pe un pat de spital. Aud doar […]
Adauga un comentariu