Paul Atreides, Usul, Muad’Dib, dar si Kwisatz Haderach, ”cel care poate fi in mai multe locuri deodata”. Toate acestea pentru a descrie un singur om, un om care a modelat universul, desi am putea spune, la fel de bine, un om ales de Jihad ca si instrument de care s-a folosit. Drept urmare, ”oamenii au ajuns sa manance in numele lui Muad’Dib! Sa faca dragoste, sa se nasca… sa traverseze strada in numele meu! Nu se mai poate pune o barna la acoperisul celei mai amarate cocioabe de pe o lume atat de indepartata cum e Gangishree, fara a se invoca binecuvantarea lui Muad’Dib!”.

Mantuitoul Dunei, al doilea volum al seriei lui Frank Herbert, ne arunca direct in mijlocul acestei valtori. Pentru ca nu, actiunea nu continua firul narativ al primei carti din locul unde s-a oprit. Herbert ne arunca peste 12 ani, cand deja Jihadul lui Muad’Dib s-a consumat in cea mai mare parte. Cele mai multe lumi ale universului cunoscut au fost cucerite, iar ”domnisorul” Paul Atreides este imparat, dar mai mult decat atat este Mesia fremenilor. De aceea, Mantuitorul Dunei reprezinta o cu totul alta experienta fata de primul volum. Nu mai intalnim scenele epice din desert si bataliile grandioase, faptele eroice si rautatea, pe alocuri, cliseistica a baronului Harkonnen. Acestea sunt inlocuite cu scene in spatii inchise, cu ”viata de curte” si, mai ales, cu obscure conspiratii pentru detronarea lui Paul. Practic, povestea desfasoara conspiratia incepand cu prezentarea celor implicati si terminand cu deznodamantul neasteptat al planului urzit impotriva sa.

Este o carte de la care m-am asteptat la un lucru si am primit cu totul altceva. Altceva la fel de bun. Lumea este la fel de vie, poate mai vie acum cand vedem ce a devenit. In primul volum am facut cunsotinta cu fremenii si cu obiceiurile lor. Acum , deja, putem sa comparam cum s-au schimbat in 12 ani. Cum i-a schimbat Muad’Dib.

Este o carte in care-l vedem pe Paul Atreides cum se lupta din rasputeri sa nu devina un zeu. Este o carte in care-l cunoastem pa Hayt, unul dintre cele mai interesante si neasteptate personaje ale volumului. Este o carte a conflictelor interioare. Proabil ca nu intamplator decorul este unul al spatiilo

r inchise si al culoarelor nesfarsite. Desertul, atat de proeminent in primul volum, revine de abia spre sfarsitul acestei carti, cand Paul poate rasufla usurat: ”Acum sunt liber!”.

In concluzie, am citit cu mare placere Mantuitorul Dunei si pot spune ca am cel putin doua motive (gemene) sa vad ce rasuciri si rasturnari de situatie a pregatit mai departe Frank Herbert.

In urma cu cateva zile nu aveam nici cea mai vaga idee despre existenta acestei carti. Cu toate acestea, nu vreau sa ma gandesc ca as fi pierdut ceva atat de interesant si frumos. Da, este vorba de cartea “Jocurile Foamei” de Suzanne Collins. Inca din primul paragraf te prinde si nu-ti mai da drumul.

Sincer, cand am aflat de ea prima data, nu am fost tentata sa o citesc. In cele din urma am comandat-o si, de cum am pus mana pe ea, n-am mai lasat-o! Timp de 7 ore am parcurs o calatorie interesanta alaturi de Katniss, fata din foc, si Peeta, baiatul cu painea, prin arena in care se desfasurau Jocurile. Totul a fost magic! Modul in care era descrisa arena, adversarii lor, pana si felurile de mancare te lasa cu impresia ca ai fost acolo, martor la povestea lor.

Cu toate ca as putea spune ca am o slabiciune pentru Peeta, nu pot uita nici de Gale, cel mai bun prieten al lui Katniss, care este ideal pentru ea. Vaneaza impreuna, se distreaza, se confeseaza unul altuia, nimic nu lipseste din relatia lor.

Curajulsi indemanarea cu care fata infrunta arena este de nedescris, mai ales pentru ca este foarte putin probabil ca ea sa ramana in viata. Cu Peeta alaturi si cu priceperea ei in ale vanatoarei, tot ce le mai trebuie este un strop de noroc!

Cartea merita citita, dar sfatul meu este sa o incepeti de dimineata, pentru a nu pati ca mine: m-am culcat la 4 dimineata, cand am reusit s-o termin!

Primul roman al lui Scott McBain (pseudonimul unui scriitor scoţian) ne duce de la coridoarele puterii de la Washington la o indepărtată insula scoţiană, la junglele din America Latină şi strâmtoarea piraţilor din Taiwan. Este un debut impresionant cu secvenţe de acţiune interesantă şi unele subiecte de gândire cu privire la putere şi ceea ce este demn de ea. Jocul stăpânirii este un roman genial de responsabilitate etică şi intrigi internaţionale, este mai mult decât un thriller, dezbate natura puterii. Pe scurt, l-am citit pe nerăsuflate. Romanul este o plăcere, rafinată prin intrebările filosofice grele pe care le pune: Ce aţi face pentru a fi persoana cea mai puternică din lume? Cât de departe ai fi dispus să mergi? Ai omorâ sau ţi-ai vinde sufletul?

Colegiul, infiinţat pe una din insulele Scoţiei inca din Evul Mediu, este cea mai puternică şi mai selectivă organizaţie secretă din lume. Iar controlul deplin asupra ei il are doar Stăpânul… Este timpul pentru un nou “Stăpân”. Cinci colegii sunt alese să ia parte la concursul final … Jocul stăpânirii. Si totuşi aceasta societate secreta pare a fi o entitate paşnică, dar este într-adevăr? Poate un individ sau un grup care deţine această putere sa fie cu adevărat altruist? Acestea sunt întrebările adresate celor 5 candidaţi care intra în acest joc pentru a caştiga poziţia extrem de râvnită de Stăpân. In cine pot avea încredere? Care sunt regulile? Acestea sunt lucrurile pe care le veţi descoperi după ce aţi citit acest roman extraordinar.

La sfarşit am avut impresia ca scopul jocului a fost atins şi cel mai bun candidat a câştigat. Amandoi, Stapanul si castigatorul concursului aratand o adancă compasiune si inţelegere a evenimentelor. Soluţia şi rezultatul ei au fost foarte elegante deşi acţiunile persoanei caruia trebuiau să-i fie de ajutor sfarşeşte ceea ce ar fi putut insemna începerea unei cariere strălucite.

Incercaţi să ghiciţi ce se v-a intâmpla şi cine v-a caştiga. Această carte este o lectură minunată si o recomand cu caldură tuturor.

C. D. Polgar

A scrie continuarea uneia dintre cele mai bune carti SF nu este un lucru usor. Dupa 14 ani de la publicarea primei parti, Arthur C. Clarke a oferit un nou roman menit sa clarifice multe dintre misterele ramase neelucidate la finalul primului act. “A doua odisee” a fost nominalizata in 1983 la premiul Hugo, fiind recunoscuta de Carl Sagan ca “O calatorie impresionanta prin sistemul solar, o continuare remarcabila a legendei 2001: Odiseea Spatiala“.

Trebuie mentionat si faptul ca 2010 se bazeaza pe intamplarile relatate in prima parte, insa multe detalii sunt schimbate. Una dintre acestea este si inlocuirea destinatiei navei Discovery, din Saturn in Jupiter. Arthur C. Clarke a dat si o explicatie pentru acest lucru, sustinand ca s-a bazat mai mult pe versiunea cinematografica realizata de Stanley Kubrick, decat pe cartea propriu-zisa.

Actiunea se desfasoara la noua ani dupa evenimentele din prima parte. Pentru ca nu se stie de ce HAL a procedat in modul in care a facut-o, iar monolitul inca se afla pe orbita lui Jupiter, omenirea trimite o noua expeditie, naveta Alexei Leonov urmand sa aiba la bord un echipaj format din experti americani si rusi.

Arthur C. Clarke are darul de a descrie elementele cosmice intr-un mod excelent. Sistemul jovian este prezentat cu o acuratete extrem de ridicata, autorul strecurand si unele speculatii din cand in cand. Una dintre acestea, de altfel dovedindu-se cea mai semnificativa la sfarsitul romanului, este si prezenta vietii pe satelitul lui Jupiter, Europa. Creaturile inca nu au o civilizatie intrucat mediul este ostil dar acest viitor nu este foarte departe.

Citeste mai mult »