In noul numar al revistei CPSF, aparut la Nemira in luna martie, cititorul se poate delecta cu o gama variata de texte, de la un interviu cu autorul finlandez de SF Hannu Rajaniemi si o povestire plina de semnificatii a acestui autor- Elegie pentru un tanar elan-, pana la un fragment din cartea lui Ray Kurzweil – Singularitatea se apropie, povestirea lui Danut Ungureanu – Cronicile oamenilor iridium, sau recenzia lui Liviu Radu la romanul Fata modificata, de P. Bacigalupi, si review-ul Gloriei Sauciuc la sezonul 3 al serialului de la HBO, Urzeala Tronurilor (sezon bazat pe cartea Iuresul sabiilor, a treia din seria fantasy Cantec de gheata si foc, a lui G.R.R. Martin), care va fi difuzat incepand cu luna aprilie, la noi.

Asadar, cartea de fata cuprinde mai multe sectiuni captivante, mai ales pentru cei care apreciaza literatura SF-fantasy ori articolele despre progresele tehnologice si stiintifice ale omenirii, din anii recenti si deceniile urmatoare…

In povestirea lui Hannu Rajaniemi, Elegie pentru un tanar elan, personajul principal este un vanator din niste tinuturi nordice, pe nume Kosonen, unul dintre putinii oameni care au ramas pe suprafata planetei, foarte probabil in urma unei catastrofe globale care nu este mentionata clar… Dupa ce a prins un elan, pentru a se hrani, impreuna cu straniul companion, ursul Otso, eroul nostru isi aduce aminte de sotia sa si de restul familiei, care nu mai traiesc sub forma umana cunoscuta… Kosonen este vizitat si de o fiinta compusa, macar aparent, din sticla si diamant, asemanatoare cu sotia lui, mai ales ca are stocate informatiile din creierul si amintirile acesteia. Lui Kosonen i se da o misiune importanta, de catre avatarul sotiei sale, si anume recuperarea “scanteii”, o informatie cuantica, de necopiat, necesara pentru oamenii-zei care traiesc in spatiu… Astfel, Kosonen trebuie sa se strecoare in orasul pe care nu l-a mai vazut de mult, si in care il vor pandi pericole diverse, de la ‘creaturi’ dubioase, precum ‘masinile-bestii’, pana la roiurile de insecte oribile si ‘turmele’ de sobolani respingatori, care au prosperat dupa transformarea suferita de oameni. Dupa ce va fi ajutat de un localnic, personajul principal va ajunge la capatul misiunii si-si va recapata si o parte a vechiului talent de poet. Citeste mai mult »

Consider deseori necesitatea unei graniţe pentru cititor între autor şi opera lui. Dar în acest caz acest lucru ar fi daunător creuzetului timpului în care scriitorul a trăit şi impactul suferit de el, atât de voluminos ţi omnidirecţional al Secolului Luminilor, i-a oferit o imagine pitorescă a unui erudit cu o vastă cultură şi în special un fidel soţ dar şi un amant excelent al istoriei şi implicit a poveştilor. Pe Jan Potocki îl văd ca un călător ce a strabătut numeroase ţări şi era mereu atent la ce se vorbea pe traseul călătoriilor sale şi chiar dacă se inspira posibil din ele sau le orna atent cu pilde şi detalii, absolut toate poveştile formau pereţi şi secrete în acest roman labirint. Pentru că da, romanul e construit asemeni unui labirint cu o durată de 66 de zile, în care un personaj, Alfons van Worden, un căpitan al gardei volone este supus la diferite încercări pentru a afla dacă este curajos şi demn destinului ce i se oferă în forma a două frumuseţi.

„Manuscrisul găsit la Saragosa“ este într-adevăr o încercare pentru cititor, deoarece aproape fiecare personaj are o poveste de istorisit, la care din rândul ei personajele şi ele au de spus alte povestiri. Este extrem de confuz dar, bănuiesc, asta este şi efectul dorit, să nu mai ştii cine ascultă povestea şi cine o spune, după cum bine afirmă un personaj. Deci avem o poveste într-o poveste care e spusă de o poveste dintr-o altă poveste ce sevesc la o altă poveste şi mai veche sau mai nouă. În zilele romanului auzim destăinuiri şi ne întâlnim cu cavaleri, ţigani, prinţese, hoţi, haiduci, marchizi, savanţi, cabalişti, spadasini, curtezane, evrei, musulmani, creştini, cerşetori, călugări, filosofi, pelerini, bancheri în păduri, grote, castele ruinate, locuri bântuite de necurat, hanuri, corăbii, beciuri ale Inchiziţiei, saloane, fortăreţe. Personajele sunt diverse şi fiecare contribuie la o atmosferă cum puţine opere le oferă cititorilor, O Mie Şi Una De Nopţi sau Decameronul. Marea realizare şi inovaţie a acestui voluminos manuscris stă în complexitatea în care este spusă povestea, amestecul în acceaşi plan alături de alte povestiri şi faţă de operele amintite unde poţi alege ce să citeşti independent de restul cărţii, aici acest mod de a lectura este imposibil , cel puţin la prima lectură. Ar fi o soluţie să te ghidezi după cuprins şi să citeşti toată povestea starostelui ţiganilor separat de cea a Jidovului Rătăcitor, de exemplu, dar această manieră răpeşte din acele întreruperi ivite dintre povestiri. Recomand acest lucru doar când reveniţi din nou la povestirile preferate. În special m-au fermecat povestea lui Zoto, a tatălui dar şi a fiului pe drumul fărădelegilor pornite de primul din cauza iubirii lui faţă de soţie. Lumina în care privesc această carte este concurentă cu cea a criticilor care nici în această zi nu au oferit o definire unanim acceptată, astfel scriitura polonezului Jan Potocki este roman gotic, filosofic, erotic, de groază sau oriental, exotic. Este suma tuturor acestor definiri şi mult mai mult. Nu cred că aş putea oferi o descriere clară fără să ripisesc din misterul cărţii, dar am de gând să ofer fragmente şi citate ce să servească drept monstră, deşi şi acest gest vreau să fie privit ca un fel de trailer dar nu de film ci de carte, ştiu că este ciudat, dar fiind o carte ciudată să încerc: Citeste mai mult »

Îndrăgind poveştile scurte şi vrând totodată să citesc şi ceva din literatura clasică, am cumpărat această carte în urmă cu câteva săptămâni, mai ales că era o noutate la Editura Nemira şi aveam o reducere de care doream să profit. Îmi era dor să citesc poveşti de dragoste emoţionante, şi nu am fost dezamăgită.

Ce mi-ar fi plăcut, totuşi, să ştiu înainte de a o achiziţiona este că urma să fie vorba despre şapte poveşti de dragoste neîmplinită. Cu toate acestea, măiestria cu care acestea au fost scrise a îndulcit tristeţea ce m-a cuprins cu sfârşitul fiecărei povestioare. Cred că m-au impresionat cel mai mult chiar prima şi ultima, aproape până la lacrimi.

E incredibil modul în care aceşti celebri scriitori, deşi bărbaţi, cunosc atât de bine sufletul femeii (vezi “Scrisoare de la o necunoscută” de Stefan Zweig şi “Ultima iubire” de Arnold Bennett”). O treabă minunată au făcut şi traducătoarele. Având în vedere că, în original, poveştile au fost scrise în engleză, franceză germană şi rusă, este de lăudat faptul că limbajul păstrează un farmec aparte.

Majoritatea scrise la persoana I, poveştile debordează de gândurile şi sentimentele de dragoste pură ale personajelor, care iubesc necondiţionat, neaşteptând nimic în schimb. Este vorba despre acea iubire profundă, despre care unii afirmă că o simţi doar o dată în viaţă, şi care îi cuprinde pe protagoniştii celor şapte poveşti. Unii se resemnează, alţii se amăgesc sau cad în deprimare, cert e că m-am regăsit în multe dintre pasajele cărţii, pe care am citit-o pe nerăsuflate.

Cu siguranţă, o astfel de lectură e ca o gură de aer proaspăt după multele romane contemporare şi fantasy în care m-am îngropat în ultima vreme. O recomand din inimă oricui, oricând, oriunde.

Cărțile plasate în România de autori străini sunt atât de rare încât atunci când ies la suprafață, atrag, mai întâi, din pură curiozitate. Ca cititor, trebuie să fii interesat cel puțin de felul în care cei din exterior văd ce se întâmplă aici. Iar atunci când poveștile nu sunt cu Dracula, e cu atât mai mult de apreciat.

Georgina Harding scrie o carte despre o prietenie care, deși pare aparent pierdută, nu dispare niciodată din viețile personajelor principale, iar regăsirea nu înseamnă nimic altceva decât reîmprospătarea unei puternice legături. Capacitatea de a surprinde cu autenticitate sentimente ce nu pot fi cuantificate, denotă, dincolo de talentul literar al autoarei, o puternică cunoaștere a firii umane. Iar cum în ultimul timp accentul a început să fie pus chiar pe trei-dimensionalitate în construcția personajelor din literatură, cartea de față nu poate avea decât de câștigat prin ceea ce expune.

„Pictorul fără glas” inovează prin unghiul ales. Există autori care nu vor decât să-și ușureze munca și să se axeze, în mod unic, pe poveste. Georgina Harding refuză acest lucru și alege să vadă faptele prin ochii unui surdomut. Oricine poate încerca să înțeleagă cum arată o lume în care glasul celor dragi, muzica și cântecul păsărilor nu există, însă nu toată lumea va putea vedea complexitatea unei astfel de interpretări la fel de bine ca autoarea romanului de față. Deși au existat persoane nemulțumite de felul în care Augustin, personajul principal, este văzut, adevărul este, de fapt, că un personaj ca acesta va fi greu de cuprins în complexitatea lui în paginile unei cărți. Frumusețea unei asemenea persoane stă în faptul că această întrerupere parțială de la lumea la care suntem conectați, în mod normal, cu toate simțurile, nu izolează, ci dimpotrivă, stimulează descoperirea infinitelor nuanțe ale propriului Eu intern. Citeste mai mult »