Probabil ca cei care au citit macar un roman de Stephen King si care aud titlul “Misterul regelui” se gandesc ca e o alta carte despre fenomene iesite din comun, duble personalitati sau instincte criminalo-horroriste. Fals. Ceea ce ii contrazice este chiar continuarea titlului: “despre scris”. Totusi, se poate cadea si in cealalta extrema: daca e o carte plictisitoare, in care autorul are grija sa-si mentioneze toate cele o mie de romane publicate, toti banutii adunati si experienta capatata in lunga sa cariera de succes, incercand sa ne faca si pe noi sa punem mana pe pix (sau pe tastatura) si sa ne incercam norocul? Fals din nou.
“Misterul regelui. despre scris” nu este doar o alta autobiografie sau o carte de auto-ridicare in slavi, desi Stephen King foloseste ca baza propria viata, nu pentru a-si imagina cum raman bietii cititori cu gura cascata cand vad sumele exorbitante sau cum se lipsesc de parul din cap de ciuda, gandindu-se ca ei nu vor avea parte niciodata de un asemenea succes. Dimpotriva (ca doar nu e vreun autor sadic care vrea sa-si ucida cititorii prin tehnica socului), maestrul King ne invata cum sa trecem peste greutatile inceputului, sa continuam sa speram si sa luptam pentru ca potentialul nostru sa nu ramana inchis in propria minte (sau in hard-disk). In plus, tehnica pe care Stephen King o foloseste e destul de simpla si la obiect, fara sa introduca detalii inutile care nu ar reusi decat sa ne bage si mai mult in ceata, in loc sa raspunda intrebarilor deja existente.
“Misterul regelui” nu e doar un alt manual care iti spune ce sa scrii sau cum sa scrii. De fapt, King lasa imaginatia noastra sa ne inspire si nu ne da nicio idee despre ce subiecte ar trebui sa abordam la inceput – nimic despre vreo descriere a Zanei Primaverii sau despre naratiuni scurte si pline de intamplari – ci reiese clar ca ideile trebuie sa vina de la sine si ca nu trebuie sa le scoatem cu forta.

Cu siguranta King ne ajuta sa ne formam baza de care avem mare nevoie – “trusa cu unelte”, cum o numeste el, la care un scriitor apeleaza mereu, mai ales in situatii de criza si care devine din ce in ce mai bogata pe masura ce numarul paginilor scrise creste. Una din uneltele amintite de autor – cea mai importanta, daca ma intrebati pe mine – e vocabularul. Restul le veti afla daca veti hotari sa intrati in librarii si sa cumparati cartea (sau, daca va e mai usor, sa o comandati de pe pagina web a  Editurii Nemira) si chiar va sfatuiesc sa o faceti. Daca recenzia mea nu v-a convins, macar intrebati-va daca un mic ajutor – un imbold din partea unui autor consacrat – nu este exact ceea ce v-ar trebui pentru a trece la urmatorul nivel.
Inchei citandu-l pe Stephen King: Scrisul nu e viata, dar e un mod de a te intoarce la viata. Ganditi-va la asta.

Anca Mergiani

[ratings]

Post aparut in campania “Scrie ca sa primesti…o carte (II)“

Departe de a fi considerat un manual de receptare a jocului, aşa cum însuşi autorul precizează, Dincolo de rol sau Actorul nesupus este mai înainte de toate o mărturie vie a neîncetatelor cercetări teatrale întreprinse de George Banu de-a lungul timpului, concentrându-şi atenţia asupra diversităţii factorilor care duc la împlinirea spectacolului de teatru. Autorul ni se dezvăluie şi aici drept fabuloasă enciclopedie a fenomenului teatral, graţie experienţei acumulate de domnia sa de-a lungul numeroaselor manifestări teatrale, festivaluri sau stagii, împlinite la Avignon sau aiurea, oriunde ceva merita a fi descoperit ochiului vigilent şi greu impresionabil al reputatului critic.

Consultând, nostalgic uneori,  biblioteca sa interioară, recurgând la propria-i cultură de neobosit spectator, făcut din plămada spectacolelor pe care le-a vizionat (pag.12), autorul pendulează între universul dominat de propriile-i amintiri, (populat cu senzaţii trăite în timpul vizionării unor spectacole notabile) şi cel al reflecţiilor asupra teatrului ca organism viu, în permanentă devenire, disecându-l până la ultima frântură de materie, dezvăluind o lume pe care chiar oamenii de teatru nu o cunosc, cunoscând-o totuşi. Alternând tonul cald al confesiunii cu acela sigur al teoreticianului, autorul propune analogii cu picturi celebre, plutind liber prin propria-i videotecă interioară, iar rezultatul devine un cuceritor eseu filosofic asupra fiinţei speciale a actorului.

Volumul Dincolo de rol sau Actorul nesupus ne apare drept un diamant perfect tăiat, ale cărui faţete ne dezvăluie pe rând omul de teatru (actor, regizor, spectator), produsul de teatru (repetiţia, spectacolul, monologul, recitalul, lectura, aplauzele) şi chiar teatrul (cabina actorului, devenirea sau declinul postişelor, culisele descoperite). Autorul a simţit fascinaţia pe care  culisele, loc al interstiţiului (pag.272), acel spaţiu secret, acea graniţă dincolo de care se naşte artă, au exercitat-o asupra publicului şi a fructificat deplin experienţele-i unice şi marile-i întâlniri într-un volum în care ocheanul e întors către scenă ca spaţiu de joc, dar mai ales către creator (actor sau regizor), ca om de geniu ce populează spaţiul sacru al scenei. Lentila este fixată asupra actorului ca fiinţă specială, ridicat de G.Banu la rangul de înger, evoluând între rol şi el însuşi (pag.17), dar şi asupra relaţiilor actorului cu regizorul, fiinţând într-o vecinătate privilegiată, asemenea unor îndrăgostiţi captivi (pag.85).

Există o anume poezie ce stăpâneşte stilul lui George Banu, îmbinând tonul de mărturisire cu acela al finei analize teoretice, pentru a deschide perspectiva cunoaşterii şi re-cunoaşterii marilor spirite ale teatrului european, prea puţin accesibile în ţara noastră, chiar şi oamenilor de teatru: portretele lui Antoine Vitez, Ariane Mnouchkine, Luca Ronconi, Peter Stein, Ottomar Krejca, Franck Castorf, Stanislas Nordey, Krzysztof Warlikowski tresar dintre paginile acestui volum populat fabulos cu frânturi din spectacole celebre. Este, deci, un volum care se adresează deopotrivă elitei teatrale, dar şi simplului spectator, avid de secretele teatrului, devoalate cu generozitate de autor. Observând multiplele transformări la care a fost supusă arta teatrală, de la metodă la inovaţie, reunind reflecţii asupra actorului, cartea deschide perspectiva reconsiderării demersului artistic, prilejuindu-i autorului discursuri despre importanţa limbii de expresie a actorului (Nu poţi juca sau regiza decât în limba în care visezi – Luc Bondy apud G.Banu, op.cit., pag.69), sau discursuri în legătură cu problematica nudului pe scenă, a corpului travestit, sau a uzitării aparaturii video în spectacolul de teatru; aceasta din urmă permite criticului lansarea metaforei unice, videocamera ca Mefisto al teatrului (pag.268).

Citind Dincolo de rol sau Actorul nesupus pătrundem dincolo, aruncăm o privire lacom-curioasă înspre omul de geniu. Reluând tehnica portretului artistic, prezentă şi în volumul Ultimul sfert de secol teatral. O panoramă subiectivă, autorul creionează în capitolul Actori mitologici, portretul actorilor Sarah Bernhardt, Gerard Philipe, Ryszard Cieslak–Icarul teatrului, George Constantin, Victor Rebengiuc şi Ştefan Iordache – actorul răzvrătit. Pentru spectatorii care au fremătat într-o sală de teatru la câţiva metri de actorul lor excepţional, Ştefan Iordache şi Titus Andronicus (cum am avut privilegiul a-l descoperi prima dată pe scenă) şi sfâşietorul Victor Petrini, nu dispar odată cu stingerea minunatului actor, căci el e unul dintre actorii nesupuşi, este unul dintre excepţionalii teatrului, a căror prezenţă va rămâne vie şi fascinantă pentru martorii care am fost. Purtăm cu noi această moştenire câştigată în întunericul sălilor de spectacol (pag.38-39). Nimeni nu ne poate răpi amintirea! Ştefan Iordache este actorul răzvrătit, forţa care conduce energiile spectacolului, actorul-poet care atrage ca un magnet privirea şi tulbură scena (pag.40). Cu riscul epuizării, Ştefan Iordache nu evoluează pe scenă, nu interpretează, ci ni se dăruieşte, într-un act de sacră denudare, aşa cum îşi visa Grotowski actorii.

Recentul volum al criticului de teatru George Banu, Dincolo de rol sau Actorul nesupus (Ed. Nemira, 2008), beneficiază de traducerea Deliei Voicu, aflată la cea de-a patra experienţă de acest gen, fiind responsabilă şi de tălmăcirea volumelor Ultimul sfert de secol teatral, O panoramă subiectivă (Ed. Paralela 45, 2003), Peter Brook. Spre teatrul formelor simple (Ed.Unitext-Polirom, 2005) şi Scena supravegheată. De la Shakespeare la Genet, (Ed. Unitext-Polirom, 2007).

Volumul Dincolo de rol sau Actorul nesupus stă sub semnul unui motto al gânditorului german  Friedrich Nietzsche – Caut o multiplicitate complexă care să fie însă contrariul haosului – perfect justificat de subtitlul Miniaturi teoretice, portrete, schiţe.
Dincolo de orice demers laudativ, primim cu bucurie, din nou, gândurile criticului George Banu, pe care-l recunoaştem şi acum în ipostază de fin teoretician al teatrului, din ale cărui unice întâlniri şi experienţe încercăm a ne înfrupta prin intermediul lecturii acestei speciale cărţi dedicate Actorului de pretutindeni.

Haricleea Nicolau Rădescu

[ratings]

Post aparut in campania “Scrie ca sa primesti…o carte (II)“

Jean-Pierre Martin este unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai noului val de scriitori francofoni. Stilul său literar reprezintă o alchimie între rigurozitate academică şi sinceritate umană comună. De-a lungul vieţii sale de până acum, Martin a jucat multe roluri, fiind pe rând militant maoist, scriitor, eseist, pianist, instrumentist de jazz şi artist plastic. În prezent, Jean-Pierre Martin este “maître de conferences” în literatura franceză contemporană la Universitatea din Lyon, specializarea sa fiind opera lui Henri Michaux.

În România Jean-Pierre Martin se lansează cu volumul “Cartea ruşinilor“, un tratat eseistic asupra ruşinii surprinsă în multitudinea ipostazelor acesteia: ruşinea socială, rusinea naţională, ruşinea individuală şi ruşinea colectivă, toate concentrate într-o analiză vie şi pertinentă a complexului uman de ruşine.

Începând cu data de 19 noiembrie, veţi putea găsi “Cartea ruşinilor” la standul Editurii Nemira din cadrul Târgului Internaţional “Gaudeamus  2008” (Complex expozitional Romexpo, nivelul 0.00, stand 54), precum şi în toate librăriile.

În cele ce urmeaza, veţi putea citi un interviu în exclusivitate cu autorul  Jean-Pierre Martin realizat de Maria Perişanu, responsabilă cu traducerea “Cărţii ruşinilor” în limba română…

M.Perişanu :  Spuneţi că omul ruşinii ia asupra sa povara nenorocirilor lumii. Eseul dumneavoastră este şi un mic tratat de morală? Lupta pentru viaţă ar putea fi privită, precum în “Trandafirul”  lui Robert Walser, ca un război între timizi şi neruşinaţi?

J-P. Martin:   Un eseu nu este un tratat de morală, dar în pofida unei prejudecăţi, literatura poate fi utilă. În orice caz, contrar unei concepţii formaliste înguste, ea ne vorbeşte despre lume şi poate exprima o înţelepciune, chiar dacă lecţia pe care o dă este negreşit ambiguă. În 1984, Todorov amintea anumite evidenţe „pe care n-ar fi trebuit să le uităm”: literatura „e legată de existenţa umană”, este un „discurs orientat spre adevăr şi morală.” Anumite opere, făcându-ne să înţelegem mai bine mecanismele şi mizele ruşinii, au o putere  catartică, eliberatoare.

M. Perişanu:  Îl citaţi pe Lacan cu „hontologie” (ruşinologie), ortografiat cu „h” în sfârşit corect şi spuneţi că a publica înseamnă a ascunde şi în acelaşi timp a expune în public „rezerva personală”. Omul de litere este / a fost mereu un om al ruşinii, un individ sfâşiat între orgoliu şi ruşine?

J-P. Martin:  Raportul scriitorului cu ruşinea sau cu orgoliul este variabil în timp. Fenomenul despre care vorbesc este legat mai cu seamă de emergenţa, în secolul XX, a scrierilor intime în care individul, continuându-l pe Rousseau, îşi exhibă intimitatea mai mult ca oricând, îşi asumă riscuri, creează un alt tip de legătură cu cititorul şi cu imaginea de sine.

M. Perişanu: Printre mărturisiri, vorbiţi de anii militanţi încărcaţi de iluzie lirică şi de ruşinea care se preface, ca în cazul lui Musset, în absolut literar. Cum trăiţi actul de a scrie (eseu sau carte de ficţiune) ca pe o posibilitate de salvare?

J-P. Martin:  Scrii adesea (chiar sub formă romanescă) pentru a te debarasa de trecut, sau măcar pentru a-l pune la distanţă. Ori, cine se poate declara mulţumit de sine, de ceea ce a trăit? Ruşinea este tot mai mult în miezul oricărei povestiri autobiografice, ca la Rousseau (in „Confesiuni”, n.pers.), Leiris (in „L’Age d’homme”, n.pers.), Gombrowicz (in „Jurnal”, n.pers.). Dar în acelaşi timp se domoleşte, se transformă în scriitură.

M. Perişanu: Este bine cunoscut că i-aţi consacrat mai mulţi ani lui Henri Michaux, că masiva biografie pe care i-aţi dedicat-o a primit Premiul Academiei Franceze în  2004 şi recunoaşterea unanimă a specialiştilor. Îl citaţi pe Michaux în Cartea  ruşinilor: : „să transformi ruşinea în obrăznicie”; sau: „orice popor ar trebui să se ruşineze că are o istorie” cu explicaţia: „istoria este o ruşine trăită în comun”. Asemenea idei contrariază o sumedenie de a priori. Naţiunile, popoarele (Francezii  nu fac excepţie) sunt în general mândre de istoria lor.

J-P. Martin:  Da, dar mi se pare că din ce în ce mai mult fiecare popor descoperă în trecutul său motive de a nu fi chiar mândru de sine (este adevărat şi pentru Franţa, care începe să-şi recunoască în sfârşit trecutul pétainist şi vichyst). O ruşine istorică prost digerată, acrită şi tacită, suscită uneori o dorinţă nefastă de revanşă, se transformă în resentiment şi în ură pentru celălalt. Aşadar este preferabil ca ruşinea să se exprime. Dar este mai interesant să-ţi fie ruşine că eşti om decât că eşti francez sau belgian. Un exemplu: cum să nu te ruşinezi de această prostie umană care persistă de secole în lume: antisemitismul?

M. Perişanu:  Vorbiţi de ruşinea colectivă, de ruşinile istorice şi sociale. Ar trebui să se ruşineze românii de trecutul lor comunist, de delaţiune, de zel sau de simplul consimţământ tacit? Spuneţi în carte: „ruşinea este un sentiment greu de mărturisit, iar copilul umilit rămâne veşnic copil”. Credeţi că sunt şanse pentru individ sau pentru colectiv ca toate acestea să fie depăşite?

J-P. Martin: A începe să exprimi ruşinea individuală, mi se pare că înseamnă a începe să te eliberezi. Cel mai rău lucru este tăgăduirea. Cât despre Istorie, nu văd pentru ce o origine (română sau alta) ar trebui să-l facă pe fiecare responsabil sau ruşinat. Si dacă se exprimă un astfel de sentiment, va fi desigur dinspre călăi, care nu trăiesc sentimentul ruşinii (a se vedea barbarii nazişti). Cât despre ruşinea pe care fiecare o poate resimţi că nu a fost, în anumite împrejurări istorice, la înălţimea situaţiei, cred că este un sentiment cât se poate de uman.

M. Perişanu:  Ruşinea este „un alcool tare al literaturii” –aţi dovedit-o strălucit. Odată găsită această pistă, succesul cărţii dovedind că subiectul este deosebit de promiţător („blogosfera” spune şi ea ceva), aveţi intenţia să continuaţi investigaţia asupra mărturisirilor literare ale ruşinii?

J-P. Martin: Nu agreez să rămân cantonat într-un subiect. După această carte, trec la altceva – mai precis, un eseu despre „la vita nova”, ruptura de sine.

In luna noiembrie, se relanseaza campania “Scrie ca sa primesti… o carte“!

Detalii suplimentare privind aceasta campanie puteti gasi pe blogul Editurii Nemira.

Informatii despre campania initiala, “Scrie ca sa primesti… o carte“, puteti afla accesand articolul original.