Robert Charles Wilson – Turbion
In June 24, 2009 in SF
Trebuie să recunosc că am cumpărat Turbion dintr-o greşeală. Am crezut că Robert Charles Wilson este unul din autorii des publicaţi în cele patru antologii Gardner Dozois, apărute la editura Nemira, şi care au devenit pentru mine un fel de diapazon al SF-ului de calitate. De fapt, l-am confundat pe Wilson cu numeroşii Robert şi Charles existenţi în volumele mai sus menţionate, dar din care el lipseşte cu desăvârşire. Nu pentru că nu ar fi un scriitor de calitate, ci doar pentru simplul motiv că nu prea scrie proza scurtă ci cu predilecţie romane (cu excepţia unui volum de 9 povestiri, publicat în anul 2000, a primului text SF publicat, în anul 1975, în revista Analog Science Fiction şi a unei nuvele în 2006, Julian: A Chistmas Story, care a fost şi nominalizată la Hugo).
Robert Charles Wilson este născut în 1953 în California, pe care a părăsit-o împreună cu familia, la vârsta de 7 ani, pentru a se stabili în Canada, a cărui cetăţean a devenit abia în 2007. Începând cu 1986, este scriitor de SF full-time şi a publicat până la această dată 14 romane, majoritatea nominalizate la premii de anvergură, din care a câştigat un Hugo (cu romanul de faţă), Philip K. Dick, Theodore Sturgeon, John W. Campbell şi alte câteva, în numeroasele ţări în care a fost tradus.
Turbion, editura Nemira, 2008, în traducerea lui Mihai-Dan Pavelescu (nota editurii: cartea Turbion a aparut la Editura Nemira in traducerea doamnei Ana Veronica Mircea), a apărut în ediţia originală sub titlul Spin, în 2005, la editura Tor Books şi este primul volum dintr-o trilogie din care a mai apărut Axis (2007) şi Vortex, în curs de apariţie. Sincer, primul lucru care l-am făcut când am avut cartea în mână a fost să consult DEX-ul pentru a vedea ce înseamnă “turbion”, şi am descoperit că este un fel de “vârtej” sau “mişcare spiralată a aerului” şi vine din francezul “tourbillon”. Aceasta din punct de vedere mot-a-mot a cuvântului “turbion”, pentru că la traducerea în limba română a englezescului “spin” am descoperit printre altele : “învârtire, răsucire”, “învolburare” sau “plimbare scurtă şi rapidă”, toate potrivindu-se de minune cărţii lui Robert Charles Wilson, care ne oferă în cele peste 700 de pagini o învolburare de vieţi, o răsucire de situaţii, care mai de care mai spectaculoasă, dar şi o plimbare scurtă şi rapidă printr-un posibil viitor al universului.
Romanul este scris la persoana I de către Tyler Dupree, care ne povesteşte cu tristeţe şi speranţă ce se întâmplă cu viaţa prietenilor lui cei mai buni, cu dragostea lui şi soarta omenirii înainte şi după apariţia turbionului. Acesta este o membrană artificială instalată în jurul planetei de către o civilizaţie extraterestră necunoscută, numiţi “Hypotheticals”, cu scopul de filtra razele electromagnetice venite din exterior, dar care face invizibile şi stelele. Omenirea descoperă cu uimire că membrana este relativ permeabilă la sondele experimentale trimise de oameni în spaţiul cosmic şi că aceasta este un scut de protecţie împotriva expansiunii soarelui care ameninţă să distrugă pământul. “Şmecheria” autorului, dacă putem s-o numim aşa, este aceea că un alt efect al membranei turbionului este acela că timpul se scurge complet diferit de o parte şi de cealaltă a acesteia. Astfel, în timp ce pe Pământ se scurge 1 secundă în restul universului trec 3,17 ani, adică la 1 an pământean corespund 100 de milioane pentru restul. Odată ce această relaţie simplă este stabilită, nimic nu mai stă în calea imaginaţiei lui Robert Charles Wilson, care ne oferă un adevărat recital de literatură science fiction scrisă într-un stil clasic şi plin de eleganţă. Acest prim volum al trilogiei este un amestec bine echilibrat de sentimente umane cu tehnologii sofisticate : dragoste, prietenie, trădare, spaimă cu dilatarea timpului, nanotehnologii care permit replici umane sub formă de marţieni, încetinirea îmbătrânirii, teraformatarea planetei Marte şi multe altele.
Nu sunt admiratorul romanelor în serie în domeniul SF, nici măcar a romanelor, pentru simplul motiv că am teoria mea privind durata unei vieţi şi a ceea ce poţi să faci pe parcursul ei, dacă repeţi de prea multe ori acelaşi lucru, rezultă un fel de risipă inutilă de timp şi pierderea altor oportunităţi. De data aceasta însă , să fiu al naibii dacă nu abia aştept să apară la editura Nemira volumul doi al trilogiei, Axis.
[ratings]
Nicolae C. Ariton
Orson Scott Card – Umbra lui Ender
In June 22, 2009 in SF
Stiu ca multi dintre voi ati citit volumele ce compun asa numita “Saga lui Ender” si sunteti familiarizati cu personajele si cu lumea imaginata de Orson Scott Card. Ei bine, dupa ce povestea a fost dusa la bun sfarsit, probabil in pana de idei, sau din dorinta de a revizita un univers de care s-a atasat, autorul s-a gandit sa mai intoarca povestea respectiva si pe alte parti. Asa s-a nascut “Saga umbrelor”. Prima parte a acesteia, “Umbra lui Ender” reia actiunea din “Jocul lui Ender”, si o prezinta prin prisma unui personaj secundar, de care probabil ca va mai amintiti: Bean.
Povestea fiind in mare cunoscuta, un rezumat nu e neaparat necesar; totusi, o sa incerc o scurta prezentare. Trebuie sa umplu cu ceva recenzia asta, si oricum nu puteti sa ma acuzati ca “spoileresc”. Bean este un soi de aurolac, care reuseste, prin inteligenta sa iesita din comun, sa supravietuiasca competitiei acerbe dintre vagabonzii abandonati pe strazile din Rotterdam. Este remarcat de o calugarita care cauta copii supradotati si astfel ajunge la Scoala de Lupta unde vede ca elevii actioneaza la fel ca huliganii care il persecutasera in trecut; e drept ca aici nu foamea determina comportamentul copiilor, ci ambitia, sau poate natura lor violenta, care nu poate fi modelata prin educatie. In consecinta aplica si aici aceleasi metode care l-au ajutat sa supravietuiasca pe strazi. Nu are incredere in nimeni, spioneaza de cate ori are ocazia, mediteaza la sensul actiunilor profesorilor si, curand, ajunge sa inteleaga lucruri pe care ceilalti elevi nici macar nu le banuiesc. Are acces la dosarele colegilor sai si este incurajat de profesori sa formeze o armata de outsideri – vestita armata cu care Ender va castiga toate jocurile, si in final razboiul.
Daca veti gandi ca nu are rost sa va pierdeti timpul cu un roman a carui actiune si mai ales al carui sfarsit le cunoasteti deja, va inselati. Iata de ce: “Umbra lui Ender” are o intriga de sine statatoare, care nu copiaza ci completeaza romanul initial. Dealtfel, Ender nu apare aproape deloc in prima jumatate a cartii. Personajul principal nu este doar o umbra. Dimpotriva, este foarte bine conturat, credibil si simpatic.
Romanul explica mai pe larg actiunile comandantilor si planurile acestora in ceea ce priveste strategia razboiului cu gandacii. Aflam ca, de fapt, in optiunile comandantilor scolii au existat intotdeauna doi copii pentru a fi conducatori.
Avem de asemenea o prezentare mai explicita a situatiei politice de pe Pamant, a fortelor ce stau intr-un echilibru fragil, mentinut numai datorita amenintarii gandacilor, si a modului in care Demostene si Locke vor sa influenteze politica Terrei.
Cu riscul de a folosi un cuvant prea pretentios, as spune ca avem de-a face cu un roman introspectiv, construit pe analiza continua a lui Bean asupra obiectivelor comandantilor, asupra strategiei si motivatiilor acestora. Perspectiva din care Bean vede lucrurile este mult mai corecta si mai logica decat a lui Ender. Avem practic de a face cu un copil diabolic de inteligent, un supravietuitor, care in final va fi singurul care va intelege adevarata miza a jocului, si ce inseamna de fapt acesta.
Cartea ofera multe amanunte despre strategia razboiului, si face adesea referire la mari generali ai istoriei, de la Cezar la Napoleon. In postfata, autorul mentioneaza ca sursa de inspiratie o colectia de eseuri “Creatorii strategiei moderne. De la Machiavelli la era nucleara”. Probabil ca Orson Scott Card a scris acest roman, (si intreaga serie a umbrelor) ca un omagiu adus anonimilor care contribuie la gloria unui comandant si despre care istoria nu mentioneaza nimic. Am retinut insa un paragraf, care mi-a amintit ca oricate calitati ar avea un soldat, pentru a fi un mare comandant, trebuie sa aiba ceva in plus: capacitatea de a purta singur povara raspunderii in fata propriei armate si in fata istoriei. In momentul in care Ender clacheaza, si i se sugereaza lui Bean preluarea comenzii, acesta raspunde: ”Tot nu intelegi, colonele. Eu nu inghet pentru că nu e lupta mea. Eu ajut. Eu supraveghez. Dar sunt liber. Pentru că e jocul lui Ender.”
In mod sigur cartea va fi pe placul celor care cred ca Orson Scot Card e autorul unei singure capodopere – “Jocul lui Ender” si care au fost dezamagiti de faptul ca urmatoarele volume sunt destul de diferite ca intriga de prima carte a seriei. Daca va intrebati daca mie personal mi-a placut sau nu romanul, nu pot sa spun decat ca fac parte din categoria celor care din seria Ender apreciaza mai mult “Vorbitor in numele mortilor” si “Xenocid” asa ca, va rog, nu aruncati cu pietre.
Ion Ardeleanu
[ratings]
Dan Simmons – Hyperion
In June 01, 2009 in SF
Dan Simmons, Hyperion. Roman distins cu premiile Hugo, Locus in 1990 si cu premiul Seiun in 1995.
Hyperion, de Dan Simmons, este incontestabil o capodopera a genului SF. Avand la baza opera si viata poetului John Keats si o structura asemanatoare Decameronului lui Boccacio si, mai ales a Povestirilor din Canterbury ale lui Chaucer, unde un grup de oameni, care calatoresc impreuna, isi spun fiecare povestea care le motiveaza calatoria, romanul de fata este o imbinare magistrala a stilurilor science fiction, horror si fantasy, al caror maestru este Simmons.
Romanul ne prezinta povestea ultimului pelerinaj catre planeta Hyperion, in cautarea misteriosului Shrike, o creatura ce pazeste Criptele Timpului, un artefact de origine necunoscuta, inconjurat de campuri anentropice care il protejeaza si il propulseaza inapoi in timp. Dar campurile anentropice care inconjoara Criptele Timpului devin instabile si in plus Exilatii, o parte a omenirii care s-a adaptat genetic la viata in imponderabilitate la bordul unor immense nave spatiale, lanseaza un atac masiv asupra planetei. Hegemonia, guvernarea ce conduce lumile populate de oameni, trimite o flota in intampinarea exilatilor si-i alege pe cei care vor fi trimisi in pelerinajul la Shrike. Desi calatoria intre planetele Hegemoniei are loc instantaneu, prin intermediul portalurilor teleproiectoare, o tehnologie avansata pusa la dispozitia Hegemoniei de catre TehNucleu, un grup de IA, care are propriile interese in ceea ce priveste Criptele Timpului, din diverse motive, planeta Hyperion nu este un memebru deplin al Hegemoniei, nefiind conectata la reteaua teleproiectoare. Astfel, singura modalitate de a ajunge este o calatorie prin de trei ani, petrecuti de calatori in hibernare. Accesul la Criptele Timpului si la Shrike este controlat de Biserica lui Shrike, care permite accesul doar pelerinajelor formate din sapte persoane. Legenda spune ca, din sapte pelerini, doar unul primeste raspuns pentru cererea sa, ceilalti fiind ucisi de Shrike. In speranta de a afla de ce, dintre miile de supleanti pentru un pelerinaj la Shrike, au fost alesi tocmai ei, pelerinii convin sa-si spuna povestile si motivele pentru care merg pe Hyperion.
Fiecare povestire are un stil si o tehnica narativa proprii. Cu toate ca fiecare poveste este unica si spusa separat, romanul nu este o insiruire de povestiri separate, ele facand parte dintr-un tot unitar. Felul in care misteriosul Shrike a afectat fundamental viata fiecarui pelerin, il veti afla citind cartea. In concluzie, consider potrivit si pentru aceasta carte comentariul lui Arthur C. Clarke: “unica… nu cunosc nimic comparabil”.
Georgian Varlan
[ratings]
Orson Scott Card – Amintirea pamantului
In May 11, 2009 in SF
Orson Scott Card reuşeşte să mă impresioneze de fiecare dată. Chiar dacă ultima carte citită de acest autor, Stăpânul cântecelor mi s-a părut a fi o operă mai slăbuţă, mi-a dovedit doar faptul că Orson Scott Card şi când este lipsit de inspiraţie produce romane mai interesante decât mulţi alţii în momentele lor cele mai bune. Aşa se face că mi-am îmbrăcat inima de sărbătoare când am aflat că urmează să apară Amintirea Pământului, primul volum al seriei Întoarcerea Acasă şi aşteptam să iau cartea în mână precum aşteaptă copiii venirea lui Moş Crăciun. Aşteptarea mi-a fost răsplătită şi cartea s-a dovedit a fi la nivelul aşteptărilor, după citirea primelor pagini deja am exclamat “ce dor mi-a fost să mai citesc un Orson Scott Card veritabil”. Şi această carte chiar este. Felul în care curge acţiunea mă prinde şi mă poartă departe, mă izolează de tot ce mă înconjoară şi reuşeşte să mă izoleze în asemenea hal de realitate, încât nu mi-am permis s-o citesc prin tramvai sau metrou, ştiind că aş rata staţia la care trebuie să cobor. Dar hai să vorbesc de carte, pentru că merită.
Vieţile noastre se desfăşoară în prezent, în ziua de azi, în clipa de faţă, dar fiecare pas al nostru este făcut cu gândul la viitor. Tot ce facem ţine cont de ce credem că va fi mâine, peste o săptămână, o lună sau cândva. Aşa că încercăm mereu să facem o schiţă a timpului viitor. Cât de departe putem să mergem? Cei care reuşesc să vadă cu ochiul minţii ziua de peste un an au un enorm avantaj, în comparaţie însă cu Orson Scott Card suntem cu toţii mici copii. El ne povesteşte cum va fi viaţa, care vor fi preocupările şi credinţele unor oameni ce trăiesc pe o planetă aflată la sute de ani lumină, într-un viitor de peste 40 de milioane de ani şi reuşeşte să creeze o lume absolut credibilă, posibilă. Omenirea a distrus Pământul. Folosirea greşită a cunoştinţelor acumulate a dus la dezastrul absolut. Singurii supravieţuitori au fost cei refugiaţi departe, pe o lume botezată Harmony, pe care au colonizat-o folosind cunoştinţele salvate într-un calculator gigantic.
Inteligenţa artificială, judecând după Istoria pământului a ajuns la concluzia că singurul mod în care omenirea ar reuşi să supravieţuiască sute de mii sau chiar milioane de ani ar fi uitarea anumitor cunoştinţe. Existenţa unei civilizaţii umane într-un viitor de peste 40 de milioane de ani confirmă adevărul raţionamentului. Evoluţia este mult încetinită, fără anumite cunoştinţe tehnice considerate de acea superminte dăunătoare civilizaţia care se naşte este una conservatoare, stabilă. Oamenii uită de existenţa calculatorului deşi acesta continuă să întreţină o legătură telepatică cu ei, în timp intervenţiile acestuia sunt atribuite unei fiinţe supreme şi astfel se naşte o nouă credinţă în aşteptarea unor timpuri în care omenirea s-ar fi vindecat complet de violenţa care îi este înscrisă în gene. Chiar dacă trec milioane de ani acest lucru nu se întâmplă, calculatorul se apropie de termenul limită de funcţionare şi ia decizia de a reda omenirii amintirea Pământului şi cunoştinţele necesare pentru o întoarcere acasă. Despre cel ales să-i fie reprezentant printre oameni, care sunt dificultăţile îndeplinirii misiunii primite precum şi felul în care încep să evolueze lucrurile în acea lume odată cu încetarea restricţiilor impuse în gândire puteţi afla citind cartea.
Să nu vă aşteptaţi la o lucrare plină de termeni tehnici, limbajul folosit este absolut accesibil, autorul evită elegant afundarea în nişte explicaţii ştiinţifice exagerate preferând să ne prezinte o călătorie iniţiatică, transformarea unui copil într-un adult responsabil sub povara misiunii primite. Dincolo de povestirea captivantă cartea are şi o morală ascunsă, acela că cel care este deasupra omenirii, indiferent ce ar fi, maşină sau Dumnezeu, nu dă nimănui nici o misiune de îndeplinit fără să-i dea şi puterea de a purta aceasta povară şi nici fără să-i conducă paşii pe un drum ce duce la reuşită.
Acum nu-mi mai rămâne decât să aştept nerăbdător apariţia următorului volum din serie, sperând că va vedea lumina tiparului înainte de a mi se şterge din memorie anumite amănunte din primul parte. Cumpăraţi cartea, e la un preţ foarte bun ţinând cont de calitatea ei, citiţi-o şi aşezaţi-o la loc de cinste în propria bibliotecă. Merită. Cu siguranţă nu vă va dezamăgi şi nici nu vă va plictisi nici o clipă, dar cu asta nu vă spun nimic nou fiind vorba de Orson Scott Card.
Balin Feri
[ratings]
