Stephen King – Jocul lui Gerald
In February 29, 2008 in Suspans
Voi scrie aceasta recenzie despre cartea “Jocul lui Gerald” din doua motive: in primul rand pentru ca Stephen King este “ingerul” meu in materie de horror, iar in al doilea rand din consideratie pentru eforturile pe care voi le faceti pentru ca opera acestui prodigios (si extrem de prolific de altfel) scriitor sa fie cunoscuta si in “mereu surprinzatoarea Romanie”.
Am citit acum 5-6 ani prima editie a cartii, publicata de voi in anii ‘90, cand am gasit-o la un anticariat si cred cu tarie ca este una din piesele de rezistenta ale operei lui King, care-i reconfirma talentul de anvergura in domeniu.
Marturisesc ca, dupa primele cateva pagini citite, cartea mi s-a parut slabuta, chiar anosta dar(pentru ca aproape intotdeauna exista un dar nu-i asa?) geniul lui Stephen King nu a intarziat sa puna lucrurile la punct.
Gasesc absolut fascinant felul in care King reuseste sa transforme subiecte domestice, de-a dreptul banale, cum ar fi senzatia de foame exacerbata a unui caine care si-a pierdut stapanul si senzatia de sete din ce in ce mai pronuntata a unei cucoane care, din nefericire, are miscarile limitate de doua perechi de catuse, in tragedii de proportii cosmice.
Si, pentru ca spectacolul pus in scena de “Marele Maestru al Dezastrului” sa fie total, unde se intalnesc aceste personaje, macinate de senzatii deranjante: intr-un decor lipsit de stralucire, de maretia unei intrigi sofisticate, si anume intr-o casa ordinara de vacanta.
Aici singura piesa care face nota discordanta (si in cele din urma ii scoate din sarite pe protagonisti) este… cadavrul defunctului sot al cucoanei Jessie (nimeni altul decat Gerald), care nu a luat deloc in serios avertismentul cum ca cele mai grave accidente se petrec … acasa!
Dar ceea ce face deliciul cartii si, implicit, inimitabil pe Stephen King, este valtoarea trairilor emotionale prin care trece femeia. Jessie, dintr-o victima neajutorata pe cale de a se resemna devine o luptatoare acerba si reuseste sa depaseasca dramatismul situatiei in care se gaseste, eliberandu-se si devenind invingatoare. Iar cainele, inzestrat de autor cu o inteligenta deranjant de ascutita, dar totodata plauzibila, isi potoleste foamea, sub privirile ingrozite ale lui Jessie, infruptandu-se din cadavrul nimeni altuia decat Gerald.
Si cand te gandesti ca tot ceea ce-si dorea tanarul cuplu nu era decat o reconfortanta partida de sex intr-o ordinara casa de vacanta, intr-un banal sfarsit de saptamana… Dar, cu Stephen King, am invatat deja ca nimic nu-i ceea ce pare, nu-i asa?
Cam asta-i despre “Jocul lui Gerald“.
Dan Catuneanu
***
Nota editurii: Jocul lui Gerald va reaparea in luna martie la Nemira. Anuntul este facut aici.
[ratings]
Stephen King, Peter Straub – Casa intunericului
In February 06, 2008 in Suspans
Jack Sawyer, baiatul de 12 ani care a calatorit in Teritorii in “Talismanul“, este acum adult si (de curand) fost politist. Isi cumpara o casa undeva la tara, sperand ca va avea parte de liniste si pace. In comunitatea din care face parte apare insa un criminal in serie, un ucigas de copii. Dat fiind ca politia locala nu pare sa faca fata, Dale Gilbertson, seful politiei, ii cere ajutorul lui Jack, implicandu-l astfel intr-un conflict cu o miza mult mai mare decat isi imagineaza ei.
Din punct de vedere al personajelor mi-au placut, bineinteles, cele principale. Jack Sawyer, cel care stie ca are de infruntat o lume a raului, dar care merge mai departe. Henry Leyden, cel orb dar incredibil de talentat, cu toate acele personaje “traind” in el. Judy/Sophie (dar mai ales Judy), o femeie extrem de curajoasa. Si echipa de “mototciclisti invatati”, ca sa le spunem asa, mai ales Beezer St Pierre, conducatorul lor si tatal primei victime – toti cinci sunt niste personaje de-a dreptul neasteptate si originale. Am admirat foarte mult curajul fiecaruia in acele circumstante mai putin obisnuite.
Din punct de vedere al firului epic, mi se pare putin fortat din cand in cand – si poate ca Speedy Parker intervine un pic prea mult (sunt sigura ca nimanui nu-i plac acele carti in care eroul e prins la stramtoare, dupa care se intampla ceva supranatural si fara legatura cu restul si el scapa cu bine; este o situatie neplacuta si mai putin credibila).
Un exemplu ar fi buchetul lasat de Speedy in baia politiei, un buchet care nu numai ca la un moment dat a calmat multimea infuriata, dar mai tarziu parfumul acestuia a tinut-o pe Tansy Freneau cu mintea intreaga, apoi l-a ajutat pe George Potter sa-si aminteasca…
Si batalia finala mi s-a parut prea “facila” din acelasi motiv: un efect intarziat al Talismanului, tinut odata in mana sa, omoara personajul negativ fara nici un pic de efort. Un pic anticlimactic (sper sa nu folosesc un cuvant prea pretentios), nu-i asa?
Mi-a placut ideea unui personaj ciudat din alta lume ca fiind cel care ii impinge pe criminalii in serie sa ucida, precum si ideea unor elemente care se repeta la mai multi astfel de criminali din acest motiv. Nu stiu de ce, probabil pentru ca la momentul respectiv mi s-au parut foarte misterioase toate acele coincidente intre perioade aflate la 70 de ani distanta, starnindu-mi curiozitatea. O idee care mi s-a parut exagerata este aceea ca soarta tuturor universurilor si lumilor care exista e pusa la bataie – un pic prea cliseu, un pic prea transparent, dupa toate scenariile cu “unicul in stare sa salveze lumea” pe care le tot intalnim in ultima vreme.
Sfarsitul insa mi-a placut, pentru ca a fost atat previzibil cat si imprevizibil (mai precis ma asteptam ca se va termina in felul in care s-a terminat, dar nu si la felul in care s-a ajuns sa se termine in felul acela). Am si zambit un pic vazand modul in care cei doi autori au facut aluzie la o problema inca necunoscuta in Teritorii, o problema care probabil va trebui rezolvata intr-o carte viitoare. Una peste alta a fost o carte care merita citita, desi pe alocuri actiunea parea ca se taraste un pic. Parca totusi nu se ridica insa la inaltimea “Talismanului“.
Andreea M
[ratings]
Stephen King – Christine
In January 22, 2008 in Suspans
Dupa cum ne-a obisnuit si pana acum cu cartile sale, Stephen King, maestrul suspansului, nu se lasa mai prejos nici cu acest roman despre care putem spune ca este, in adevaratul sens al cuvantului, o reusita pe toate planurile.
Bineinteles ca nu voi divaga in acest articol farmecul cartii, ci va voi prezenta cateva amanunte, foarte succint. Subiectul este dupa cum poate unii dintre voi stiu, o metempsihoza a vietii umane, o asociere spirituala intre om si fier, in acest caz, intre om si masina sa.
Ideea in sine este foarte concentrata si anume ca, rautatea este intruchipata in fiecare coltisor al materiei acestui univers, nu conteaza ca noi incercam sa o evitam si sa ne ascundem de ea, in cele din urma ea ne va gasi.
Romanul nu are o naratiune plata, ci narativitatea se desfasoara pe mai multe planuri, ceea ce face mult mai captivanta lecturarea sa. Primul plan si al treilea sunt planuri ce se desfasoara la persoana intai, din perspectiva lui Dennis Guilder, prietenul cel mai bun al lui Arnie Cunningham, viitor proprietar al masinii. Al doilea plan al naratiunii este prezentat la persoana a treia si deci, este bazat mai mult pe actiune decat pe descriptivitate. Imbinate, aceste doua planuri formeaza o imagine de ansamblu mai mult decat necesara pentru a intelege trairile fiecarui personaj in parte si de ce nu, provenienta sau motivul maleficitatii acestei masini.
Relatia stransa dintre om si ceea ce el poseda a fost intotdeauna un subiect dezbatut intens pentru ca in aceasta relatie se formeaza involuntar o legatura puternica, hai sa nu zicem emotionala, ci mai degraba o legatura necesara exteriorizarii umane sub influenta raului si din care, intotdeauna, va avea de castigat ghiciti cine? Influenta maleficului asupra umanitatii si-a pus intotdeauna amprenta si si-o va pune de cate ori i se va da sansa.
Pot spune ca romanul acesta si-a gasit un loc binemeritat in literatura de suspans pentru ca Stephen King a stiut de la bun inceput cum sa trateze ideea in sine si sa dezvolte psihologia aceasta de mijloc, dintre doua entitati care se contopesc incet, incet, ajungand in cele din urma sa fie una singura.
In ultimul rand vreau sa ma adresez cititorilor care nu au avut contact pana acum cu acest tip de literatura si sa le spun ca este o alternativa foarte buna fata de ceea ce au citit pana acuma (nu spun ca cea mai buna, dar merita luata in considerare), cel putin asa s-a dovedit in cazul meu in momentul cand am descoperit romanele lui King, fiind de foarte mult timp un impatimit al romanelor de dragoste.
Probabil ca citind atata timp aceste romane ale psihologiei umane, am vrut sa trec de mai multe bariere si sa aflu mult mai multe aspecte ale psihologiei umane, chiar daca uneori aceste aspecte au o tenta mai putin realista. Tocmai cunoasterea amanuntita a mai multor tipuri de psihologii ne ajuta sa avem o imagine de ansamblu a ceea ce inseamna in general fiinta umana, cu partile ei bune dar si cu partile ei mai putin bune.
Asadar, in concluzie, pot spune cu mana pe inima ca acest roman este unul foarte bun si continua cu succes seria de romane de suspans a lui Stephen King, romane pe care vi le recomand cu toata caldura. Si nu uitati, vorba personajului Mike Enslin din povestirea Camera 1408, povestire, bineinteles, tot a inegalabilului Stephen King: STAY SCARED!
Alion
[ratings]
William Dietrich – Piramidele lui Napoleon
In January 17, 2008 in Suspans
Editura Nemira, 560 pagini
Personalitatea împăratului Napoleon Bonaparte continuă să îşi exercite puternica fascinaţie asupra noastră, la peste un secol de la moartea sa pe insula Sf. Elena.
Mii de oameni sunt uimiţi de siluetele masive ale piramidelor de la Gizeh şi încearcă să descopere utilitatea secretă a acestor gigantice structuri mai puternice decât însuşi timpul. Era firesc, aşadar, ca o carte ce combină în titlu şi piramidele şi figura lui Napoleon să dobândească o fărâmă din forţa de seducţie a celor două simboluri istorice. Din fericire, m-am numărat şi eu printre cei atraşi de această carte. Am citit-o uşor, în mai puţin de două săptămâni
Tema cărţii o constituie aventurile americanului Ethan Gage, pe la 1798, în căutarea sensurilor tainice ale unui medalion egiptean antic, câştigat la cărţi.
Doza necesară de suspans este introdusă prin intermediul misteriosului conte decăzut Silano, membru al Ritului Eretic Egiptean al Masoneriei, care face tot ce îi stă în putinţă ( şi avea contele posibilităţi) pentru a pune mâna pe acest medalion şi pe misterul din spatele lui. Fiind acuzat de o crimă pe care nu o comisese, hăituit de tot felul de indivizi ( de la poliţişti francezi la un misterios arab cu un toiag de fildeş în formă de şarpe), Ethan Gage este nevoit să caute protecţie în mijlocul expediţiei generalului Napoleon. În felul acesta, Ethan scapă de braţul justiţiei franceze şi ajunge în ţara de origine a medalionului, cel mai nimerit loc pentru a-i afla rostul. Ce s-a mai întâmplat în Egipt va afla cititorul şi singur.
„Piramidele lui Napoleon” pare un roman de vacanţă, dar nu se reduce la atât. În opinia mea, în afara aventurii propriu-zise ( suficient de bine dezvoltată pentru a-ţi reţine atenţia dar asemănătoare, în desfăşurarea ei, cu odiseea lui Indiana Jones în căutarea arcei pierdute), cartea impresionează prin informaţiile şi descrierile istorice pe care le utilizează Dietrich în construirea decorului naraţiunii.
Am fost fascinat de imaginea Parisului revoluţionar, urât mirositor, scufundat în întuneric, cu străzi pline de gropi tot mai mari şi cu canale înfundate ( imagine întrucâtva familiară cititorului român), de amănuntele privind calendarul revoluţionar şi de explicaţiile de mitologie egipteană pe care ni le oferă cu acurateţe autorul.
În al doilea rând, această carte impresionează prin descrierile pline de viaţă ale Bătăliei de la Piramide şi de la Abukir. Cel puţin episodul Abukir te copleşeşte! Aflat pe puntea navei-amiral franceze, gigantica L’Orient, Ethan descrie iadul de foc şi fum care mătura punţile înainte ca întreaga nava să sară în aer, provocând o explozie atât de puternică încât lumina ei s-a văzut până la Alexandria ( adică la treizeci şi cinci de kilometri depărtare). Acest roman este una din puţinele cărţi în limba română ce prezintă, documentat şi accesibil, maniera în care Horatio Nelson, celebrul amiral britanic, ştia să câştige luptele.
În al treilea rând, autorul ne face cunoştinţă cu câţiva savanţi pe care Napoleon i-a luat în expediţie pentru temeinica cercetare a Egiptului. Astfel, episodic, apar chimistul Claude Louis Berthollet, geograful Edme Jomard, astronomul Nicholas Antoine Nouet, matematicianul Gaspard Monge ( fondatorul geometriei descriptive) şi Nicholas Jacques Conte ( pionierul folosirii baloanelor de recunoaştere pentru reglarea tirului artileriei şi creatorul creionului). De asemenea, cititorul va afla câte ceva despre răspândirea şi puterea francmasoneriei în secolul al XVIII-lea. Într-un cuvânt, romanul „Piramidele lui Napoleon” impresionează prin atmosfera pe care ştie să o creeze!
Cititorul român va fi uimit şi amuzat atunci când va descoperi la pagina 91 a romanului o referire la România ( ţară care, la 1798, încă nu exista). Cum de a făcut autorul o asemenea greşeală de documentare? Ei bine, greşeala a apărut din omonime şi din neglijenţa autorului de a se documenta asupra ţării noastre. El afirmă, la pagina amintită, că România este ţara de origine a comunităţii rrome. Ei, da, aici William Dietrich a gafat ! Dar nu arunci cojocul pe foc pentru un biet purice!
Dariescu Cosmin
[ratings]
