Aurora Liiceanu, Alice Nastase – Dincolo de bine, dincoace de rau. Despre iubire
In February 18, 2008 in Carti, Romanul de dragoste
Dincolo de bine, dincoace de rau. Despre iubire este o carte care implica foarte multa pasiune si dedicare studiului sentimentelor femeilor, trairilor intense, iubirilor desarte! Citind cartea, m-am regasit in multe dintre istorisirile celor doua autoare, care au reusit exceptional sa isi combine stilul de scriere.
Probabil ca nu exista femeie care sa nu se recunoasca in postura scriitoarelor, macar intr-unul din cazuri. Pagina cu pagina, zambetul iti apare pe buze, iar gandul iti zboara la clipele petrecute cu primul iubit, cel pe care credeai ca il vei avea toata viata, la vremea cand le supuneai pe prietene la chinuri groaznice, multumita “lui”, dar, in acelasi timp, autoarele au atins si subiectul iubirii adevarate si pe cel al “iubirii” din interes, care se desfasoara in ziua de azi.
Diferentele de varsta, diferentele sociale, educatia, mediul familial si scoala sunt cateva dintre problemele puse in aceasta carte, toate invocand acelasi subiect: IUBIREA! Citatele folosite ca motto-uri pentru capitole si subcapitole iti dau senzatia ca premergator lor sunt lucruri pe care le traiesti sau care tin de lumea din jurul tau, dar de care nu iti dai seama, iar, inaintand in randuri, realizezi ca asa e! Am ras, m-am panicat, am stat si am analizat, am cautat o explicatie – acestea sunt doar cateva din starile emotionale pe care le-am avut citind aceasta carte. Este prima carte pe care o citesc scrisa de doua autoare care se completeaza atat de bine reciproc.
Este greu sa ai acelasi punct de vedere intr-o tematica atat de larga si de complicata cum este iubirea, insa ele au reusit. Sunt femei puternice, sigure pe sine si care stiu ce vor de la viata. Aceasta carte ar trebui sa fie simbolul unei organizatii, gen celei antidrog, numai ca aceasta organizatie ar trebui sa aiba ca si scop : Iubirea – sentiment nobil, pur, si nu iubirea – incluzand banii, cadourile, masinile scumpe si hainele din mall.
Cel mai forte punct al cartii mi s-a parut cel in care s-a pus accent pe minciuna. Multi nu realizam ca e ca un drog pentru noi , drog pe care il folosim in scop propriu sau pentru cei din jurul nostru, dar un lucru este cert: ea face parte din viata oricarui om si nu va disparea niciodata, asta pentru buna comunicare si interactiunea intre semeni. Nu am decat cuvinte de lauda la adresa acestei carti si a autoarelor.
Sunt doua femei extraordinare, care merita tot respectul datorita gandirii lor, dar mai ales pentru efortul pe care l-au depus scriind aceasta carte. Prin intermediul ei, vor deschide ochii unora si vor da de gandit altora.
Cristina Cudalbu
[ratings]
Chelsea Quinn Yarbro – Hotel Transilvania
In January 07, 2008 in Horror, Romanul de dragoste
Mitul vampirilor a devenit, de-a lungul anilor, un subiect foarte utilizat de catre autorii genurilor fantasy sau horror. Chelsea Quinn Yarbro a fost si ea atrasa de acest mit, debutul ei in acest gen de literatura constituindu-l romanul Hotel Transilvania, primul roman din cele 20 ale seriei Saint Germain.
Fiind o fana inraita a Cronicilor vampirilor lui Anne Rice, nu prea stiam sa ma astept cand am inceput sa citesc romanul lui Chelsea Quinn. Ma asteptam sa intalnesc destule similitudini intre cele doua romane. Insa, pe masura ce citeam, descopeream ca ma inselasem chiar foarte mult.
Avand la baza un personaj real, Contele de Saint Germain, autoarea a reusit sa imbine cu maiestrie realul si imaginarul, istoria si legenda. Intocmai cum ne este prezentat de catre istorie, asa si autoarea ni-l prezinta pe Contele de Saint Germain invaluit intr-un mister greu de descifrat.
Actiunea are loc in Franta secolului al XVIII-lea, cu patru decenii inainte de izbucnirea revolutiei franceze. Societatea acelei vremi este descrisa cu precizie, cititorul facand cunostinta cu numeroase personaje caracteristice vremii. Nu sunt lasate la urma nici descrierile vizand vestimentatia sau obiceiurile caracteristice perioadei.
In mijlocul unei societati pariziene corupte, o intalnim pe Madelaine de Montalia, o tanara frumoasa, dar naiva. Lipsa ei de experienta o va pune in primejdie de multe ori de-a lungul actiunii romanului, fiind tinta actiunilor societatii satanice conduse de contele de Saint Sebastien.
Inca de la inceput ne putem da seama de ura pe care Saint Sebastien i-o poarta lui Saint Germain. Ura ii este intarita mai apoi de incercarile lui Saint Germain de a o tine departe pe Madelaine de acolitii lui Saint Sebastien.
Indragostit profund de Madelaine, Saind Germain este gata oricand sa isi dea viata pentru ea. De aceea ii dezvaluie adevarata lui natura, aceea de vampir, castigand astfel increderea ei deplina, dar si dragostea ei, sentimente care o vor pune uneori in dificultate pe Madelaine in ceea ce priveste imaginea ei in societate, in conditiile in care in acea perioada femeile erau obligate sa fie virgine in noaptea nuntii.
Actiunea desfasurata in ultimele capitole se petrece rapid, cititorul neavand ocazia sa intrevada ceea ce se va intampla sau ceea ce s-ar putea intampla cu Madelaine si nici cu Saint Germain sau cu secta satanistilor.
Sfarsitul romanului nu este unul previzibil si poate nu in totalitate fericit pentru cei doi indragostiti. Cu toate acestea, cititorul nu va fi dezamagit de final, ci mai de graba va ramane cu o curiozitate in ceea ce priveste viitorul relatiei de iubite dintre tanara Madelaine si vampirul Saint Germain.
Ticu Ioana
[ratings]
Tarun Tejpal – Alchimia dorintei
In September 26, 2007 in Carti, Literatura contemporana, Romanul de dragoste
Un scriitor indian contemporan încearca sa descopere, într-un roman imens, care este legatura cea mai puternica între doi oameni: sexul sau dragostea. Primul enunţ al carţii afirma ca nu dragostea este liantul cel mai puternic, ci sexul, dar dupa 820 de pagini, acelasi narator se convinge si te convinge ca liantul cel mai puternic este dragostea. O mare îndrazneala din partea unui autor aflat la primul sau roman, când s-au clasicizat deja carţile lui Henry Miller sau Anais Nin.
O îndrazneala si mai mare este sa scrii un roman rivalizând cu Salman Rushdie prin numarul urias de pagini si mai ales prin nebunia iubirii ce bântuie personajele. Alchimia dorinţei de Tarun J. Tejpal (Editura Nemira, 2007, traducere de Anca Stoiculescu, col. Babel, coordonata de Ana Antonescu) este un roman extraordinar, care se citeste pe nerasuflate, cu pasaje atât de frumoase încât îţi taie pur si simplu respiraţia. Nu mai poţi sa-l lasi din mâna si regasesti placerea pura a lecturii, care te îndeamna sa ignori tot “instrumentarul” critic.
Alchimia dorinţei este mai întâi romanul unei iubiri devastatoare între un tânar indian (naratorul carţii) si Fizz, care este musulmana. Suntem departe de Romeo si Julieta, cei doi ignora cu superbie reacţiile ambelor familii, fac nunta dupa ritualul sikh, au unic sens al vieţii împlinirea erotica. Suntem totusi în patria Kama-sutrei: pagini si pagini se succed descriind senzualitatea, voluptatea, extazul. Un singur gest este suficient sa declanseze dorinţa si apoi tornada tuturor simţurilor.
Nu se compara cu nimic din tot ce am citit: nu este o carte plina de poezie, ci veritabila epopee a dorinţei erotice.
Din istoria acestei iubiri coplesitoare se desprind nenumarate alte povesti: independenţa Indiei si urmarile ei, corupţia clasei politice, succesiunea generaţiilor, moravurile dintr-o redacţie si peisajul ţarii panoramat între Delhy, asezarea de la poalele munţilor Himalaya orasul din nord, Chandigarh, peripeţiile fabuloase ale mutarii mobilei cu o vechitura de camion, prieteniile si nazdravaniile din tinereţe. Romanul cuprinde în epica lui si o formidabila carte de istorie, rivalizând cu o geografie vie sau cu un tratat de antropologie. Totul însa învaluit, captusit, saturat de senzaţii, sugerând beţia senzoriala totala.
Alchimia dorinţei este si un metaroman, plin de umor si autoironie, relatând caznele repetate ale scrisului. Produsul primei tentative a luat calea focului, al doilea a fost înecat, al treilea n-a fost terminat, abia în final personajul obsedat de carţi si lecturi, de autori si propria nevoie de exprimare, înţelege ca are totul la îndemâna: epica, personajele, tonul… si se asterne pe scris. Aproape ca s-ar putea vedea aici o parodie a romanului postmodern, care trebuie în mod obligatoriu sa-si etaleze reflectarea cvasinarcisiaca.
Tarun J. Tejpal a creat câteva personaje memorabile, care ilustreaza convingator lumea framântata a Indiei, de la figura lui Gandhi pâna la încrâncenata bunica Bibi Lahore, mai dura decât toţi barbaţii din familie, cu un destin ce i-a forjat o tarie de metal inflexibil, de la galeria “penismenilor” din viaţa politica la fauna redacţiei ori la barbaţii din preajma casei de la munte (care îi cucereste de la prima vedere si pe care cei doi iubiţi o cumpara), barbaţii care se dovedesc secretosi, apasaţi daca nu chiar damnaţi de întâmplarile trecutului.
Casa de la munte devine pe parcurs cronotopul-cheie al carţii: are propriul ei mister ce iese la lumina din cufarul plin de caietele cuprinzând jurnalul ţinut de o americanca îndragostita de India, Catherine. Scriitorul în devenire se transforma într-un cititor avid care nu se mai poate desparţi de caiete, descifrându-le vreme de câţiva ani. Iubitul care nu putea respira decât aerul din preajma soţiei sale, Fizz, se trezeste într-o buna dimineaţa secatuit de orice dorinţa.
Si scriitorul si barbatul sunt posedaţi de fantasma ueni Catherinei reînviate: Seherezada atotputernica si demonica.
Scriitorul reconstituie din notaţiile jurnalului povestea iesita din comun a unei rebele respingând puritanismul Lumii Noi: paraseste America pentru un popas în Parisul anilor nebuni, se lasa dusa de fascinaţia pe care i-a transmis-o tatal ei si porneste spre India însoţindu-l pe un tânar nawab. Catherine cunoaste aici toate modurile de iubire si trece pragul de la care sexualitate si sentiment se mai pot reprima, iar politica si interesele se topesc sub febra pasionalitaţii.
Barbatul cu vocaţia erosului traieste cea mai stranie experienţa. Exista, asadar, si cea de-a treia iubire, sfidând timpul si moartea, cea a naratorului cu fantasma Catherinei în scene halucinante ce amintesc de un personaj singular din proza lui Mircea Eliade: Domnisoara Christina. Scriitura este pe masura epicii: pasaje întregi pline de observaţii patrunzatoare, de reflecţii insolite, cu descrieri si portrete pigmentate cu ironii.
Iata o carte si un autor care au avut un mare noroc în limba româna: o traducere foarte, foarte frumoasa, care aluneca prin multe registre stilistice si da masura unui mare scriitor: un povestitor inegalabil si un rafinat cunoscator al ecuaţiei compusa din Eros, Agape si Thanatos. Va fi una din carţile pe care le voi pastra pe aproape pentru a o reciti iar si iar, asa cum am facut cândva cu Un veac de singuratate.
Elisabeta Lasconi
[ratings]
John Banville – Marea
In September 15, 2007 in Carti, Literatura contemporana, Romanul de dragoste
John Banville, scriitor britanic consacrat de multa vreme, aparut la noi abia în acest cu romanul Marea care i-a adus în 2005 Booker Prize (Editura Nemira, 2007. traducere de Mihai Moroiu, colecţia “Babel“) reuseste o performanţa uluitoare: marturia unei suferinţe zguduitoare provocata de agonia lenta a soţiei iubite, de înfruntarea golului ce urmeaza dupa stingerea ei, într-o confesiunea ce reprima sever orice patetism.
Un roman scris la persoana I, din punctul de vedere al protagonistului, care dezvaluie ce înseamna a suporta insuportabilul. Singura forma de “terapie” care îl ajuta este întoarcerea, una reala, într-un loc al vacanţelor din copilarie si adolescenţa, alta afectiva: rememorarea trecutului si a iubirii sale pentru Anna, alternând cu rememorarea verii în care a cunoscut primele iubirii. Si toate se încheie în moarte…
Ritmul carţii aminteste de fluxul si refluxul marii, prin balansul între prezent (retragere si observare atenta a celor din jur) si anii îndepartaţi când pe aceeasi plaja a cunoscut alţi oameni care i-au prilejuit experienţele esenţiale pentru viaţa lui interioara: infernul casnic al parinţilor, familia Grace aducându-i sub ochi alt statut social si relaţii misterioase între toţi membrii ei (un triunghi erotic ambiguu format din soţii Grace si guvernanta, perechea stranie a celor doi gemeni, Chloe si Myles).
Cartea lui John Banville însa mi se pare si o demonstraţie de virtuozitate, reclamând afinitaţi secrete cu pictura si muzica, asa cum se insinueaza în pasajele ce evoca iubirea pictorului Bonnard si tablourile faimoase ale îmbaierii femeii iubite, sortita dispariţiei, ori trecerile de la o tonalitate la alta a scenelor în care eroul imberb descopera trupul feminin la cele trei vârste reprezentate de Chloe, Rose si doamna Grace. Si numele personajelor au câte o cheie muzicala si alta generata de semnificaţia lor, strafulgerând pe alocuri povestea, asemenea unor focuri de artificii, lasând sa se întrezareasca ascunzisuri.
Privilegiata este, mai ales, o arta mai noua, a fotografiei, care o defineste pe Anna. Ea reclama o privire patrunzatoare ce dezgoleste de toate învelisurile, reusind sa capteze partea adevarata a fiinţei. Nu întâmplator, eroul evita sa fie fotografiat, pentru ca astfel îsi descopera si i se descopera sub ochiul neiertator micimea, lasitatea, tot ceea a pastrat bine ascuns si faţa de cei din jur si faţa de sine. Descrierea fotografiilor facute de Anna în spital compune o parte excepţionala a carţii: sensibilitatea data de boala o face sa gaseasca unghiul unic din care oroarea, grotescul, hidosul se preschimba în arta.
La prima vedere, singura arta pe care cartea evita sa o absoarba este chiar literatura, refuzând parca programatic livrescul. Aici se afla, cred eu, marea subtilitate a lui John Bainville ca prozator. Marea capteaza în fluiditatea ei misterioasa izvoarele si râurile curgând din mai multe direcţii si dinspre marii autori si carţile care se perpetueaza în constiinţa cititorilor. Si ma gândesc la cei mai mari scriitori care au marcat proza engleza în secolul al XX-lea.
Mai întâi, evocarea primei iubiri si senzaţiile tulburi, amestecul de inocenţa senzuala si viclenie diabolica mi-au amintit de personajul lui John Fowles din romanul Daniel Martin si, tot de acolo, complicata relaţie a tatalui cu o fiica de la care asteapta prea mult.
Si figurile feminine parca vin din aceeasi familie spirituala, prea inteligente pentru viaţa comuna, subtile si fragile, cu un gust artistic desavârsit, nereusind, în ciuda eforturilor sa stea discret în umbra barbatului.
Personajul însusi cu vocaţia artei, retras pe ţarmul marii, aminteste de alta carte, Marea, marea de Iris Murdoch. Uluitor este ca asociaţiile le faci târziu, dupa ce lectura s-a încheiat si îţi dai seama ca ele se afla scufundate în confesiunea naratorului. Dar John Banville realizeaza un dialog cu autorii care au marcat decisiv romanul britanic în a doua jumatate a secolului al XX-lea, reusind sa absoarba totul în stratul profund al carţii.
Si mergând si mai în adâncul carţii, si mult înapoi în istoria romanului, se regaseste aici o versiune a guvernantei din capodopera lui Henry James, O coarda prea întinsa. Si aici ambiguitatea sporeste, întâmplarile evocate lasa loc speculaţiilor: ce anume a marturisit Rose doamnei Grace? a provocat ea cu adevarat moartea gemenilor? a revenit pe aceste locuri din nostalgie ori vinovaţie? Casa însasi a familiei Grace aminteste de casa care da titlul unui roman celebru al lui E.M Forster, Howards’End, o casa iubita nemasurat de stapâna, încredinţata singurei care îi percepe farmecul si ar iubi-o la rândul ei.
Cine se încumeta sa traverseze Marea lui John Banville si sa coboare în adâncurile ei sumbre va gasi nenumarate poteci fosforescente, va ramâne sa le contemple miscarile sau se va aventura mai departe spre teritoriile pe care si le aminteste din alte lecturi, asezate în strafundurile memoriei, sau stiute mai curând din vise, reverii si naluciri.
Elisabeta Lasconi
