Un timp al iubirii, un timp al uitării…

“Francezii sunt nostalgici când se aduce vorba despre marii scriitori cu care au fost binecuvântaţi. Mai mult, francezii sunt nostalgici când se gândesc la libertatea sexuală reprezentată de Francoise Sagan, prin romanele sale, prin viaţa sa.”  Cuvintele aparţin lui Matthew Campbell, redactor la The Times. Francoise Sagan, autoarea superbului roman Bonjour Tristesse, aşezat de către francezi, cu mândrie, între cele mai reprezentative o sută de cărţi ale secolului, Francoise Sagan, cea poreclită de Francois Mauriac „the charming little monster”, adică micul monstru încântător şi pe care, într-o declaraţie, Jacques Chirac a numit-o „o figură reprezentativă a generaţiei sale”.

La sfârşitul anilor 70, Geille este o tânără angajată ca redactor-şef la ediţia franceză a revistei Playboy. Publica texte semnate de scriitorii francezi moderni, strecurate printre pozele fetelor senzuale. A fondat ulterior revista Femme şi a scris mai multe romane, printre care Portrait d’un amour coupable, pentru care a şi primit Prix du Premier Roman. Citeste mai mult »

Pentru mine prezenta lui Larry Niven printre autori, creatorul seriilor “Lumea Inelara” si “Protector”, a fost impulsul ce m-a facut sa cumpar “Mostenirea Heorot” fara sa stiu nimic despre ea. Sunt convins ca omul asta pur si simplu nu poate scrie nimic neinteresant. Citatele de pe coperta, cu referiri la legenda lui Beowulf, erau mai degraba descurajatore dupa ce am fost bombardati de atatea filme cu povestea aia, incat nu pare sa se mai poata stoarce nimic surprinzator din ea. Nu s-a stors nici in cartea lui Niven & co, din fericire. Singura legatura cu legenda sunt doar numele date de primii colonistii ai planetei pe care incearca sa o ia in stapanire, unor creaturi fantomatice si feroce, ce duc inevitabil gandul la metafore si comparatii din lumea mult mai familiara a basmelor cu dragoni.

Cartea asta e insa despre cu totul altceva. E despre forta morala a unui grup de oameni insingurati, ce nu mai pot tine legatura cu pamantul din cauza distantelor interstelare, in a-si construi o noua civilizatie si a lupta cu toate dificultatile ce le apar in cale. Personajele sunt perfect creionate, fiecare devine parca un camarad pe care te temi sa nu il pierzi in focul aventurii, sau, in cazul dragonilor, a caror motivatii ajungi sa le intelegi perfect, cand in cate vreun capitol se priveste lumea ciudatilor invadatori umani din punctul lor de vedere. Si chiar daca oameni si peisajele sunt conturate cu atata claritate minutioasa, actiunea e atat de intensa incat nu poti lasa cartea din mana pana cand nu afli sfarsitul (momentan) al acestei saga colonizatoare. Ca sa cauti imediat cu infrigurare volumul al doilea al seriei.

Material scris de Dragos Dragomir

Un Tiziano care condamnă la moarte

Veneţia. În grădina publică Giardinetti Reali, aflată între piaţa San Marco şi Canal Grande este găsit trupul neînsufleţit al Louisei Mary Masterson, cetăţean american, din New York, custode al departamentului de artă occidentală. Louise venise în Italia pentru a participa la o întrunire a comitetului Tiziano. Acesta este un organism vast, constituit cu fonduri guvernamentale, care trebuie să alcătuiască un catalog cu tot ceea ce poartă semnătura lui Tiziano, autentificându-i „chiar şi notele de plată de la spălătorie”. Echipa are şase membri. Louise, unul din ei, a fost înjunghiată de şapte ori cu un cuţit cu lama lungă de circa zece centimetri. Nici o lovitură nu ar fi fost fatală dacă ar fi primit ajutor medical la vreme. Se presupune că ucigaşul a târât-o în sera din grădină, pentru a fi sigur că va muri acolo.

Aici intră în scenă generalul Taddeo Bottando şi asistenta sa Flavia di Stefano din Roma.

Trimisă de Bottando la locul crimei, Flavia se întâlneşte, absolut din întâmplare, cu amicul ei, Jonathan Argyll, istoric de artă din Marea Britanie, care dorea să achiziţioneze o pictură din colecţia marchizei di Mulino.

Portretul oarecum neinteresant (aparţinea şcolii veneţiene şi data de pe la 1500) pe care Argyll dorea să îl cumpere de la marchiză era căutat şi de femeia ucisă. Cine era autorul? Putea fi Tiziano? Pe cine reprezenta? Citeste mai mult »

Cum se poate demonstra nevinovăţia unui sinucigaş acuzat de crimă

„Femeile mint în legătură cu orice. Doar ca să nu îşi piardă îndemânarea.”

„Harry, în caz că mă pierzi în trafic, asta este adresa unde mă găseşti. Arăţi foarte bine. Sunt mândru că mă urmăreşti.”

„Să-ţi ucizi nevasta e un lucru minor. Să-mi furi banii este o crimă. Prietenul tău mi-a furat banii şi pentru asta merită pedeapsa capitală.”

În romanul lui Raymond Chandler găseşti pe fiecare pagină astfel de replici fermecătoare şi inteligente, specifice romanului noir şi umorului britanic.

Doresc să menţionez un lucru de la bun început. Am citit cartea aceasta acum 12 ani, în original. Recitind-o săptămâna trecută am fost foarte surprinsă, într-un mod plăcut, să descopăr un roman foarte bine reprodus în limba română. Cornelia Bucur, cea care a tradus romanul din limba engleză, a reprezentat cu fidelitate atmosfera, replicile isteţe, ritmul alert caracteristic lui Chandler şi devenit amprenta neînduplecatului detectiv Philip Marlowe. Astfel, personajele toate şi-au păstrat stilul care le-a făcut celebre. De amintit şi ecranizarea lui Robert Altman, din 1973, cu Elliott Gould. Citeste mai mult »