Am inceput “Vorbitor in numele mortilor” cu reticenta datorata convingerii mele ca o continuare a “Jocului lui Ender” nu se poate ridica la nivelul acelei carti, dar si cu o curiozitate greu de stapanit. Am constatat cu surprindere ca ii este superioara pe mai multe planuri, printre ele numarandu-se si notiunile de antropologie care, odata ce m-am obisnuit cu ele, au devenit interesante si usor de urmarit.

Intriga romanului este relativ simpla: purcelusii de pe colonia Lusitania sunt singura specie constienta intalnita in cei 3000 de ani care au trecut de la evenimente din “Jocul lui Ender“. Fara nici un motiv cunoscut, ei ucid doi oameni de stiinta, aducand aminte, la o scara mai mica, de violenta primului si ultimului contact al oamenilor cu gandacii. Ender ajunge pe Lusitania ca Vorbitor in numele mortilor chemat pentru un barbat decedat si incearca sa-i inteleaga pe purcelusi intr-un efort de a evita repetarea gresililor care-i bantuie trecutul si constiinta

In acest volum Ender este un personaj mult mai complex decat in cartea anterioara. Autorul descrie in detaliu vina cu care el traieste – aceea de a fi geniul care a exterminat singura rasa inteligenta intalnita pana atunci de catre oameni, fapt pentru care este inca blamat de istorie – dar si implicatiile propriei legende. Aflam ca el a inspirat un pseudocult, cel al Vorbitorilor in numele mortilor, persoane care au rolul de a-i intelege cu obiectivitate pe cei decedati si de a \”vorbi\” despre ei, de a expune adevarul necosmetizat, cu bune si cu rele, ajutand astfel comunitatea si aducand alinare rudelor. Cum poate trai oare un om cu o asemenea mostenire duala, cum poate fi cineva atat Distrugatorul cat si Vorbitorul in numele mortilor?

Purcelusii sunt si ei fascinanti. Ei nu sunt indivizi care actioneaza intamplator, ci rational si consecvent, iar motivatiile lor, necunoscute la inceput, reprezinta de fapt “motorul” aparent al actiunii romanului.
Desi am inceput acest volum doar de dragul “Jocului lui Ender”, sau poate tocmai din aceasta cauza, am fost initial dezamagita. Ma asteptam la altceva. Insa rabdarea mi-a fost rasplatita pe deplin si, fara sa-mi dau seama, am fost acaparata de scriitura autorului care ofera indicii si te provoaca sa-i intelegi pe purcelusi – si nu numai – inaintea celorlalte personaje.

Desi de dimensiuni mai mari decat predecesoru lui, volumul contine mult mai putina actiune si, dincolo de premiza unei a doua sanse la intalnirea unei noi specii extraterestre, se concentreaza mai degraba pe notiunea de umanitate si aspectele ei indepartandu-se de stilul science fiction clasic.

In ciuda finalului abrupt care invita evident la o continuare, “Vorbitor in numele mortilor” este un roman pentru cititorul inteligent capabil sa aprecieze explorarea umanitatii si a prejudecatilor deseori intalnite in relatiile interculturale.

Carmen Gliga

[ratings]

Post aparut in campania “Scrie ca sa primesti…o carte (II)“

Aurora Liiceanu, Alice Nastase – Dincolo de bine, dincoace de rau. Despre iubire

Motto: Desi se spune ca in orice barbat zace un vanator, un arhetip prea cunoscut, adevarul este chiar pe dos. Femeia este cea care vaneaza barbati. Femeile intra in competitie pentru a-si castiga barbati, iar unde este competitie este lupta, nu prietenie (Aurora Liiceanu).
De ce ar citi un barbat o carte din colectia Damen Tango? Motivele sunt multe, insa sa incerc sa mentionez doar unul: existenta pe coperta acestei carti a unui cuvant magic: iubire. Cand cartea se anunta a fi despre iubire si filosofia acestei sintagme este descrisa de doua femei care par trecute prin viata, atunci e cu atat mai incitanta.

Si am purces, convins ca, pentru prima data, voi avea solutia la intrebarile milenare ale barbatilor: ce isi doresc femeile? Cum le putem intelege? Ce e in mintea lor? Si ce vor de la noi, barbatii? Si ce am gasit? Inca ma gandesc cum sa catagorisesc aceasta carte. Mi-au trecut de-a lungul timpului multe reviste de femei prin mana.  Frunzarindu-le, citind un articol-doua, oprindu-ma asupra paginilor (putine) de cultura, satul de multitudinea reclamelor sau a excesului de feminism. Majoritatea micilor subcapitole din “Dincolo de bine, dincoace de rau. Despre iubire” par a se incadra in articolele si editorialele din acest fel de reviste. Nu degeaba, cele doua autoare fac parte din redactia revistei Tango.

Plec de la posibilitatea de a fi acuzat de misoginism. Numai ca cele doua autoare par a uri pe toata lumea: incepand cu barbatii porci, cu femeile sterse (care fac greseala sa faca uz de sute de mii de cosmeticale), cu femeile prea frumoase (care fac greseala ca nu sunt la fel de sterse ca autoarele), cu homosexualii (care nu isi au locul in societate). Chiar nici un barbat nu merita sa fie iubit pana-n panzele albe? Fraze incepute frumos, romantic, pline de o clasicitate de o sensibilitate rara se incheie cu o concluzie grava si cu atat mai gresita cu cat intreaga constructie isi pierde tot farmecul initial: “Mitul casatoriei in rochie alba, cu lamaita prinsa peste voal, continua sa ne emotioneze, oricat de emancipate si dedulcite la apucaturi liberale am fi. Am fi vrut, fiecare dintre noi, sa iubim nebuneste un singur barbat in viata, sa ne trezim in fiecare dimineata a existentei noastre din dragoste pentru el, sa il dorim dezlantuit in fiecare clipa a destinului nostru. Sa tanjim sa-i purtam lui pruncii in pantece, sa-i stim doar lui, pe dinafara, gustul imbatator. Si sa nu vedem alt barbat niciodata, orbite de o iubire fara margini si fara cusur. Ar fi fost mai simplu, iar inima noastra ar fi fost crutata de multa tristete. Dar, din pacate, se pare ca nici un barbat din lume nu merita sa fie iubit intr-adevar” (Alice Nastase).

Stilul celor doua autoare este un pic diferit. Alice Nastase este mai ludica in exprimare, isi fundamenteaza parerile pe fapte si experiente personale, in timp ce Aurora Liiceeanu, marea admiratoare a psihologiei feminine, este mult mai analitica si filosofeaza asupra fiecarui subiect, trecand peste partea practica a iubirii in cea a teoriei si incercarii de intelegere a formarii sentimentelor. Completarea este reciproca, dar cartea sufera din alt motiv: neimplicare, detasare. Transpusa prin faptul ca nu ofera sfaturi, nu exista concluzii la nici un capitol, ci numai expunere de fapte si teorii pe care le cunoaste toata lumea care este interesata de acest subiect.

Iubirea nu rezista. Cum poate fi combatuta efemeritatea unui sentiment asa de frumos? Cine greseste? Si cum poate fi evitata sau macar iertata aceasta greseala? Cu totii criticam sexul opus. Dar se poate descoperi frumosul din fiecare dintre noi, insa, cum poate fi cultivata aceasta frumusete? “Nu cred ca in dragoste exista alegeri pentru o viata. Nu cred in iubiri eterne care calaresc peste orice obstacole, in amoruri care defriseaza orice incalceli de piedici, in povesti vesnice cu inimi si trupuri pereche.(…) Faptul ca traim inca intr-o lume populata cu barbati care nu isi parasesc nevestele, cu sotii care nu-si abandoneaza copiii si omul de acasa, cu indivizi care nu se smulg cu usurinta dintr-o relatie este o realitate care tine de cu totul alte coordonate ale psihicului uman decat de acelea sentimentale. (Alice Nastase)

Agreabile, pe langa scrisul deseori argumentat statistic al Aurorei Liiceanu, sunt si citatele de la inceputul fiecarui subcapitol din mari autori, artisti sau umoristi, insa simple, frumoase, pline de substanta, desi de multe ori nu au nicio legatura cu ceea ce se discuta in interior. Iata cateva exemple care mi-au atras atentia:

Sunt slaba, probabil. Si ochii mi-s slabi.
Nu deosebesc culorile intermediare.
Pentru ca se lasa iubita de crabi
Mi-e scarba de mare. (Ana Blandiana, Intoleranta)

Nici un barbat sau femeie din lume nu merita lacrimile tale, iar acela care le merita nu te va face sa plangi (Gabriel Garcia Marquez)

Dragostea adevarata e credinta oarba, umilinta fara preget, supunere desavarsita, incredere si daruire impotriva ta insusi, impotriva lumii intregi. Dragostea inseamna sa iti dai inima si sufletul intreg celui care ti le va zdrobi.” (Charles Dickens, Marile sperante)

In fiecare noapte te scot din inima mea si in fiecare dimineata te gasesc acolo la loc. (Replica din filmul Pacientul englez)

Opreste trecerea. Stiu ca, unde nu e moarte, nu e nici iubire, si totusi, te rog opreste ceasornicul cu care ne masori destramarea (Lucian Blaga)

Cel mai trist lucru in dragoste este faptul ca de cele mai multe ori sufletul ti-l rapeste exact acela care nu are nevoie de el. (I.L. Caragiale)

Femeile care citesc inca editoriale si articole in revistele speciale editate pentru ele vor fi satisfacute de aparitia acestei carti. Nu stiu, insa, care femeie cu capul pe umeri va avea aceeasi parere. Nu pare decat un compendiu de articole care incearca succesul comercial si, se pare, ca il si reuseste, cartea fiind deseori pe primele locuri intr-un top al vanzarilor dintr-o retea nationala de librarii. Eu personal raman la “Educatie sentimentala” sau la “Despre dragoste”.

Post aparut in campania “Scrie ca sa primesti…o carte (II)“

Stefan Ene

 [ratings]

Cartea urmareste sa ne familiarizeze cu inceputurile masoneriei(antice si acceptate),din secoul XVIII, in Anglia.
Masoneria este o organizatie ale carei structura si scopuri au ridicat si ridica multe semne de intrebare. Ceea ce , in fond, este firesc, odata ce masoneria are caracter ocult(sau in orice caz pretinde a avea) .

Evident, tot ce este secret devine incitant si inflameaza imaginatia, drept pentru care despre masonerie se spun diferite lucruri care , probabil, nu au legatura cu realitatea. Nu lipsesc hiperbolele, masonii sunt vazuti peste tot, ei sunt factorul determinant in toate evenimentele majore economice si politice din diverse parti ale lumii.
“Misterele din Channel Row” incearca sa ne aduca cu picioarele pe pamant si sa ne arate cateva din aspectele mai reale, mai concrete ale organizatiei de care discutam.

Per ansamblu, insa, naratiunea este fastidioasa si parca te lasa sa intelegi ca va urma ceva foarte interesant…ceva care insa nu mai vine. Secrete, omoruri, jafuri, dezvaluiri socante  trec unul dupa altul, dar, din pacate, autorii rateaza ocazia de a realiza o carte interesanta si pentru cititorii care nu sunt in mod special interesati strict de istoria(romantata) a masoneriei. In ceea ce ma priveste, rateaza chiar realizarea unei consistente, unui “thrill” autentic pe care sa il poata transmite si celui care lectureaza tiparitura.

Probabil pentru a incerca sa compenseze lipsa de fond a volumului si a-l face mai comercial, in mijlocul cartii este inserata exact ca nuca in perete o scena de dragoste “fara perdea” intre doua personaje altfel stangaci schitate. Scena este chiar inoportuna, nu se potriveste cu desfasurarea povestirii, iar comportarea celor doi protagonisti este greu de imaginat pentru moravurile unor englezi reformati din perioada respectiva.

Dincolo de aceste probleme, in fata noastra defileaza personaje mai mult sau mai putin ilustre care au pus umarul la constructia Masoneriei. Se accentueaza ideea ca s-a pornit de la oameni simpli si ca introducerea, cooptarea persoanelor de rang inalt a venit abia ulterior si a avut drept scopuri ridicarea prestigiului si castigarea unor resurse financiare pentru organizatie. Organizatie pe care autorii ne-o descriu ca avand un tel nobil, acela de intrajutorare (materiala si sociala) a membrilor ei. Sunt prezentate si cateva din ritualuri (desi, sincer, detaliile in care se intra sunt chiar plictisitoare si  nu “rimeaza” cu un thriller). Unele dintre ele au pentru omul contemporan elemente mai degraba amuzante, dar in fapt contin elemente care conduc la originile Masoneriei.

In concluzie, pentru cei interesati de masonerie ca atare sunt convinsa ca exista carti mai precise si mai concrete. Iar cei ca mine, care se asteptau sa citeasca un thriller pasionant, desfasurat pe fundalul organizatiilor masonice, raman in buna masura dezamagiti. Se putea mai bine…

Post aparut in campania “Scrie ca sa primesti…o carte (II)“

Corina-Aurelia Zugravu

 [ratings]

“Zeii Lumii Fluviului” este ultimul roman din seria “Lumea Fluviului” de Philip Jose Farmer. Pentru mine a fost o mare bucurie sa aud de aparitia acestui roman, deoarece am fost destul de dezamagit de finalul celui de-al 4-lea volum, intitulat “Labirintul Magic“, care era menit sa fie finalul seriei. Insa, Farmer nu a putut sa se desparta atat de usor de personajele sale, asa cum de altfel nu pot nici cititorii acestei serii, iar in felul acesta, avem parte de o continuare a aventurii, cu noi intorsaturi de situatie si cu un final pe masura.

Unul dintre subiectele de baza in volumele anterioare este natura umana. Intalnim asta inca din primele pagini ale primului volum, observam adaptarea omului la situatii incredibile, observam panica, dezorientare, acte de violenta inutile. Sunt o multitudine de elemente ce se unesc, si ajung sa ne faca sa ne intrebam ce inseamna sa fii om si ce anume ne determina sa ne continuam existenta, atunci cand credinta in ceva maret pare sa dispara. Treptat acest subiect evolueaza putin, desi la baza intrebarile raman aceleasi. Citind insa volumul final al seriei, ne este tot mai greu sa gasim un raspuns la intrebare.

Avem acum de-a face cu zei. Dupa cum se stie, de-a lungul istoriei au existat o multitudine de zei. Acestia insa au fost fie simpli oameni, carora, datorita unor imprejurari li s-au atribuit puteri supraomenesti – care in realitate erau inexistente – fie erau creatii ale mintii omenesti. Insa, oare ce anume obtinem in momentul in care unor oameni simpli li se ofera cu adevarat puteri inimaginabil? Evolueaza oare spre un stadiu superior sau sunt orbiti de putere? Ce decizii am lua daca am avea control total asupra existentei? Putem oare avea incredere in oameni si in capacitatea lor de a se schimba, de a deveni mai buni? Acestea sunt doar cateva din intrebarile pe care am ajuns sa mi le pun citind romanul “Zeii Lumii Fluviului“.

Pentru mine, primul volum al seriei ramane in continuare favoritul, insa ultimul volum se apropie foarte mult de el, din punct de vedere calitativ. Actiunea este dinamica si captivanta, personajele, la fel de interesante. Personajele de fapt, reprzinta chiar acel ceva care m-a impins sa citesc toate volumele. Farmer realizeaza o caracterizare extraordinara, in plus te face curios in privinta lor, deoarece nu sunt doar personaje ale unui roman, ci si persoane reale. Avem parte, astfel, de o noua teorie despre cine era cu adevarat Jack Spintecatorul, ne intalnim atat cu el, cat si cu victimele sale, pusi fata in fata.

Nu pot spune ca este un roman excelent, si nu este nici pe departe cel mai bun roman pe care l-am citit, insa il recomand cu tarie tuturor celor care au citit volumele anterioare, iar pentru restul, tin doar sa mentionez ca “Lumea Fluviului” este o serie careia se merita sa i se acorde atentie.

Calin Adrian

[ratings]

Post aparut in campania “Scrie ca sa primesti…o carte (II)“