Ce face omul muncii aflat în vacanta, la mare sau la munte, când vremea este urâta si nu se poate face nici plaja si nici vagante excursii prin padure? Foarte simplu. Citeste.

Cartile, lectura, cititul de vacanta. Zicese ca ar trebui sa fie lecturi usoare, sa nu te doara capul de la efort, vorba vine, cartile sunt bune sau proaste. Si atât, nici usoare, nici grele.

O carte buna, chiar foarte buna, se dovedeste romanul unui scriitor peruan – ca si Vargas Llosa, altminteri, mereu neglijam peruanitatea acestui complex scriitor international,” Ratacirile fetei nesabuite”, ultimul lui roman, o poveste de dragoste, fiind o carte exceptionala…- numit Jaime Bayly.

Nume necunoscut la noi, extrem de popular în Peru ( accentul se pune pe “u” si nu pe “e”, traiasca profesorul Andrei Ionescu!) realizator de televiziune si sagace jurnalist.

Dupa ce a debutat cu un roman având ca erou un bisexual, si asta într-o tara catolica, popularitatea s-a îngemânat bine cu realul prestigiu. Ultimul sau roman, “Pe neasteptate, un înger” ( Ed.Nemira, 2007) tradus rapid, cursiv si nuantat de Ileana Scipione, în româneste, este o mica bijuterie epica.

Fara mari ambitii romanesti, fara complicatii psihologice si analitice abisalitati fractale, povestea unui scriitor lenes si a unei femei simple de la tara, servitoarea lui, este plina de farmec si poezie. Este un apel la redescoperirea lucrurilor simple si a vietii autentice din jurul nostru, dincolo de amagirile televizoarelor si povestilor prapastioase din ziare.

Mercedes, o femeie de la munte, nici prea tanâra, nici prea frumoasa, ba din contra, fara dantura si fara sa stie sa citeasca îl face pe stapânul ei si pe cititorii romanului sa-si revizuiasca modul de a gândi. De a fi. De a vedea lumea din preajma cu alti ochi. Sunt lucruri minunate tocmai acolo unde nu mai gasim nimic.Viata simpla, asa cum e ea. Sau ar putea fi, daca nu am complica-o noi inutil.

Descoperirea unei mame care si-a vîndut copila devine trama unei calatorii în timp si spatiu. Scriitorul îsi ajuta menajera sa-si regaseasca mama, undeva în Muntii Anzi – pitorescul locurilor, mizeriei si farmecul oamenilor, cu toate cusururile lor, îi înfratesc cu ai nostri locuituri de la munte, tarani sarmani sau corupti politisti, unde un Pristanda peruan este de tot hazul!- iar el reuseste sa-si reevalueze relatiile cu propria familie si iubita.

Sunt multe lucruri de comentat, si fara sa fie un roman genial, cum apar pe banda în România, îti lasa un gust bun: se poate trai si frumos. Chiar si fara literatura.

Bedros Horasangian

Julian Barnes patrunde în România prin “Papagalul lui Flaubert”. O carte care este citita cu interes si aviditate, cu luciditate si curiozitate pentru felul abil în care scriitorul britanic amesteca fictinea cu rigorile realului. Sigur ca un prozator mai poate inflori anumite detalii din viata unui confrate, isi poate imagina anumite secvente neinregistrate in toate amanuntele, dar nu poate deforma, transforma adevarul in minciuna. Asa cum procedeaza Ingres, cu Marea lui Odalisca, adaugîndu-i cîteva vertebre, doar pentru a lungi alura unui nud. Anatomic este imposibil, artistic rezultatul este minunat.

Barnes isi permite sa fragezeasca bigrafia lui Flaubert, altfel greu de digerat prin toate zgîrciurile oferite posteritatii de un autor dedat integral literaturii. Prin “Papagalul lui Flaubert”, o carte stranie prin insasi subiectul si modalitatea de abordare a biografiei unui alt scriitor, Barnes îsi da drumul la imaginatie, daca putem spune asa ceva.

Mai publicase pina atunci inca doua romane, scrise alert si atent la ce se intîmpla in jur, dar apoi isi da seama ca se simte mai bine în secolul 19, o si spune, avînd chiar un deceniu preferat. Vor urma suficiente volume si mai multe receptari ale cartilor lui, premii si recunoasteri oficiale, astfel ca la 60 de ani, impliniti în 2006, sa aiba deja o recunoscuta si binemeritata glorie internationala.

Glorie? Pretios cuvînt, nu i se potriveste unui om care a stiut mereu sa nu sara peste cal, umorul si ironia fiind bune paveze împotriva suitului la cap.

O “orbitoare” susanea

Un distins confrate roman, Mircea Cartarescu, a izbutit sa-si duca la capat proiectul numit “Orbitor”. Am citit cu opinteli ultimul volum al trilogiei, am luat la maruntit, din nou, jurnalele lui – doua volume, dupa stiinta noastra – si am dat peste un pasaj legat de Julian Barnes.

Marturisesc ca am facut o pasiune în ultimii doi-trei ani pentru acest distins scriitor britanic, am pregatit un vast dosar Julian Barnes pentru revista “Observator cultural” care a aparut in acest an, cuprinzînd si un interviu cu Domnia Sa acordat fara prea multe fite. Ce zice amicul Cartarescu de una dintre cartile lui Barnes: ca ar fi o “susanea”, termenul ii apartine. Iar autorul-cartea mediocre, cumva “semimediocre”, daca ar avea si grade mediocritatea. Nu vreau sa polemizez cu noua vedeta a literelor românesti, este dreptul lui sa aiba opinii mai exotice decit Salvador Dali. As dori însa sa atrag atentia, înca o data, cu cartile traduse “en suivie” de Nemira într-o binevenita serie de autor.

De la o carte la alta

Dupa doua volume de proza scurta si cîteva romane, dupa „Porcul spinos” si o carte mai aparte precum „Pedantul in bucatarie” – Barnes ne da o buna lectie a suficientei si magnificentei literaturii, precum Picasso, care atunci cînd ii iesea ceva foarte bine se apuca de altceva. Asa si Barnes, mereu încearca sa vina cu ceva nou, nu neaparat ca sa ne orbeasca cu personalitatea lui si ce grozav este el. Barnes stie bine istoria lumii, nu doar a Angliei si cîta desertaciune cuprinde ea.

Chiar „Istoria lumii in 10 ½ capitole” este cartea care-i atragea smiorcaiala lui Mircisor Cartarescu, tocmai o carte extrem de bine elaborata si indelung cizelata pentru a putea fi perceputa nu doar ca un simplu moft narativ-epic. Adaug „Letters from London”, exemplara lectie de jurnalism politic, ajungînd cu aparitiile la zi, prin „Arthur&George”, roman masiv si cu multiple fatete. In completare „Porcul spinos” este o adînca incizie în trupul muribund al unui sistem totaliar, cu fine ustensile chirurgicale, unde ironia si absurdul, grotecul si drama se intalnesc într-o reteta bulgaro-balcanica.

Cu umor si fara ifose, dar nemenajand prestigii si prestigioase institutii Julian Barnes ne face sa traim elegant la Bucuresti cu material britanic. Ne amuzîm, suradem, puteam bea si cate un ceai sau , de ce nu cîte un whisky-on-the-rocks, sa nu spunem precum cine, cu toate ca am putea improviza un personaj care sa vrea” Mie sa-mi faci sprit…Noi, românii preferam spritul…Verstehen Sie, meine prieten ?”, în fine, „Scrisori de la Londra”, presupunem ca se mai gasesc pe piata, vor trebui citite în pandant cu ultimul roman al lui Barnes, tradus exemplar de distinsul universitar clujean Virgil Stanciu. Viata unui cunoscut autor britanic, personaj de Pantheon brit, cum este Sir Arthur Conan Doyle, deja „ brand” al unei natiuni care-i mai are si pe Beckham, si printesa Diana, si pe Beatlesi si altii si altii.

Nu vreau decat sa-i incit pe cei mai tineri decat mine sa descopere pe acest discret si putin vanitos autor britanic, excelent stilist si mai grozav modelator de toposuri epice. Inventivitatea lui nu este una lexicala, argument hotarator pentru autorul român, caruia, de multe ori, de dragul jocului cu mingea improvizatiilor uita regulile prozei: oare e handbal, volei sau fotbal ?

Bibliografie imaginara de succes

Vom reveni mai in detaliu despre cartile acestui prozator de exceptie si am fi bucurosi daca în jurul nostru se vor mai gasi cititori si pretuitori ca sa alcatuim, daca nu un club Julian Barnes, macar „gramada deschisa” în jurul lui. Rugby-ul este un joc pentru huligani jucat de gentlemeni, iar fotbalul este un joc pentru gentlemeni practicat de huligani.

Nu stiu cine a inventat formula asta, si nici de ce am amintit-o acum si aici. Ar fi o idee buna, credem noi, ca din toate materialele românesti publicate despre Barnes sa se alcatuiasca un volum biobibliografic si cu suficiente referinte critice pentru uzul si abuzul cititorilor români. O monografie Barnes nu credem ca nu ar fi binevenita în spatiul românesc. Si s-ar vinde foarte bine daca s-ar numi „Elena Udrea si Traian Basescu nu citesc Julian Barnes”. Iata o idee constructiva pentru toamna ce vine.

Bedros Horasangian

• Citeste si Julian Barnes si cititorul institutionalizat

Ce e uimitor la o carte uimitoare? Ce fel de lume se vede si ce fel de oameni traiesc intr-o carte buna? De unde vin acei oameni care trec prin carte si incotro se indreapta ei?

Nu e loc de trait, de respirat, fizic vorbind, in cartea lui Onetti.
Nu e loc pentru ca toate privirile sint indreptate intr-o singura directie: un om care vine intr-un oras; un om care vine intr-un oras in care “strainii” nu sint chiar atit de straini, un baschetbalist care vine la sanatoriu. Asta e tot, omul va muri.
Intr-un oras in care nimic nu se intimpla, un oras banal in care strainii vin sa moara de plamini, acolo, vine cineva care nu se conformeaza asteptarilor.

Cel care il vede, cel care ni-l spune, povestitorul, este si el un om din acest oras, stapinul unei circiumi, al unei “dughene”, cum si-o numeste, om invatat cu linistea dupa-amiezelor, cu magnetismul scrisorilor nedesfacute, cu scurgerea fara leac a vietilor. In pupila lui se intinde strada pe care o vedem noi, pe care trece autobuzul din care coboara baschetbalistul, din care coboara nevasta baschetbalistului cu copilul, din care coboara sora baschetbalistului, in care se aude ca un tiuit deranjant tacerea, lipsa oricarei comunicari.

Se aud insa vorbele stapinului barului, puterea fiecarui adjectiv care il insoteste pe baschetbalist ca o cutie de conserva. E plin totul in jur, un asistent, un doctor, o idila ca o sampanie destupata de citeva zile, acelasi drum care vine de peste tot si care nu conteaza incotro se indreapta. Acel om a venit insa cu moartea in el, iar stapinul dughenei e fascinat: acest om pe moarte tace, nu se agata de nimeni, de nimic.

Asa ca ii ramine sa spuna ceea ce nu vede, sa analizeze ceea ce baschetablistul nu spune, sa banuiasca ceea ce poate nu ar fi de banuit, sa-si intinda singur capcane din care singur sa se salveze. Asa se formeaza, se intinde, cuprinde totul, lumea stapinului dughenei, asa devine orasul neincapator, oamenii parca inerti, asteptind confruntarea pe care nici macar nu stiu cum s-o imagineze. Perceptia povestitorului se agata de aerul din jurul omului pe moarte, de nimicul de pe buzele sale, de zilele stufoase in care orele curg la intimplare, fara nici o directie. E o perceptie scapata de sub control, lasata singrura in vidul mortii. Literar vorbind, aici e miza cartii.

Ceva se intimpla, asta e sigur, dar ce?

Nimic exact, sint prezente doar accesoriiile care arata ca ceva se intimpla, nu si intimplarea in sine. Cuvintele se forteaza, mutilate, la limita intelesului, sa treaca dincolo de aceasta liniste a neintimplarii. Nu asa se vine sa se moara, fara sa scoti o vorba, nu asa te comporti cu cei din orasul in care vii sa mori, nu atit de linistit esti cind esti pe moarte. Nu sfidezi asteptarile pe care cei din jur le au de la tine. Ei au vazut aici oameni murind, si nu asa s-au comportat. Sfidare, joc, resemnare … Cine stie?!

Baschetablistul se sinucide.

Mihai Radu

Este prima carte de Onetti pe care o citesc. Si inainte de Santierul-fantoma nu stiam nimic despre el. Cu atat mai mare a fost surpriza.

La inceput era gata sa renunt la lectura. Ma enerva lentoarea inceputului, faptul ca scriitorul nu ma ajuta cu nimic, imi dadea o lume si ma lasa sa ma descurc. Dar Onetti are dreptate. Nu este de explicat nimic, romanul lui incepe brusc si vorbeste despre personaje ca si cum le cunosti de mult. Este normal, viata in curgerea ei nu e precedata de nici o explicatie.

Pe timp ce citeam ma convingeam ca melancolia vascoasa a cartii este rezultatul unui “prozator de forta”. Iar dupa ce te convingi de asta citesti Santierul fantoma cu nerabdare. Pentru ca vrei sa stii cat mai mult desprea aceasta lume, pe care melancolia si insingurarea in exces o fac ireala, dar care cu fiecare rand ocupa in creierul cititorului atat de mult spatiu, incat devine cea mai reala si mai trista dintre lumile posibile.

In carte se intampla foarte putine. Vine un nou director la un santier naval aflat in faliment. Are numai doi angajati. Spera sa se insoare cu fiica proprietarului. E batran si trist. Refacearea santierului este sortita esecului, el moare de pneumonie. Gata. Asta a fost tot in planul actiunii. Santierul-fantoma e o carte care nu poate fi povestita, cum de altfel se intampla cu toate cartile bune. Trebuie neaparat sa o citesti ca sa stii, ca sa simti lumea pe care Onetti o descrie.

Larsen, directorul santierului fantoma, este un barbat in varsta, de multe ori aproape ridicol, cu o autoritate subrezita de mizeria din jur, care iubeste cu gustul altor iubiri, nimic nu mai poate fi surpinzator la varsta lui. Salariul promis este si el tot o fantoma. Banii de pe o zi pe alta ii scoate dintr-un furtisag marunt necesar si nevinovat la care este partas impreuna cu ceilalti doi anagajati, amandoi directori fara subalterni.

Larsen stie ca lupta este pierduta, dar asta nu-l impiedica cu nimic sa-si imbrace costumul si sa aiba batista regulamentar pusa la buzunarul hainei, ori sa puna mana pe pistol, ca si cum orgoliul ar mai salva ceva. Un fel ciudat de oameni, resemnati cu nefericirea lor, cu esecul, traind lent ce se mai poate trai. Totul e sa nu vorbesti despre nefericire, daca ceilalti isi dau seama bine, daca nu, nu, uzantele cer sa fii discret.

La capatul lecturii am ramas cu un gust salciu. Absurdul, tristetea raman dense pe mainile cu care ai tinut cartea.
Lumea descrisa continua sa fie la fel de puternica, inca te gandesti la ea, vrei sa o asezi in istorie. Atunci am inceput sa caut despre Onetti, vrei sa aflii mai multe despre locul de unde vine.

Nu ma intreb care este tehnica minune prin care prozatorul impresioneaza cu scrisul sau. Sigur, traducatorul isi are meritul lui. Poate ca poezia care razbate dintre randuri este “vinovata” de vraja cartii. Or fi si alte tehnici, mai subtile, de care criticii literari isi vor fi dat seama. Sau poate pur si simplu Onetti a vrut sa spuna cu incapatanare ceva si i-a iesit foarte bine.

Silviu Toma