Interviu cu Michael Haulică

Michael Haulică s-a născut la 1 februarie 1955. A absolvit Facultatea de Matematică, Secţia Informatică, a Universităţii Transilvania din Braşov în 1978 şi, după 25 de ani de activitate ca programator, a renunţat la informatică.

A debutat cu poezie în revista Flacăra, în 1974, a publicat poezie, proză, articole. A fost redactor al suplimentelor SF Supernova şi Alternativ SF, iar în anul 2000 a fondat revista Lumi Virtuale (în format electronic). În perioada 2005 – 2007 a fost redactor-şef al editurii Tritonic unde coordonat colecţiile fiction.ro şi LIT şi a editat revista Fiction.ro. Susţine rubrici despre literatura F&SF în Observator cultural şi Ziarul Financiar (suplimentul Ziarul de duminică).

Premii: Dan Merişca 1992, Vladimir Colin 2000, SIGMA 2000, Marian Mihai 2005 şi mai multe premii ale Convenţiei Naţionale de SF (RomCon). În 2005, la Galele AtelierKult, a fost declarat Omul anului.

A publicat texte în antologiile Motocentauri pe acoperişul lumii (1995), Nemira ‘95, Nemira ‘96, Quasar 001 (2001), România SF 2001, Megaera Anthology (SUA, 2005), AtelierKult: povestiri fantastice ( 2005), Millennium Est (2006,în limba franceză), The New Weird (SUA, 2008).

A fost tradus în engleză, maghiară, croată, daneză, bulgară, franceză. Bibliografie: Madia Mangalena (Institutul European, 1999 – premiile Vladimir Colin 2000 şi RomCon 2002), Despre singurătate şi îngeri (Karmat Press, 2001 – premiul SIGMA 2002), Aşteptînd-o pe Sara (Millennium Press, 2005 şi Tritonic, 2006) – proză; Nu sînt guru (Tritonic, 2007) – culegere de articole; AtelierKult: povestiri fantastice (Millennium Press, 2005) – antologie de proză.

1. De ce nu eşti guru?
Pentru că nu asta îmi doresc. Şi nici nu e bine să avem cîte un „guru“ pentru fiecare categorie de lucruri pe care le facem. Evident, unii fac mai mult decît alţii sau poate că sînt doar mai vizibili decît alţii. Presupun că eu apar în mai multe locuri şi mă vede lumea mai des. Am lucrat într-o editură, am participat la lansări de carte, m-am implicat în ultimele premii RomCon, în organizarea galelor KULT, am avut aproape fără întrerupere, de vreo 15 ani încoace, o revistă sau un supliment SF, am rubrici permanente despre F&SF în două dintre publicaţiile literare importante, în ultimii doi ani am publicat două cărţi, m-am apucat şi de făcut antologii… De fapt, chestia asta cu „guru“ am văzut-o pe blogul lui Aron Biro şi, cînd a fost să public volumul acela cu articole, m-am gîndit că ar suna bine ca titlu „Nu sînt guru“.

2. Pînă la urmă ce vrei să faci la Nemira?
Proiectul e mare şi de durată. Obiectivul principal este descoperirea şi promovarea autorilor români de F&SF. Vrem să-i găsim, să-i pregătim pentru a deveni scriitori. De la debuturi la revista Nautilus, la almanah şi, în final, la volumul care va fi publicat în colecţia Nautilus care, după nişte ani buni, se deschide din nou pentru autorii români.

3. Se scrie mai mult SF în ultima vreme?
Mai mult decît cînd? Mai mult decît în anii ’93 – ’96, nu. Dar mai mult decît în 2003, cred. Un factor important în revirimentul sefeului românesc (care este sau va fi în scurt timp) cred că este reapariţia revistelor. Helion apare din nou, la Botoşani s-a născut o nouă revistă, Sci-Fi Magazin, şi sper ca nu peste multă vreme să publice şi autori români… Iată, din 15 februarie reapare Nautilus – cu două debuturi. E cazul să se scrie mai mult. Şi dacă oamenii au unde publica, sînt convins că vor şi scrie.

4. Există cititori pentru sefeul românesc?
Eu cred că da. Numai că ne-am cam pierdut obişnuinţa. Sau am extins strîmbatul din nas la tot ce e românesc pînă şi la literatură. Sper să nu ajungem să plătim avansuri în euro agenţilor străini pentru a publica, în traducere, cărţi ale autorilor români pe care îi neglijăm acum. Dar, în ultima vreme, au apărut cărţi de Marian Coman, Roxana Brînceanu, Costi Gurgu, Liviu Radu, George Lazăr, Victor Dragomir, Oana Stoica-Mujea … iar în acest an vom face cunoştinţă şi cu Ciprian Mitoceanu. Uite că sînt autori. Probabil mai sînt şi alţii care au de-o carte, dar încă nu îndrăznesc să abordeze editurile. Mai aşteptăm volumele de debut ale lui Dănuţ Ivănescu şi Doru Stoica. Cititori? Încă nu sînt cît pentru autorii străini, dar dacă un fel de mîncare nu este în meniu, nici nu se cere. Însă vor fi. Să publicăm noi autori români şi vom vedea că se vor cere.

5. Cum vezi viitorul sefeului? Inclusiv subgenurile… Putem vorbi de o redefinire a genului?
A, sefeul s-a schimbat mult… Cel mai bine se poate vedea în Sci-Fi Magazin, care pubică texte din anii ’60, ’70… dar şi din 2006. Se văd de la o poştă textele scrise după 2000. Sînt altfel… Altfel ca scriitură, mai literare, mai plăcute… Cît despre treaba cu S-ul din SF… s-a cam generalizat ceea ce intuiam pri anii ’90 cînd îi supăram pe fanii SF aducîndu-le texte care speculau în alte ştiinţe decît cele exacte. Evident, partea aspră a ştiinţelor are drumul ei, cyberpunkul a rămas în urmă – că de-aia avem acum post-cyberpunk, nu? -, iar literatura fantasy s-a amorezat de literatura SF şi au făcut un copil frumos, pe nume New Weird. Pe mine mă bucură şi autorii celebri de mainstream care au trecut linia şi au comis sefeuri spre deliciul cititorilor de mainstream care urăsc sefeul.

6. Sefeul românesc poate fi tradus? Există o reţetă? Există un specific al sefeului românesc?
Nu ştiu dacă există un specific al sefeului românesc. De ce-ar trebui să existe? De ce trebuie să fim mereu geniali, să spunem că nimeni nu e ca noi? Nu ne ajunge doar să scriem bine? De tradus? Nu cred ca autorii români nu sînt traduşi pentru că sînt români. Ori nu scriu bine (exclus!), ori nu sînt promovaţi afară. Şi cine să-i promoveze afară, cînd nici măcar în România nu sînt suficient promovaţi? Nici cu publicatul lor nu ne omorîm… Dar după cei cinci-şase pe care i-am publicat la Tritonic în ultimii doi ani, dacă mai publică şi Nemira vreo 3-4… cred că ne putem gîndi şi la atacarea pieţelor străine. Eu sînt convins că romanul Reţetarium al lui Costi Gurgu va apărea într-o zi şi în SUA şi va avea chiar succes. Cîţiva dintre scriitorii români au şi publicat pe-afară, în diverse reviste… Eu am pblicat în vreo cinci limbi pînă acum, în reviste şi antologii din vreo 15 ţări… Nu e greu. E ca şi cu publicatul în România: trebuie să baţi la uşă. E perdant gîndul „de ce să bat la uşă, că tot n-o să-mi deschidă nimeni“. Ştiţi cum se spune: Bate şi ţi se va deschide.

7. Îndemnuri pentru cei care scriu F&SF în România?
Aşa cum am zis: bate şi ţi se va deschide. Dar mai întîi, scrieţi băieţi… şi fete.

Responsabil cu intrebarile (doar primele 7):
Silviu Toma

Lumea lui Egan te atrage si te prinde ca un cosmar din care n-ai scapare, este un drog de care devii dependent la primul fum. Biotehnologia pare scapata de sub control in aceasta descriere a viitorului, unde oricine are suficienti bani poate sa-si “remodeleze” structurile neurale.

La orice colt de strada gasesti un chiosc de “modifuri neurale”, promitand placeri si eficiente individuale stranii, ajungandu-se de la muzica ascultata in creier, ori “fantome” personale (recrearea ca program a lui Karen, sotia lui Nick, personajul principal si naratorul) pana la superpolitisti cu super-reflexe de supravietuire dar cu un control total al sentimentelor proprii, incat te intrebi ce a mai ramas uman din ei.

Si totusi, unul dintre acesti indivizi, dupa cum spuneam mai devreme, Nick, este centrul unei povesti in care reactiile profund umane pot duce la un qvasidesastru pentru intreaga rasa.

Teama de nescunoscut bantuie o umanitate izolata de restul Universului pentru un pacat originar pe care nu stie ca l-a comis. Bula care a inghitit intreg sistemul solar elimina efetele pe care oamenii le au asupra Universului prin simpla observare a acestuia, dand sanse de supravietuire milioanelor de miliarde de alte fiinte.

„Fizica cuantică este o religie în interiorul ştiinţei, o lume exotică în care călătoria în timp există şi universurile paralele pot fi măsurate. Este de asemenea o lume în care Omul rivalizează cu Dumnezeu, în care observatorul influenţează natura realităţii printr-o simplă privire.“ – Kirkus Reviews

Greu accesibila uneori, prin termeni tehnici in care te poti pierde daca nu te concentrezi suficient, dar perfect acceptabila in logica ei, „Carantina” ne explica posibilele consecinte ale acestui joc stiintific cu lucruri pe care nu le intelegem. Pledoaria lui Egan pare totusi in favoarea faptului ca, desi oricand ne putem impiedica de un urias necunoscut pe care l-am trezit din somn cu bajbaielile noastre copilaresti, experimentarile nostre sunt cu atat mai necesare caci altfel cunostrerea nu ar veni nicicand de la sine.

Lumea lui Egan este bazata pe evolutia previzibila a lumii in care traim astazi, cu secte religioase care de care mai fanatice si acte teroriste izvorate din teama de necunoscut, cu super corporatii in care individul este nu mai mult decat o furnica-muncitoare in imensele orasele-stat din Sud-Estul asiatic si cu schimbarile climatice atat de violente incat duc la necesitatea unor modificari genetice de suprafata ale oamenilor.

Toata planeta este „plugged in” la un sistem informational super functional si incontrolabil in totalitate, care are grija de totul si toate in viata tuturor si a fiecaruia si de-odata apare aceasta izolare fara posibilitatea de scapare, aceasta teama imensa de finitudine, de imposibilitatea unei continuitati a insasi rasei umane.

Care va fi urmatoarea alegere? E cea corecta? Iata dilema in jurul careia se formeaza si se autodistruge lumea „Carantinei”.

Monica Dascal

[ratings]

Credinta – ce poate fi mai simplu !? “Crede si nu cerceta” ni se spune. In orice religie, fie el zeu unic, un panteon intreg, doua fete ale aceleasi monede ori chiar un multifatetat poliedru, zeii necesita constanta si netarmurita noastra aprobare si credinta. Orice ar face ei, oricum si oriunde ar decide ei sa ne conduca vietile, au nevoie de sustinerea noastra pentru a exista.

A doua carte a “Negurilor” continua devenirea personajelor. Nimeni nu e perfect si toti cedeaza pasiunilor si intereselor individuale, mascate sau nu de credinta–dorinta ca astfel implinesc voia zeilor pe care-i venereaza.

Lipsita de bucuria maternitatii si chinuita intre dragostea pentru sotul ei Arthur si cavalerul Lancelot, Guinevere se adanceste in credinta crestina, tragand dupa ea regatul, in frunte cu Arthur, care-si incalca astfel juramantul de impartialitate fata de Avalon si de credinta ce la urcat pe tron.

Intre timp, copilul nelegitim al lui Arthur cu Morgaine, Gwydion – cunoscut mai apoi ca Mordred – cel care in vechea oranduire ar fi fost mostenitorul de drept al tronului, creste pe Avalon, alaturi de druizi si preotese, sub obladuirea Doamnei Lacului, cu darul Viziunii si inima innegrita de suferinta.

Lancelot este atras in capcana unei casatorii la care onoarea de cavaler il obliga, departindu-l astfel de curtea preaiubitului sau rege si de multiubita lui regina.

Morgaine, incercand sa-si inabuse iubirea imposibila pentru Lancelot, trece prin bratele bardului Kevin si este casatorita apoi cu batranul rege Uriens din Tara Galilor de Miazanoapte. Descopera apoi in fiul acestuia, Accolon, un dedicat preot al cultului Zeitei, un consort demn de preoteasa din ea.

Intrigile, dramele, tradarile, crimele si iubirile se impletesc in poveste, iar credintele personale se concentreaza, fiecare urmandu-si propria cautare, destinele personajelor creind viitorele legende.

Cautarea Graalului, ca blestem al vechii religii, a Zeitei ce se cere recunoscuta ca precursoare si urmasa a tuturor celorlalti zei – caci ea este Fecioara, si Mama, si Doamna Mortii, implinind Roata Vietii – redefineste convingerile tuturor personajelor.

Vechi dusmanii se uita si se accepta lucruri ce poate nu ar fi putut fi acceptate altfel. Intelepciunea vine odata cu timpul, cu cunoasterea si cu experienta. Nu totdeauna lucrurile sunt ceea ce par a fi, iar credintele, care pana mai ieri se luptau pentru suprematie, gasesc in final imbinari firesti in sufletele celor care sunt gata sa le accepte. Intelepte sunt toate viziunile asupra adevarurilor, atata timp cat oamenii stiu cum sa le vada.

Monica Dascal

[ratings]

Jack Sawyer, baiatul de 12 ani care a calatorit in Teritorii in “Talismanul“, este acum adult si (de curand) fost politist. Isi cumpara o casa undeva la tara, sperand ca va avea parte de liniste si pace. In comunitatea din care face parte apare insa un criminal in serie, un ucigas de copii. Dat fiind ca politia locala nu pare sa faca fata, Dale Gilbertson, seful politiei, ii cere ajutorul lui Jack, implicandu-l astfel intr-un conflict cu o miza mult mai mare decat isi imagineaza ei.

Din punct de vedere al personajelor mi-au placut, bineinteles, cele principale. Jack Sawyer, cel care stie ca are de infruntat o lume a raului, dar care merge mai departe. Henry Leyden, cel orb dar incredibil de talentat, cu toate acele personaje “traind” in el. Judy/Sophie (dar mai ales Judy), o femeie extrem de curajoasa. Si echipa de “mototciclisti invatati”, ca sa le spunem asa, mai ales Beezer St Pierre, conducatorul lor si tatal primei victime – toti cinci sunt niste personaje de-a dreptul neasteptate si originale. Am admirat foarte mult curajul fiecaruia in acele circumstante mai putin obisnuite.

Din punct de vedere al firului epic, mi se pare putin fortat din cand in cand – si poate ca Speedy Parker intervine un pic prea mult (sunt sigura ca nimanui nu-i plac acele carti in care eroul e prins la stramtoare, dupa care se intampla ceva supranatural si fara legatura cu restul si el scapa cu bine; este o situatie neplacuta si mai putin credibila).

Un exemplu ar fi buchetul lasat de Speedy in baia politiei, un buchet care nu numai ca la un moment dat a calmat multimea infuriata, dar mai tarziu parfumul acestuia a tinut-o pe Tansy Freneau cu mintea intreaga, apoi l-a ajutat pe George Potter sa-si aminteasca…

Si batalia finala mi s-a parut prea “facila” din acelasi motiv: un efect intarziat al Talismanului, tinut odata in mana sa, omoara personajul negativ fara nici un pic de efort. Un pic anticlimactic (sper sa nu folosesc un cuvant prea pretentios), nu-i asa?

Mi-a placut ideea unui personaj ciudat din alta lume ca fiind cel care ii impinge pe criminalii in serie sa ucida, precum si ideea unor elemente care se repeta la mai multi astfel de criminali din acest motiv. Nu stiu de ce, probabil pentru ca la momentul respectiv mi s-au parut foarte misterioase toate acele coincidente intre perioade aflate la 70 de ani distanta, starnindu-mi curiozitatea. O idee care mi s-a parut exagerata este aceea ca soarta tuturor universurilor si lumilor care exista e pusa la bataie – un pic prea cliseu, un pic prea transparent, dupa toate scenariile cu “unicul in stare sa salveze lumea” pe care le tot intalnim in ultima vreme.

Sfarsitul insa mi-a placut, pentru ca a fost atat previzibil cat si imprevizibil (mai precis ma asteptam ca se va termina in felul in care s-a terminat, dar nu si la felul in care s-a ajuns sa se termine in felul acela). Am si zambit un pic vazand modul in care cei doi autori au facut aluzie la o problema inca necunoscuta in Teritorii, o problema care probabil va trebui rezolvata intr-o carte viitoare. Una peste alta a fost o carte care merita citita, desi pe alocuri actiunea parea ca se taraste un pic. Parca totusi nu se ridica insa la inaltimea “Talismanului“.

Andreea M

[ratings]