Philip K. Dick – Cele trei stigmate ale lui Palmer Eldritch
In March 25, 2008 in SF
Ca in majoritatea creatiilor sale, si in romanul “Cele trei stigmate ale lui Palmer Eldritch” Philip K. Dick utilizeaza un arsenal de concepte stiintifice impreuna cu pelicule de realitate ce se intrepatrund si culiseaza aparent haotic, dantuind frenetic si preluand controlul dansului cu o succesiune rapida.
Barney Mayerson era cel mai important angajat al firmei lui Leo Bulero, companie care oficial se preocupa de problemele de moda ale unei papusi pe nume Perky Pat (care apare in mai multe proze ale lui Dick), iar neoficial se ocupa de distribuirea unui drog numit Dul-C. Drogul. Folosit in tandem cu papusa si setul de accesorii aferent, drogul introducea consumatorul intr-un univers aparent real, ajutandu-l sa scape intrucatva de dorul de Pamant (acest drog era folosit de colonisti). Problema apare in momentul in care Palmer Eldritch, un prolific om de afaceri, se intoarce din calatoria sa lunga de pe Proxima Centauri cu un nou drog, Ale-G si un set de promisiuni incredibile.
In universul distopic al cartii, atmosfera Pamantului a intretinut efectul de sera pana intr-atat incat caldura zilei era insuportabila. Aceasta progresie a creat proasta conceptie conform careia omul evoluat trebuia sa se protejeze de aceasta caldura printr-un strat chitinos ce imbraca corpul. Astfel au aparut anumite centre medicale, care, in schimbul unei sume mari de bani (sau pielicele, in carte), accelerau procesul evolutiv. Din pacate, acest proces putea avea si repercusiuni negative, cum ar fi involutia, iar o victima a acesteia este fosta sotie a lui Mayerson, convinsa de actualul ei sot sa incerce experienta.
Prin recurgerea la astfel de tratamente castigul de inteligenta era imperceptibil, si, dupa cum se va afla din carte, chiar fals. Evolutia reala a oamenilor ii va fi aratata lui Leo Bulero intr-o lume creata de Eldritch, o evolutie ce tindea catre un om inalt, placut vederii, nefiind deloc imaginea respingatoare a unei creaturi cu cap mare si piele chitinoasa.
In aceasta lume, in cinstea lui Bulero fusese construit un monument pentru uciderea lui Eldritch, caracterizat in inscriptie ca fiind “un dusman al sistemului Sol”. Aceasta denumire ma duce cu gandul la “Solarienii” de Norman Spinrad, in care, din nou, presupusa evolutie a unor oameni se arata a fi o fundatura a procesului Darwinian.
“Dumnezeu promite viata vesnica. Noi o impartim”. Cu aceste cuvinte drogul lui Eldritch intra pe piata, castigand din ce in ce mai multi sustinatori. Intr-adevar, felul in care functioneaza poate prelungi viata consumatorilor pana la un posibil infinit. Universul in care intrai si in care timpul nu conta a fost asemuit cu viata de dupa moarte. De asemenea, aduce si cu reincarnarea, oferind posibilitatea de a trece prin viata ca o forma de viata total diferita. Ceea ce nu fusese mentionat in reclama era cine, sau ce, conducea acest univers in care atingeai nemurirea.
Eldritch ofera un univers modelat in viziunea sa, supunand fiintele ce-l populau la nesiguranta realitatii, la suferinta. Avea o placere sadica in a-si arata dominanta intampinandu-i pe cei ce incercau sa fuga atunci cand ajungeau la destinatie. Prin sloganul sau il lua in deradere pe Dumnezeu, fiind efectiv o otrava a Sa. Sau poate insusi Eldritch era un Dumnezeu?
Neagu Bogdan
[ratings]
Orson Scott Card – Vorbitor in numele mortilor
In March 14, 2008 in SF
“Vorbitor in numele mortilor” este cel de-al doilea roman din seria lui Ender, scrisa de Orson Scott Card, roman ce a vazut lumina tiparului pentru prima data in anul 1986.
In comparatie cu “Jocul lui Ender“, “Vorbitor…” este un roman cu o idee total opusa deoarece nu se mai ocupa de baiatul-geniu persecutat de ceilalti copii, ce ajunge sa salveze lumea producand xenocidul unei specii rationale, ci se ocupa de o tema mult mai des intalnita in romanele SF, si anume xenologia unor extraterestri antropomorfi si preconceptiile si fricile oamenilor cu privire la societatea acestora.
Din pacate, O.S. Card reia o tema pe care n-o stapanaeste la fel de bine ca Ursula K. LeGuin si nici la fel de original, precum Stainslaw Lem. Nu aduce nimic nou, insa aprofundeaza principiul oricaror xenologi si exploratori ai spatiului, care sunt impotriva contaminarii speciilor considerate inferioare, dand o noua intorsatura acestei idei ce nu mi se pare trasa de par, ci doar privita dintr-un alt punct de vedere.
Nu vreau sa ma intelegi gresit, cel de-al doilea roman din seria celor dedicate lui Ender nu este prost, dar nici nu straluceste precum “Jocul lui Ender”. Este un roman in care personajul principal pe care-l pierzi la finele “Jocului…” este o cu totul alta persoana. Matur, responsabil, constient de propriile probleme psihice, personajul se transforma din acea fiinta neinteleasa intr-un detectiv atent la detalii, cu un ajutor de nadejde si bani cu duiumul, avand autoritatea unei pseudoreligii create de el insusi.
Povestea pe scurt este cam asa: au trecut in jur de 3000 de ani de la distrugerea “gandacilor” si de la inceputul colonizarilor. In acest moment, Ender, strategul genial ce scapase lumea de pericolul “gandacilor”, este o pata neagra in istoria omenirii, deoarece dupa intalnirea cu matca (“Matca si Hegemonul”, Ender), ultima si prima dintre ele, facuse ca intreaga umanitate sa constate ca distrusese o intreaga specie de extraterestri constienti.
Ender avea insa doar vreo 37 de ani, deoarece scapase de imbatranirea normala prin intermediul zborurilor interplanetare. Isi uita numele devenind acum Vorbitor in numele mortilor, unul dintre cei multi pseudopreoti ce trebuiau sa vorbeasca despre cei morti cu seninatate, fara ascunzisuri. Doar sora lui, Val, ii stia adevarata identitate. Ea si Jane. Nu vreau sa-ti spun cine e Jane, pentru ca acest personaj este magnific si probabil prototipul unuia dintre cele mai indragite personaje din Star Trek.
De asemenea, omenirea descoperise pe o planeta denumita Lusitania, o alta rasa de extraterestri constienti, numita de mai toti “purcelusi” (“pequininos”, in termeni stiintifici), deoarece, ei bine, semanau cu niste purcelusi. La un moment dat, acestia il omoara pe singurul xenolog al coloniei catolice din motive necunoscute si astfel lucrurile incep sa se precipite. Vorbitorul, Ender, este chemat pentru a vorbi despre xenologul mort. De aici iese o harababura foarte interesanta si emotionanta pe alocuri, ce reuseste sa te acapareze.
Sunt sigur ca restul povestirii o vei descoperi singur si mai mult ca sigur c-o vei face deoarece dac-ai ajuns la aceasta carte trebuie sa fi citit “Jocul lui Ender”, iar acesta trebuie sa te fi captivat si sa te fi lasat dorind mai mult. Cartea de fata ar putea fi formata din bucati de hartie pe care sunt scrijelite litere anapoda, tot ai citi-o.
Se vede clar, pe de alta parte, ca la acest volum Orson Scott Card a primit ajutorul editorului sau deoarece finalul cartii pregateste un alt volum, in timp ce “Jocul lui Ender” nu cerea neaparat o continuare. Ca sa fac o comparatie, cred ca cel de-al doilea volum din “Lumea Fluviului” este la acelasi nivel cu “Vorbitor…”, pastrand diferentele de stil si idee dintre cele doua serii. Mai clar, as putea spune ca, in timp ce “Jocul lui Ender” este mai degraba filmul “Stargate”, “Vorbitor…” este primul sezon din serialul “Stargate SG-1”.
Anghelina Tiberiu
[ratings]
Philip K. Dick – Ubik
In March 14, 2008 in SF
Am descoperit, ca multi dintre voi, fantasmele din mintea imbibata cu amfetamine a lui Philip K. Dick, prin anii 90, cand Nemira a publicat “Vanatorul de recompense“, “Omul din castelul inalt“, “Ubik” si “Cele trei stigmate ale lui Palmer Eldritch“.
Pentru recenzia de mai jos, m-am hotarat sa recitesc “Ubik”, pentru ca, in afara de vagi amintiri despre confuzia dintre real si ireal (lucru care, intre noi fie vorba, este comun aproape tuturor romanelor lui Dick), mare lucru nu-mi mai aminteam.
M-am confruntat cu un lucru paradoxal. Cum e sa citesti un roman scurt, scris intr-un stil destul de sec, cu o sintaxa repetitiva, pur logica, si in acelasi timp sa simti ca te ia ameteala citindu-l? Despre ce e vorba, de fapt?
Romanul se dezvolta pornind de la trei premise:
Conflictul Telepati – Inertiali. Suntem in anul 1992 (romanul a fost scris in 1969, dar se pare ca scriitorii SF de atunci erau mult prea optimisti in legatura cu ritmul de dezvoltare al omenirii), cand esperi, telepati, precogi si altii ca ei pot invada intimitatea sau secretele oricui. Pentru a-i bloca, trebuie sa apelezi la serviciile unui neutralizator inertial.
Semi-viata. In momentul mortii, cei care isi permit sunt plasati in semi-viata, o forma de criogenie, persoana respectiva avand un soi de constiinta si abilitati de comunicare. Cei din lumea reala pot sa-i contacteze, nu foarte des insa, pentru ca si semi-viata se consuma la un moment dat.
Ubik. Medicamentul minune. Panaceu universal. Dick se amuza sa plaseze la inceputul fiecarui capitol un slogan publicitar ridicol, care lauda produsul.
Personajul principal, Joe Chip, ratat si depresiv, vesnic in cautarea monedelor necesare pentru a porni diferiti roboti casnici, este testor de camp psionic intr-o firma al carei scop este neutralizarea interferentelor psihice. Patronul sau, Glen Runciter, tocmai incheie un contract gras, pentru curatarea unor uzine de pe Luna, infiltrate de telepati. Joe Chip strange echipa de inertiali, mai mult sau mai putin schizofrenici, pe care o “condimenteaza” cu o fata cu ochi negrii, frumoasa si perfida, care are capacitatea psihica nemaintalnita de a modifica evenimentele schimband trecutul. Misiunea se dovedeste a fi insa o capcana. O bomba explodeaza. Runcinter este ucis, criogenizat in graba de subalternii sai si plasat in semi-viata. Stop.
De aici intram in lumea lui Philip K. Dick. Caci lucrurile din jurul lui Chip incep sa-si piarda din substanta, totul pare a se degrada, conform legilor entropiei, dar si a regresa, fara sa stim daca este vorba de o intoarcere in timp sau doar de o erodare a realitatii. Nu mai stim ce este real si ce nu, cine este viu si cine este mort. Nu intamplator, subtitlul romanului este “Eu sunt viu, iar voi sunteti morti”*. Personajele sunt prinse intr-un vertij de incertitudine, se degradeaza, nu au de ce sa se agate. Este moartea oare?
Si apoi apare un refugiu. Cineva incearca sa-i ajute si sa le transmita lucrul salvator: Ubik. Un banal spray care poate incetini degradarea. Sau mai mult decat atat. Dumnezeu, poate. Caci ultimul slogan publicitar nu mai e deloc ridicol: “Eu sunt Ubik. Inainte ca Universul sa fie, eu sunt. (…)Eu sunt cuvantul si numele meu nu e niciodata rostit. Numele, pe care nimeni nu-l stie. Mi se spune Ubik, dar nu acesta mi-e numele. Eu sunt. Eu voi fi Intotdeauna.”
Citesc cu sufletul la gura, gasesc explicatiile, lucrurile se lamuresc, senzatia de vertij dispare. Pana cand ajung la ultimul paragraf si simt ca mi-a scapat ceva. Probabil ca o sa ma dumiresc la urmatoarea lectura. Peste cativa ani.
*)Titlu preluat si de Emmanuel Carrere in romanul sau biografic, publicat si de Nemira, si pe care vi-l recomand.
Ion Ardeleanu
[ratings]
Frank Herbert – Dune
In March 12, 2008 in SF
Toti suntem mai devreme sau mai tarziu calatori prin desertul fremenilor. La fel ca un desert real, acesta te poate inghiti si transforma in praf, dar daca il strabati, nu vei mai fi copilul care a deschis o carte ce i se pare interesanta, ci omul complet, cu o noua viziune asupra vietii.
Toti intalnim viermii de nisip si sta in puterea noastra sa avem destula incredere si tarie de caracter pentru a nu ne lasa intimidati, pentru a ii incaleca si a traversa desertul, asa cum pentru a atinge “tineretea fara batranete” trebuie traversata “valea plangerii”.
Desertul sau “valea plangerii” este viata noastra, cateodata terifianta, cateodata extraordinar de frumoasa, cateodata periculoasa, cateodata materna. Daca suntem norocosi, gasim in ea “mirodenia”, ceea ce da sens traversarii desertului si infruntarii viermilor.
Deschizand cartea lui Frank Herbert, intram intr-o alta lume, pe care totusi nu ne este greu sa o privim dupa cateva pagini ca “a noastra”. Actiunea de a citi trece in planul doi si este ca si cum am fi intr-un vis ce se desfasoara in fata ochilor nostri, dar un vis pe care nu il uiti dimineata, ci care va ramane cu tine toata viata, modelandu-ti intr-o masura mai mica sau mai mare personalitatea.
Nu putem sa nu ne identificam cu Paul Atreides, nevoit sa se maturizeze prematur, desi motivele noastre sunt mai lumesti. Eroul “dunelor” este azvarlit in acest drum initiatic datorita unor circumstante extreme, pentru a-si salva propria viata, dar si pentru a deveni vrednic de mostenirea tatalui sau, mostenire privita in primul rand ca o lume interioara.
La fel ca el, si noi avem persoane pe care le consideram modele, parinti sau cunoscuti, pentru a caror mostenire trebuie sa ne dovedim demni, dovada pe care avem timp sa o realizam parcurgand propriul nostru desert. Odata indeplinita aceasta saga, chiar daca “mirodenia” nu ne va albastrii ochii, ne va da calmul pacii interioare si a gasirii propriei identitati.
In concluzie, “Dune” este o carte care va produce o impresie puternica si pe care ti-o vei interioriza ca pe o parte din tine, indiferent la ce varsta ai citi-o.
Andra Stoicoci
[ratings]
