Robert Silverberg – Vatican, ultimul conclav
In May 11, 2009 in SF
Doar sa fii inconstient sa crezi ca e usor sa scrii cate ceva pe marginea cartii The Best of Robert Silverberg editata de Barry N. Malzberg in 1976 (cunoscut la noi mai mult ca editor al Amazing Sories si nu ca romancier) pentru Pocket Books si tradusa de Dan Popescu pentru Editura Nemira in 1994 sub titlul Vatican, ultimul conclav (a doua editie, revazuta, 2006).
In primul rand, specificarea Premiului Nebula de pe coperta s-ar putea sa-i induca in eroare pe cei neavizati, dar nu pe cei care au repere minime despre opera lui Robert Silverberg! Nu volumul a obtinut distinctia; volumul cuprinde doua Premii Nebula: Vatican, ultimul conclav (in original Good News from the Vatican, 1971) si Pasagerii (1969), un Premiu Hugo, Aripi de noapte (1969) si o nominalizare la acesta, Hawksbill Station (1968). In al doilea rand, valoarea celor zece povestiri si nuvele antologate sunt mai presus de orice suspiciune, e vorba de zece selectii din sutele de povestiri si nuvele scrise pana acum de Silverberg (bineinteles ca nu intra aici si cele peste 70 de romane).
Pe scurt, povestirile si nuvelele cuprinse sunt in ordine cronologica: Drumul spre noapte (1954; tema canibalismului a facut ca ea sa fie publicata abia in 1958), Omul cel cald (1957; dupa vreo suta de povestiri publicate, este prima acceptata de Fantasy & Science Fiction, o povestire despre un necunoscut care se hraneste cu necazurile si durerile membrilor unei mici comunitati), Sa vezi omul invizibil (1962; este descrisa o lume in care cei vinovati sunt declarati invizibili, persona non grata carora nu trebuie sa le acorzi nicio atentie! Aici, cum spune chiar Silverberg, “am preluat ideea din Loteria din Babiloni si am dezvoltat-o pentru a explora implicatiile ei practice si astfel, facand ceeea ce Borges lasase nefacut), Al saselea palat (1964; povestire cu accente zen despre paznicul unei comori; finalul neasteptat ii da intreaga savoare; a fost publicata in “Galaxy”), Mustele (1965; o povestire sumbra scrisa pentru prima antologie Dangerous Visions a lui Harlan Ellison; e vorba despre un exemplar uman modificat in asa fel incat sa detecteze si sa transmita emotiile primare ale celorlalti), Hawksbill Station (1966; o alternativa la pedeapsa cu moartea pentru detinutii politici, in fapt, o statie de exil undeva in paleozoicul timpuriu, ideea, dezvoltata doi ani mai tarziu intr-un roman, ajunge pe lista nominalizarilor pentru Premiul Hugo), Pasagerii (1967; de cinci sau sase ori inapoiata pentru rescriere, povestirea despre entitatile mentale care “ne calaresc” trupurile ii aduce in cele din urma Premiul Nebula), Aripi de noapte (1968; un Pamant situat in Al Treilea Ciclu, impartit in ghilde: Stapani, Veghetori, Pelerini, Zburatori, Aparatori, Amintitori etc; o poveste de dragoste in care este implicat un spion… si un Premiu Hugo), Dansul soarelui (1968; “demonstratie de manual a constructiei unei povestiri” despre un ciudat mod de comunicare a unei rase extraterestre), Vatican, ultimul conclav (1971; o idee originala; Premiul Nebula).
Nu cred ca Editura Nemira a facut vreo greseala propunand ca titlu pentru aceasta antologie, Vatican, ultimul conclav. La noi nu exista o traditie a genului SF ca la americani. Nu poti vinde o carte intitulata “Cele mai bune povestiri ale lui Robert Silverberg”, chiar daca e o selectie excelenta ce jaloneaza perioada ’54 – ’71, povestiri la care autorul tine, au fost premiate sau nominalizate la premii importante si au fost publicate in nenumarate randuri! La noi titlul trebuie inca sa stimuleze curiozitatea cititorilor (din cauza asta nici “Vesti bune de la Vatican” nu mergea).
Poate ca generatiile mai tinere (innebunite sa fie in trend) considera ca literatura anilor ’60 si ’70 tine deja de “antichitate” si ca nu merita aceeasi atentie ca cea acordata noilor laureati… Daca-i asa, atunci se inseala! Robert Silverberg, acest greu al literaturii science fiction (Grand Master, 2004) este in continuare in topul vanzarilor! In Franta cu Les Monades urbaines (The World Inside, despre monadele urbane ale viitorului, constructii monolitice pe un Pamant al anului 2381 cu 75 de miliarde de locuitori, roman nominalizat la Premiul Hugo in 1971), iar peste ocean cu Dying Inside (un roman incitant despre pierderea capacitatilor unui medium, nominalizat la Premiul Hugo si la Premiul Nebula in ’73 si reeditat acum doua luni, pe 3 martie 2009). In plus, cuvintele din prefata lui Malzberg (1975), “Pasagerii si Dansul soarelui pot sta alaturi de cele mai bune lucrari scrise oriunde, de oricine, in zilele noastre!” nu si-au pierdut semnificatia, chiar daca au trecut atatia ani!
Adrian Buzdugan
[ratings]
Philip K. Dick – Timpul dezarticulat
In May 11, 2009 in SF
Din start trebuie precizat ca varianta pentru titlu, Timpul dezarticulat (in original, Time Out of Joint) face toti banii! Si e al unei carti semnate de Philip K. Dick, deci are garantia calitatii. Pentru cei care se indoiesc, le pot spune ca se numara pe degete autorii de literatura science fiction care dau numele unor premii, iar Philip K. Dick, din 1982, anul trecerii sale in nefiinta, este unul dintre acestia!
1959. Ragle Gumm locuieste intr-o suburbie a unui oras din S.U.A. El este cel care, facand asocieri ce frizeaza genialul, raspunde aproape fara gres la intrebarea “Unde-l gasim maine pe omuletul verde?” in cadrul unui concurs initiat de un ziar local. Atmosfera linistita a anilor ’50, normalitatea, optimismul Americii aflate in plin boom economic, banii castigati cu usurinta, seninatatea captiveaza si distrag atentia cititorului. Bineinteles, un Philip K. Dick preocupat de natura realitatii, ce putea face decat sa intoarca totul pe dos?! Nimic nu este ceea ce pare! Ne aflam de fapt in 1998 (sic!), in plin razboi civil, iar lui Ragle Gumm i se “insceneaza” o viata perfecta. Nu cred ca trebuie date prea multe detalii despre firul epic al aceastei carti fascinante, foarte bine scrise si incitante. Nu as vrea sa rapesc vreo farama din placerea lecturarii acesteia! Ca o comparatie, la antipod cred ca s-ar afla Next al lui Michael Crichton, cel mai slab tehno-thriller, pe care nici nu stiu ce m-a determinat sa il parcurg integral…
Anul acesta se implinesc 50 de ani de la publicarea acestui roman, iar influenta lui este inca vie! Nu ma voi referi la vaditele filiatii de idei, spre exemplu, infrangerea unor inamici sub aparentele unui joc inocent (Jocul lui Ender – reeditat de NEMIRA in 2005), ci la influentele care se resimt intr-o alta arta: cinematografia. Alaturi de Jules Verne, H.G. Welles sau Ray Bradbury, Philip K. Dick este probabil unul dintre cei mai ecranizati autori de science-fiction! As aminti cel putin trei filme importante care au la baza idei din Timpul dezarticulat:
– Incepand cu 1995 au fost difuzate 25 de episoade din serialul Nowhere Man (la noi, Omul de nicaieri), in care fotograful Thomas Veil (jucat de Bruce Greenwood, cel care-l interpreteaza anul acesta pe capitanul Pike in Star Trek XI) incearca sa reconstituie parti ale identitatii sale furate, sterse in cadrul unui program secret, Proiect Gemini), cu deosebirea ca acolo personajul este scos din realitate pe cand aici se construieste o realitate alternativa!
– The Truman Show (1998) in care scenaristul Andrew Niccol construieste o realitate alternativa pentru Truman Burbank, un anost agent de asigurari interpretat de Jim Carrey. In linii mari, actiunea este asemanatoare cu cea din cartea lui Philip K. Dick: o suma importanta de indivizi joaca rolurile personajelor lumii alternative, construite special pentru Truman, piesa de rezistenta a unui show planetar de tip Big Brother.
–The Stepford Wives (2004) isi bazeaza actiunea tot pe “creiere sterse”, tot intr-un orasel american cu oameni lipsiti de griji si fericiti!
Opera lui Philip K. Dick se constituie intr-o permanenta sursa de inspiratie. Poate ca ultimele ecranizari nu au convins, (A Scanner Darkly, 2006 cu Robert Downey Jr. si Keanu Reeves sau Next, 2007 cu Nicolas Cage in rolul magicianului Cris Johnson) , dar raman Minority Report(2002 ) in regia lui Steven Spielberg, Screamers (1995), Total Recall (1990), antologicul Blade Runner (1982), la care se vor adauga cu siguranta si altele. Poate Ubik, anuntat pentru 2010 (fiica sa Isa Dick Hackett a terminat negocierile in ceea ce priveste drepturile de autor) sau chiar Timpul dezarticulat, care pariez ca va fi ecranizat in viitorul apropiat, de asta data urmarindu-se cartea cu fidelitate!
Adrian Buzdugan
[ratings]
Philip Jose Farmer – Fluviul Vietii
In April 30, 2009 in SF
Nicio recenzie a Fluviului Vietii nu ar putea inlatura senzatia de uimire provocata cititorului de catre Philip Jose Farmer. In prezent, este foarte greu pentru un scriitor, mai ales un scriitor de SF, sa provace aceasta senzatie, si totusi Farmer reuseste nu doar sa surprinda ci sa ofere o tema de meditatie si sa inradacineze in mintea fanilor sai idei nelinistitoare. Nimic din ceea ce s-a scris inainte sau dupa Lumea Fluviului nu se poate spune ca ne-ar fi putut pregati pentru aceste carti.
Protejat de „eticheta” SF-ului, Fluviul Vietii poate rasturna conceptii religioase, fara a face vreo referire directa la religie. Fluviul, comparat deseori de-a lungul romanului cu Nilul, ne duce cu gandul la aparitia si dezvoltarea rasei uname. De-a lungul acestuia, are loc fenomenul resuscitarii tuturor tipurilor de oameni care au trait vreodata pe planeta Pamant, de la neanderthalieni, la vechii sumerieni si imparati ai lumii antice, la oameni simpli ai tuturor epocilor, la exploratori si inovatori, la criminali de razboi si rase ce au succedat omului modern si chiar fiinte umanoide de pe alte planete care au interactionat cu acesta in momentul unei presupuse disparitii a speciei homo sapiens.
Intamplarile sunt relatate din perspectiva exploratorului Richard Burton, care si-a dedicat viata descoperirii izvoarelor Nilului, si care, si dupa resuscitare, (a se observa evitarea termenilor renastere sau inviere) se dedica descoperirii izvoarelor Fluviului, care aici, la fel ca si in cazul Nilului, ar explica aparitia vietii. Oamenii resuscitati se regasesc in aceeasi situatie, goi, lipsiti de par, barbatii circumcisi iar femeile virgine, ca si cum s-ar fi incercat sa se inlature contextul in care li s-au dezvoltat personalitatile, dar isi pastreaza totusi toate amintirile si experientele acumulate de-a lungul vietii. Acestia dezvolta diverse ipoteze pentru a-si explica situatia actuala, prin prisma epocii si religiei in care s-au regasit in viata pamanteasca. Bineinteles, ca si in realitatea umana, nici o ipoteza sau religie nu se apropie de Adevar.
Cea ce este socant la Lumea lui Farmer este constientizarea faptului ca natura umana nu s-ar schimba in nici un context dat. Desi oamenii sunt singuri si goi, posedand numai un potir in care fiecare primeste ratii necesare de hrana si diverse obiecte de uz personal, potir ce poate fi deschis doar prin atingerea posesorului, idee aparent idealista de egalitate si convietuire pasnica, cele mai negre aspecte ale naturii umane nu sunt impiedicate sa apara. Astfel, dupa caracterul fiecaruia, oamenii recurg la violenta, minciuna, viclenie, viol si chiar crima. Acestia isi confectioneaza arme inainte de orice altceva; chiar este descris modul in care cei proaspat resuscitati isi folosesc potirul pe post de buzdugan. Cum se poate intui, cei puternici devin lideri care si in aceasta lume recreaza sclavia. In prima instanta sclav devine cel slab, lasat in viata doar pentru a-si putea deschide potirul personal din care ii sunt confiscate toate obiectele tentante, lasandu-i-se doar strictul necesar de hrana, apoi este folosit pentru munca fortata si in final chiar torturat si omorat pentru distractia cruda a celor puternici sau deoarece nu mai este eficient.
Desi este evitat subiectul „religie”, nu putem ignora influentele hinduse: ca intr-un ciclu charmic, orice om care moare in Lumea Fluviului este imediat resuscitat, pentru a lua totul de la inceput, in scopul unei ipotetice evolutii. Singura diferenta este ca oamenii nu uita nimic din cele intamplate inainte de resuscitare. In urma discutiei de mai sus, avertizez cititorul sa nu se astepta ca a inteles Lumea Fluviului. In apele acestuia se ascund monstri inspaimantatori, idei inovatoare si intamplari ce ar soca un spirit sensibil sau pe acela care crede ca a inteles lumea in care traieste si natura umana.
Andra Stoicoci
[ratings]
Kim Stanley Robinson – Marte rosu
In March 27, 2009 in SF
Marte rosu este primul volum al asa-numitei Trilogii Martiene, urmatoarele fiind Marte verde si Marte albastru, toate deja publicate in colectia Nautilus a Editurii Nemira. Marele Arthur C. Clarke a spus ca aceasta este de departe cea mai buna serie care trateaza subiectul colonizarii planetei Marte. Este, de asemenea o lucrare ce intra in categoria hard science fiction. Pentru cei care nu stiu, hard SF-ul pune un accent deosebit pe latura tehnica, riguros stiintifica a lumii pe care o descrie. Exista insa si o foarte puternica componenta soft, care se manifesta prin conturarea in detaliu a psihologiei personajelor principale, atat individual, cat si in cadrul social.
Actiunea cartii incepe in jurul anului 2020, odata cu prima misiune umana de colonizare a planetei Marte. Pionierii sunt un grup de 100 de oameni de stiinta, cei mai buni din lume in domeniile lor, majoritatea americani sau rusi, alesi in urma un riguros proces de selectie, care a culminat cu o perioada de acomodare de un an petrecuta in Antarctica, intr-o izolare totala de civilizatie. Pe parcursul lungii calatorii, la bordul navei Ares, incep sa se remarce cateva caractere aparte, aparent nepotrivite cu specificul misiunii care urmeaza. Explicatia consta in faptul ca multi au mintit la chestionarele psihologice pentru a fi siguri ca vor fi acceptati in program. Avem astfel toate premisele necesare derularii unui fir epic complex, cu conflicte sociale, sentimentale, de ideologii, care lasa cititorul sa decida cu cine simpatizeaza si sa isi puna intrebari referitoare la actiunile pe care le-ar intreprinde in situatii similare. Autorul nu nedreptateste sau avantajeaza personajele pe care le creeaza si prezinta evolutia si faptele lor intr-un mod realist si echidistant, dar, in acelasi timp sondeaza in profunzime structura lor psihica si afectiva. Exista doua mari directii pe care suntem purtati de naratiune: pe de o parte intemeierea asezarilor pe suprafata planetei si pe satelitul natural Phobos, realizarile ingineresti remarcabile si primii pasi ai proceselor de incalzire si terraformare, iar pe de alta parte evolutia personajelor si interectiunile dintre ele in cadrul societatii martiene emergente. Perspectiva e la persoana a III-a, dar urmareste succesiv si de aproape actorii importanti, oferind detalii despre modul de gandire si scopurile fiecaruia.
Personajele principale ale romanului sunt John Boone, primul om pe Marte intr-o misiune anterioara, ale carui cuvinte “istorice” rostite in timp ce cobora din modulul de asolizare au fost Ei bine, iata-ne! Este un individ vesel si carismatic ce nu are niciodata discursuri pregatite, dar gaseste instinctiv si cu lejeritate cele mai potrivite vorbe in orice situatie si este agreat de aproape toti ceilalti; Frank Chalmers este conducatorul formal al grupului american si un foarte abil politician. Ca si caracter este mai degraba retras si prefera sa foloseasca metode neconventionale in a-si atinge scopurile, in detrimentul confruntarii directe. Principiile dupa care actioneaza de multe ori pot fi incadrate cu lejeritate in categoria machiavelice; Maia Toitovna, conducatoarea grupului rus este cea care ii pune in conflict pe Boone si Chalmers, dandu-le semnale pozitive ambilor, nici ea nefiind sigura pe care din cei doi il iubeste. Este foarte temperamentala si imprevizibila; Sax Russel, fizician, principalul sustinator al ideii de terraformare a planetei. Adeptii acestei strategii se vor autointitula “verzii”; Ann Clayborne, geolog, este impotriva terraformarii si crede ca frumusetea si echilibrul lui Marte nu trebuie alterate de interventia omului. Ea devine astfel conducatorul gruparii “rosii”; Hiroko Ai, experta in bio-inginerie si ecosisteme, construieste si intretine serele in care se cultiva hrana, atat pe nava Ares, cat si in primul oras de pe Marte – Underhill. Ea imbina intr-un mod foarte neconventional stiinta si misticismul, dand nastere la ceea ce am putea numi prima religie martiana, asemanatoare in principiu cu panteismul. Dupa cativa ani, dispare din Underhill impreuna cu un grup de apropiati si formeaza o colonie ascunsa. Motivele acestei disparitii raman mult timp un mister; Arkadi Bogdanov este un excelent inginer, usor excentric, care militeaza pentru independenta societatii martiene fata de Pamant, idee pe care o expune inca pe parcursul drumului la bordul Ares. Si el are un grup de adepti, iar doctrina pe care o promoveaza seamana foarte mult cu socialismul; Phyllis Boyle este, de asemenea geolog. Are o optica diferita de majoritatea celor din “prima suta” si considera ca Marte trebuie exploatat la maxim pentru a trimite resursele pe Pamant. Datorita relatiilor pe care si le creeaza cu corporatiile transnationale de pe Pamant, se indeparteaza de grupul initial de colonisti si isi atrage multe antipatii din partea acestora. Marele ei proiect este construirea unui elevator spatial cu ajutorul caruia exploatarea resurselor sa devina mult mai profitabila.
Alt punct de atractie al acestei carti este descrierea realizarii proiectelor ingineresti la scara mare, care ne pun serios imaginatia la lucru. Orasele martiene sunt construite, de obicei in cratere de impact, sub cupole uriase. Robotii care efectueaza munca fizica au dimensiunea cladirilor, iar dupa programarea initiala sunt complet autonomi. Energia electrica este produsa de deja banalele reactoare nucleare, dar si de colosale panouri solare care orbiteaza planeta. Cel mai grandios proiect este insa elevatorul spatial. In principiu, acesta este format dintr-un asteroid ancorat de planeta printr-un cablu din nanotuburi de carbon, de 10 m in diametru. Pe acest cablu circula vagoane care transporta oameni sau resursele exploatate din adancurile planetei. Arthur C. Clarke a fost printre primii scriitori care au popularizat aceasta idee, iar in onoarea lui, asteroidul de care este sustinut elevatorul martian este denumit Clarke. Acest elevator are, insa viata scurta, iar in momentul dezastrului, Marte sufera un soc urias datorita cablului ce se prabuseste cu o forta incredibila, infasurandu-se de doua ori in jurul planetei.
Marturisesc sincer ca am fost impresionat de acuratetea si asiduitatea cu care Kim Stalnley Robinson justifica si documenteaza evenimentele din Marte rosu, folosindu-se de vaste cunostinte de chimie, fizica, biologie si chiar cultura si civilizatia popoarelor. Sub acest aspect, pot sa gasesc multe similitudini cu romanele de anticipatie ale lui Jules Verne, care imbina intr-un mod foarte reusit partea riguros stiintifica cu cea de fictiune. De asemenea, referintele geografice martiene date de Robinson sunt abundente si foarte detaliate. Din acest motiv, pot uneori sa copleseasca cititorul, dar pentru aceste momente putem consulta mica harta de la inceputul volumului, sau – mai in ton cu vremurile – putem aprinde calculatorul si folosi modulul “Mars” din aplicatia gratuita Google Earth.
Sfarsitul este unul deschis, iar raspunsurile intrebarilor ce raman in urma parcurgerii celor peste 700 de pagini se gasesc in urmatorul volum al seriei, Marte verde. Ca o concluzie finala, Marte rosu este, fara dubiu o lucrare valoroasa, ce nu ar trebui sa lipseasa din biblioteca niciunui fan de literatura SF. Totusi, inainte de a o citi, trebuie sa stiti ca prin natura ei cartea are un ritm mai lent, iar cititorii cu mai putina rabdare pot fi uneori plictisiti. Este o carte care trebuie parcursa cu atentie, dar care va va rasplati cu o imagine vie, veridica si completa a provocarii pe care o pune civilizatiei umane initial ambitia, apoi necesitatea de a coloniza planeta rosie.
Bogdan Vreja
[ratings]
