Philip K. Dick – Clanurile de pe Alpha
In December 18, 2008 in SF
Am citit Clanurile de pe Alpha, crezand si sperand ca o sa am de-a face cu acelasi tip de idee ca si in Cele trei stigmate ale lui Palmer Eldritch, sau Ubik. Si anume ce este, sau mai bine zis ce nu este, real. Ei bine, m-am inselat si am fost putin dezamagit. Romanul este de fapt o extensie a unei nuvele, Shell Game, publicata in 1954, in care un grup de paranoici se cred tot timpul amenintati de un atac al Terrei. Adevarul nu poate iesi la iveala, pentru ca ei il camufleaza tot timpul sub forma unui complot al inamicului. In final ramane incertitudinea daca sunt paranoici sau nu, caci cum ar putea un paranoic sa-si masoare paranoia.
Clanurile de pe Alpha are doua fire narative, care spre final se intrepatrund. Luate independent, ambele ploturi sunt magistrale, construite in stilul inconfundabil al lui Philip K. Dick. Primul dintre acestea ne duce pe satelitul Alpha, folosit ca sanatoriu de boli mintale de catre pamanteni, pacientii traind intr-un stadiu de relativa libertate. De-a lungul timpului, acestia au dezvoltat chiar un sistem de organizare sociala, similar cu cel al castelor indiene. Astfel, paranii (paranocii) sunt singurii care au o vedere de ansamblu asupra lumii, fiind responsabili cu elaborarea programelor sociale si a ideologiilor politice. Orasul lor se numeste Adolfville; manii (maniacii) constituie cea mai activa grupa, casta razboinicilor. Asezarea lor se numeste Culmea Da Vinci; skizii (schizofrenicii) corespund clasei poetilor si pot produce vizionari religiosi. Orasul lor se numeste Ioana d’Arc; hebii (hebefrenicii) constituie clanul inferior, paria societatii. Hebii executa toate muncile manuale. Unii dintre ei sunt vizionari religiosi, inclinati spre asceza, spre deosebire de skizi, care sunt mult mai dogmatici. Hebii traiesc in Gandhitown; polii (schizofrenicii polimorfi) sunt membrii creativi ai societatii, cei care genereaza idei noi. Orasul lor poarta numele de Hamlet Hamlet; obcomii (obsesiv-compulsivii) sunt functionarii lipsiti de originalitate ai societati. Sunt conservatori si confera stabilitate. Locatia lor nu este dezvaluita; depii (depresivii) traiesc intr-o apatie trista continua, fiind bantuiti de spaime, resemnati si lipsiti de curaj.
Cel de-al doilea fir epic ne prezinta un erou tipic pentru Dick, un functionar CIA nevrotic, lipsit de ambitii, terorizat de nevasta, amenintat cu divortul si pensia alimentara. Este descrierea vietii autorului din periada scrierii romanului, casatorit in acea vreme cu Anne Williams Rubinstein. Eroul are o meserie lipsita de prestigiu si prost platita; sotia ii considera munca jalnica si nedemna, si probabil pe el il crede jalnic si nedemn de ea.
La prima vedere, clanurile de pe Alpha pare o adunatura de indivizi uniti numai de problemele psihice. Cu toate acestea, societatea lor functioneaza. Clanurile se completeaza reciproc si reusesc sa formeze o comunitate vie. Aici recunoastem o mica ironie a lui Dick cu privire la relativitatea diagnosticului pus unui alienat mintal. In definitiv, de ce ar fi societatea noastra mai normala decat cea de pe Alpha?
Nu o sa relatez aici cum se intrepatrund cele doua fire narative, pentru ca ar insemna sa va dezvalui prea mult din subiect. In plus, nu am fost prea convins de modul de rezolvare a conflictului. Din rezumatul pe care l-am citit, nuvela originala pare mai interesanta, si, poate daca si romanul ar fi exploatat doar filonul acesta, as fi scapat de senzatia de intriga inconsistenta si de finalul oarecum fortat.
Si, in final, nu pot sa nu amintesc o mica razbunare a scriitorului, el insusi suspectat a fi paranoic. Cand, impreuna cu sotia sa, eroul romanului face o serie de teste pentru evaluarea sanatatii mintale, reiese ca el – nevroticul si sinucigasul – este perfect sanatos, in timp ce sotia sa este de fapt o depresiva. Nu-i ramane decat sa fondeze un nou oras, Thomas Jeffersonburg in care sa locuiasca singur. Unica persoana normala de pe o planeta de nebuni.
Post aparut in campania “Scrie ca sa primesti…o carte (II)“
Ion Ardeleanu
[ratings]
Robert Charles Wilson – Turbion
In December 15, 2008 in SF
Turbion este o carte excelenta, cu adevarat o rara avis in science-fictionul modern, din toate punctele de vedere. Am sa incerc sa-mi explic parerea, fara a dezvalui detalii cu privire la firul epic, ce trebuie, fireste, descoperit de cititor.
Entuziasmul meu cu privire la aceasta carte are mai multe radacini…
In primul rand, subiectul fantastic ce sta la baza desfasurarii de fapte este cu totul originala si oarecum metaforica: intr-o seara dispar de pe cer stelele… Robert Charles Wilson gaseste suficiente resure pentru a explica plauzibil fenomenul si, mai mult, il dezvolta , aducand spre sfarsit elemente noi. Deznodamantul nu este, in fapt un final inchis, lasandu-se loc unei continuari, pe care eu, sincer o astept cu nerabdare.
In al doilea rand, volumul are o calitate exceptionala: este scris foarte bine, este solid, iar actiunea nu se destrama. Daca s-ar elimina elementul SF, tot ar ramane o naratiune buna, de-a lungul careia evolueaza cele trei personaje principale, urmarite pe parcursul lor biologice, intelectuale si profesionale.
Relatiile parinti-copii, relatiile eroilor cartii cu alte personaje pasagere… totul are un aer veridic si este descris cu talent. Este adevarat, fundalul actiunii este tot Pamantul, ceea ce simplifica oarecum crearea atmosferei de firesc, de familiar, dar prea des citim carti de SF in care, desi eroii principali sunt oameni sau fiinte umanoide, ei comit acte, vorbesc sau se comporta intr-o maniera artificioasa, de film stangaci. In carte, apare la un moment dat un personaj uman, dar de origine extraterestra. Chiar si acesta este “desenat” cu mult talent, cititorului oferindu-i-se toate instrumentele necesare “vizualizarii” respectivului individ.
Am crezut ca dupa Dune nu o sa mai citesc vreo opera SF care sa ma tina cu sufletul la gura. Este greu, la cat s-a scris si la cat de departe s-a ajuns in acest moment din punct de vedere al cercetarii stiintifice, sa gasesti o idee fantastica originala . Si mai greu pare sa fie sa transpui acea idee intr-o forma coerenta si armonioasa. Robert Charles Wilson reuseste, scrie un roman frumos si inchegat, oferind ocazia petrecerii unor momente de maxima placere amatorilor genului si nu numai.
Post aparut in campania “Scrie ca sa primesti…o carte (II)“
Corina-Aurelia Zugravu
[ratings]
Alfred Bester – Omul demolat
In December 15, 2008 in SF
Aparut la editura Nemira – 2007.
Roman distins cu premiul Hugo in 1953.
‘Omul demolat‘, de Alfred Bester, este un roman ce poate fi caracterizat de oricine, fara rezerve, drept o capodopera a sf-ului si suspansului, cu elemente luate din categoria romanelor politiste, actiunea cartii avand loc intr-un cadru ‘creionat’ de talentul si imaginatia autorului, si anume New York-ul anului 2301.
Mai exact, la inceputul de secol XXIV, intr-o societate a viitorului schimbata aproape in totalitate, iar savarsirea vreunei crime nemaifiind inregistrata de mai mult de sapte decenii, se intampla un lucru neprevazut atunci cand un magnat al afacerilor pe nume Ben Reich reuseste sa evite (pana la un punct) sistemul politienesc, sistem sustinut de existenta unor telepati – Esperi – oameni care au abilitati si capacitati in sondarea mintii unui om de rand, astfel putand fi aflate din timp intentiile eventualilor nelegiuiti.
Dupa asasinarea lui D’Courtney, conducatorul unui cartel rival celui condus de Ben Reich, politia va fi supusa unei presiuni si mai mari in tentativa de gasire a ucigasului, deoarece cooptarea telepatilor (Esperilor) in structura acesteia se astepta sa fie o garantie a eficientei si o arma de temut in lupta cu membrii lumii interlope si cu cei care au ganduri criminale. Astfel, in conditiile in care martorul asasinatului- fiica lui D’Courtney- este inca in viata, intre Lincoln Powell si Ben Reich incepe un joc de-a soarecele si pisica, fiecare avand interesul sa ajunga primul la martorul respectiv, pentru unul acest lucru putand insemna o scapare din mainile justitiei, iar pentru celalalt reusita acuzarii in scopul Demolarii.
Lupta data intre Powell si Reich va necesita folosirea avantajelor de care dispun cei doi, in vederea atingerii scopului, cunoscutii celor doi jucand un rol important in desfasurarea urmaririi ucigasului. Powell, inspectorul-sef de politie, Esper 1 (E1) , cea mai rara si evoluata forma de telepat (formele inferioare si mai raspandite fiind E2 si E3), isi va folosi si relatiile din lumea Esperilor -medici, avocati etc. pentru demascarea criminalului, el fiind in acelasi timp si membru al Consiliului de Conducere al Ghildei Esperilor.
Actiunea este caracterizata de abundenta rasturnarilor de situatie, a scenelor de urmarire pe fundalul unui New York al viitorului, dar si urmariri pe alte planete, momente in care are loc descrierea unor scene de nebunie si pierdere a simtului realitatii (mai ales la Ben Reich), alaturi de scenele sangeroase specifice unei lupte pe viata si pe moarte, si multe alte lucruri ce pot fi descoperite numai citind cartea.
Suspansul creat de autor si cursivitatea sau fluiditatea unui thriller SF sunt specifice si cartii de fata, reprezentand doar unele din punctele forte pentru care cititorul se va lauda ca a ales acest scriitor si roman, lectura nemaiputand fi intrerupta din momentul inceperii ‘Omului demolat’.
Asemanator oarecum unui film cu gangsteri din secolul XX, dar transpus in secolul XXIV, romanul dovedeste ca vechile instincte, deci si cele ucigase, se pot regasi cu usurinta si intr-o societate avansata sau a viitorului.
Finalul romanului, probabil surprinzator pe alocuri, se dovedeste cu atat mai mult unul inspirat, in opinia mea, prin Demolarea despre care se aduce aminte pe parcursul cartii putandu-se intrezari chiar ceva datator de speranta. Chiar daca acest final poate reprezenta o surpriza, sunt de parere ca cel care a citit acest roman nu se poate declara dezamagit. Combinatia de genuri (SF, thriller, suspans) este magistral realizata de Bester.
In concluzie, poti fi de acord cu cei de la ‘Fantasy & Science Fiction Magazine’ atunci cand afirma despre ‘Omul demolat’ urmatoarele : ‘un thriller SF fascinant’ si ‘o carte de referinta a genului’ .
ALEXANDRU TRANDAFIR
[ratings]
Post aparut in campania “Scrie ca sa primesti…o carte (II)“
Orson Scott Card – Vorbitor in numele mortilor
In December 09, 2008 in SF
Am inceput “Vorbitor in numele mortilor” cu reticenta datorata convingerii mele ca o continuare a “Jocului lui Ender” nu se poate ridica la nivelul acelei carti, dar si cu o curiozitate greu de stapanit. Am constatat cu surprindere ca ii este superioara pe mai multe planuri, printre ele numarandu-se si notiunile de antropologie care, odata ce m-am obisnuit cu ele, au devenit interesante si usor de urmarit.
Intriga romanului este relativ simpla: purcelusii de pe colonia Lusitania sunt singura specie constienta intalnita in cei 3000 de ani care au trecut de la evenimente din “Jocul lui Ender“. Fara nici un motiv cunoscut, ei ucid doi oameni de stiinta, aducand aminte, la o scara mai mica, de violenta primului si ultimului contact al oamenilor cu gandacii. Ender ajunge pe Lusitania ca Vorbitor in numele mortilor chemat pentru un barbat decedat si incearca sa-i inteleaga pe purcelusi intr-un efort de a evita repetarea gresililor care-i bantuie trecutul si constiinta
In acest volum Ender este un personaj mult mai complex decat in cartea anterioara. Autorul descrie in detaliu vina cu care el traieste – aceea de a fi geniul care a exterminat singura rasa inteligenta intalnita pana atunci de catre oameni, fapt pentru care este inca blamat de istorie – dar si implicatiile propriei legende. Aflam ca el a inspirat un pseudocult, cel al Vorbitorilor in numele mortilor, persoane care au rolul de a-i intelege cu obiectivitate pe cei decedati si de a \”vorbi\” despre ei, de a expune adevarul necosmetizat, cu bune si cu rele, ajutand astfel comunitatea si aducand alinare rudelor. Cum poate trai oare un om cu o asemenea mostenire duala, cum poate fi cineva atat Distrugatorul cat si Vorbitorul in numele mortilor?
Purcelusii sunt si ei fascinanti. Ei nu sunt indivizi care actioneaza intamplator, ci rational si consecvent, iar motivatiile lor, necunoscute la inceput, reprezinta de fapt “motorul” aparent al actiunii romanului.
Desi am inceput acest volum doar de dragul “Jocului lui Ender”, sau poate tocmai din aceasta cauza, am fost initial dezamagita. Ma asteptam la altceva. Insa rabdarea mi-a fost rasplatita pe deplin si, fara sa-mi dau seama, am fost acaparata de scriitura autorului care ofera indicii si te provoaca sa-i intelegi pe purcelusi – si nu numai – inaintea celorlalte personaje.
Desi de dimensiuni mai mari decat predecesoru lui, volumul contine mult mai putina actiune si, dincolo de premiza unei a doua sanse la intalnirea unei noi specii extraterestre, se concentreaza mai degraba pe notiunea de umanitate si aspectele ei indepartandu-se de stilul science fiction clasic.
In ciuda finalului abrupt care invita evident la o continuare, “Vorbitor in numele mortilor” este un roman pentru cititorul inteligent capabil sa aprecieze explorarea umanitatii si a prejudecatilor deseori intalnite in relatiile interculturale.
Carmen Gliga
[ratings]
