Julian Barnes – Nimicul de temut
In November 02, 2009 in Autori, Carti, Literatura contemporana
Ca intotdeauna, am uitat de schimbarea orei, asa ca intr-o dimineata la sapte citeam ultima parte din Nimicul de temut, a lui Julian Barnes. Am sarit peste multe alte carti care isi asteapta randul si am luat o pauza de Viata lui Marquez, ca sa il citesc pe Barnes. Nu pentru ca as fi unul dintre oamenii preocupati de moarte si de teama de ea, ci pentru ca imi place Barnes (ma repet, stiu) si, ca atare, eram curioasa cum abordeaza el subiectul.
Am asteptat cartea cu nerabdare inca de cand Nemira anunta pe blog ca e in pregatire si pot spune ca am citit-o aproape pe nerasuflate. Da, in ciuda subiectului, nu e morbida si poti fi captivat de ea la fel ca de o carte “de actiune” (eu nu prea agreez genul, dar aveam nevoie de o comparatie simpla).
Pentru cine nu a citit prezentarile sau recenziile acestei carti, tema centrala este moartea: felul in care ne gandim la ea, cat de des, cat de crispati sau de relaxati. Dar nu atat de simplist, ci laolalta cu inevitabilele meditatii pe marginea credintei si a liberului-arbitru. Si nu mereu la modul foarte rigid, sa nu uitam ca este vorba despre Barnes… In plus, apar frecvente trimiteri la momente cat se poate de personale, la parintii si la fratele lui, unele de o sinceritate brutala, mai ales daca te gandesti ca vin din partea unui englez crescut intr-un mediu conservator si puritan. Sigur, Barnes a dovedit deja in alte carti ca a depasit acest mediu. Totusi, ramane un britanic. E salvat de ironie, dar nu mi-l pot inchipui ca pe un Henry Miller, de exemplu, sau ca pe un Llosa. Sper ca se intelege ce vreau sa spun… Read the rest of this entry »
Philippe Forest – Sarinagara
In October 19, 2009 in Carti, Literatura contemporana
Philippe Forest este un scriitor francez nascut in 1962 la Paris, in prezent profesor conferentiar de ‘Literatura comparata’ la Universitatea din Nantes. Dupa ce publica mai multe eseuri si texte critice, in 1997 ii este tiparit primul roman, ‘L’enfant eternel‘, distins cu un premiu Femina la categoria ‘debut’. Pe langa ‘Sarinagara’ (2006), roman desemnat castigator la sectiunea ‘cel mai bun roman’ al lunii decembrie 2004 in Franta, la Nemira a mai fost tradus si romanul ‘Le nouvel amour‘ (2007) – ‘Iubirea din nou‘ (2008), un roman care imbina stilul romanului clasic, traditional, cu cel al romanului experimental, ca si in cazul celorlalte carti ale scriitorului francez.
In prologul romanului ‘Sarinagara‘, autorul parca ar vrea sa ne introduca intr-o atmosfera meditativa, melancolica si oarecum sumbra, viziune determinata sau influentata mai mult ca sigur de drama traita in viata personala, aducand unele lamuriri referitoare la termenul japonez ‘sarinagara’, practic titlul scrierii.
Romanul de fata prezinta visul halucinant al unui copil (chiar autorul), urmarind si traseul parcurs de scriitor pentru o documentare temeinica privind arta si cultura japoneza. Astfel autorul schiteaza cu finete si candoare portretul a trei artisti ai Japoniei, poetul Kobayashi Issa, romancierul Natsume Soseki si fotograful Yosuke Yamahata.
Juan Carlos Onetti – Santierul fantoma
In September 01, 2009 in Literatura contemporana
Juan Carlos Onetti (1909-1994) este un cunoscut romancier si autor de proza scurta nascut in Uruguay. In cariera sa literara autorul a fost distins cu Premiul National pentru Literatura (Uruguay), in 1962, cu prestigiosul Premiu Cervantes in 1980, Premiul Criticii (Spania) si Premiul Mondello (Italia), si cu Premiul International al Uniunii Latine, in 1990. Printre romanele sale mai cunoscute se numara ‘Para una tumba sin nombre’ (1959), Juntacadaveres (1965) si Dejemos hablar al viento (1979).
Santierul fantoma (‘El astillero’ – in varianta originala din limba spaniola, aparuta in 1961), aparut la Nemira in 2006, a fost tradus cu simt dezvoltat al lexicului de catre doamna Ileana Scipione, iar mesajul cartii pare a se transmite cititorului cu aceeasi intensitate urmarita sau dorita de scriitor, chiar dupa traducere, lucru remarcabil pentru un roman atat de complex ca termeni si constructie frazeologica.
Romanul de fata este una din scrierile lui Onetti care evoca, descrie si creioneaza cu subtilitate, rafinament si profund lirism lumea orasului Santa Maria, orasul-cult care se regaseste intr-un mod obsesiv in romanele si operele onettiene. Alte romane ale lui Onetti aparute la Nemira sunt ‘Viata scurta’ si ‘Despartiri’, in care cititorul descopera inca multe alte lucruri care apartin ‘tenebrelor’ orasului mentionat. In Santierul fantoma putem observa limpede trasaturile universului onettian, unul specific si altor romane, pe langa cele mentionate anterior, printre sentimentele traite de personaje, mai ales in cazul eroului sau caracterului central din roman, numarandu-se disperarea, amaraciunea, dezolarea, nimicnicia ori lipsa de importanta in societate, chiar izolarea umana intr-un final, alaturi de renuntarea la oricare din idealurile avute, practic resemnarea in fata greutatilor vietii.
Personajul principal al romanului ‘Santierul fantoma’ este Larsen (sau Juntacadaveres – ‘culegatorul de cadavre’), un fost localnic al urbei fictive Santa Maria, intors dupa cinci ani de exil in aceasta adevarata capitala a infernurilor, cu scopul de a se angaja la santierul naval din apropiere, condus de Jeremias Petrus, si de a-si incheia drumul ratacitor intr-o lume meschina, urmarind eventual si ocazia unei revanse morale (chiar a unei sfidari si luari in deradere) in fata autoritatilor, cetatenilor orasului si celor care fac parte din complexul mecanism corupt reprezentat de societatea respectiva. Incercarile si zbaterile ‘actorului’ de baza, Larsen, erou sau anti-erou, in functie de ipostaza in care se afla, la un anumit moment al vietii, pentru recapatarea echilibrului emotional si a respectului de sine, sunt presarate de-a lungul romanului cu tot felul de obstacole sau piedici de netrecut, ‘capcane’ care concura la esecul suferit de personaj.
Larsen uneori aduce aminte de eroul lui Cervantes, Don Quijote de la Mancha, care lupta cu morile de vant, diferenta dintre ei fiind atitudinea si senzatia traita permanent de eroul onettian, cea de resemnare, iritare si uneori repulsie la vederea oamenilor cu doua ‘fete’ din universul cotidian, iar in consecinta abandonarea sperantei, ori alunecarea spre o stare de apatie si lehamite cronicizata, in timp ce eroul lui Cervantes reia, intr-un mod simbolic si metaforic, dupa fiecare esec, lupta cu adversarul sau, unul imaginar ori de neinvins.
Ca ritm actiunea nu este chiar una avantajoasa pentru ca romanul sa atraga si un cititor mai putin rabdator, insa lungimea romanului este indeajuns de redusa, astfel incat lectura fiecarei pagini, pana la aflarea potentialului deznodamant, sa se impuna ca ‘obligatorie’, mai ales ca nu te aduce in pragul oboselii si plictiselii, in special daca esti obisnuit cu scrierile lui Onetti si cu stilul respectiv.
Larsen, numit director al santierului, va face curte fiicei lui Jeremias Petrus, Angelica Ines, o femeie singuratica si cu mintile ratacite. In acelasi timp va avea momente mai tensionate, ca urmare a frictiunilor dintre el si subalterni precum Galvez si Kunz, dar si consecinta a atitudinii delasatoare afisate de acestia doi, sau ‘gratie’ remarcilor si comportamentului batjocoritor, cu usoara tenta de ironie, cinism si sarcasm. Eroul romanului, Larsen, va cauta sa raspunda pe masura ‘adversarilor’ sai, incercand diverse metode de razbunare. Galvez este cel care va initia o actiune de santaj, amenintand cu informarea politiei in legatura cu un document incriminator din registrele santierului naval, acel document relevand unele nereguli sau afaceri nu tocmai corecte de pe vremea conducerii lui Jeremias Petrus, personaj care ajunge sa fie inchis pana la urma. Epilogul romanului este unul care nu desluseste clar situatia lui Larsen, care pleaca din oras si despre care se crede ca ar fi murit. Printre personajele care mai apar in carte se numara si doctorul Diaz Grey, barmanul de la birtul Berna sau guvernanta fiicei lui Petrus.
Impresia pe care mi-a facut-o romanul Santierul fantoma este una per total buna, desi uneori realismul extrem al trairilor avute de personaje, alaturi de senzatia perpetua de instrainare sau dezamagirea provocata de esecul fizic, moral si spiritual, poate reprezenta un minus in tentativa de atragere a cititorului la lectura.
In prefata intitulata ‘Un oras, o lume’, scrisa de scriitorul spaniol Antonio Munoz Molina, cartea lui Juan Carlos Onetti e considerata “probabil, cel mai echilibrat si mai aproape de perfectiune.[roman]”, bineinteles cu referire stricta la opera autorului sud-american. As putea adauga, ca punct favorabil cartii faptul ca raportul pret-calitate este unul acceptabil, opinia mea fiind aceea ca nu peste multa vreme opera, si in special acest roman al lui Onetti, va apartine literaturii clasice de valoare sau reprezentative, undeva sus, la loc de cinste, chiar daca, poate, nu la nivelul operelor lui Kafka si Faulkner. Va doresc si va invit sa beneficiati de aceasta lectura profunda ce abordeaza teme cu substrat filosofic, politic ori spiritual, urmarind si existenta umana, plus decaderea survenita in societate, din mai multe perspective, uneori neplacute, dar de un realism si un lirism care impresioneaza.
Alexandru T
[ratings]
Jerome Clement – Femeile si dragostea
In August 12, 2009 in Literatura contemporana
“In iubire se gaseste totul in acelasi moment : exaltarea si suferinta, placerea si durerea, speranta si disperarea, dorinta de a trai cu celalalt si aceea de a te pierde in el, bucuria extraordinara a prezentei lui si senzatia la fel de violenta a absentei sale si a pierderii sale.” – Irene Frain
Iubirea – un subiect indelung dezbatut dar imposibil de epuizat. In “Femeile si dragostea“, Jerome Clement, figura emblematica a culturii si literaturii franceze, ne prezinta destainuirile a 16 femei celebre din Franta: scriitoare (Irene Frain, Elisabeth Badinter, Edmonde Charles-Roux, Francoise Giroud, Catherine Clement, Catherine Millet, Dominique Rolin, Alice Ferney, Camille Laurens, Emmanuele Bernheim), artisti plastici (Lydie Arickx, Annette Messager), dansatoare (Karine Saporta), regizoare (Catherine Breillat), actrite (Genevieve Page) sau medici ginecologi (Anne de Kervasdoue).
Scriitorul a ales sa poarte aceste discutii cu femei apartinanad paturilor superioare ale societatii punandu-si optiunea pe seama caracterului universal al sentimentului de iubire si exprimandu-si certitudinea ca orice femeie se poate regasi in ideile si consideratiile celor intervievate.
Fiecare pagina degaja un aer de complicitate, de intelegere afectiva, ce te face sa te simti precum un intrus, ascultand destainuirile unor femei ce par de-a dreptul inabordabile din spatele cortinei, al petelor de cerneala sau al urmelor de ulei pe panza.
Unele intrebari se repeta, dar departe de a plictisi cititorul, acestea ofera o ampla acoperire a anumitor aspecte ale iubirii. Spre exemplu, se vorbeste despre dragostea la prima vedere pe care unele o pun pe seama feromonilor iar altele pledeaza in favoarea privirii, a vocii, a gesturilor sau a parfumului. “La femeie iubirea se poate declansa dintr-un fleac: o privire, o fraza, o atitudine aparte, un nu stiu ce care nu poate fi definit si care creeaza emotia. Alta data este vorba de semne repetate ale atentiei, impartasirea unor momente petrecute impreuna si a afinitatilor, o complicitate intelectuala, confidente, suferinte marturisite.” (Anne de Kervasdoue).
Autorul doreste sa atinga si polul opus indragostirii abordand problema infidelitatii si a geloziei, unde inca o data, parerile sunt impartite. In timp ce unele pledeaza pentru indulgenta – “Celalalt este independent de noi, cel putin din acest punct de vedere. Nu-i putem cere celuilalt sa ne rezerve dorinta lui. Ne-o poate da de bunavoie, este un act de iubire.”(Camille Laurens) – altele sunt mult mai radicale : “Imi spun : “La ce bun, o prefera pe alta in locul meu, nu ma iubeste.” Si plec.” (Emmanuele Bernheim).
Un punct de vedere comun il constituie emanciparea femeii pe plan sexual fapt ce nu a atras, insa, dupa sine si schimbarea aspiratiilor acesteia de natura sentimentala, casatoria continuand sa fie, in viziunea acestor doamne, incununarea vietii unei femei.
Un sentiment atat de complex trebuie analizat si din punct de vedere social motiv pentru care sunt mentionate revistele pentru femei care aflam ca ilustreaza barbatii sub forma unei semintii inamice ce trebuie imblanzita (“Revistele pentru femei prezinta barbatii ca un clan dusman, salbatic, ce trebuie colonizat. In acest scop, clanul feminin desfasoara un arsenal de mijloace: cele mai variate retete de infrumusetare, cure de slabire, o “panoplie” de trucuri de seductie mergand de la camuflarea defectelor estetice pana la tertipuri psihologice.”- Irene Frain).
Cum dialogurile sunt purtate cu femei bine instruite, discutiile sunt presarate cu citate din Voltaire, Freud, Lacan dar chiar si cu proverbe, toate folosite pentru a-si exprima cat mai elocvent punctele de vedere. Astfel, un alt element convergent il constituie concluzia emisa de Freud: “In fiecare exista un barbat si o femeie, de aceea intelegerea conjugala este asa de dificila, fiindca trebuie sa aiba loc intre 4 persoane.”, afirmatie sprijinita chiar si de catre autorul cartii in cadrul dialogului de final cu ocazia caruia acesta ajunge in aparent incomoda postura de intervievat.
Dar, pana la urma, ce este iubirea? Pentru Dominique Rolin, iubirea inseamna sa nu te simti singur pe lume. Lui Catherine Millet, autoarea cartii “La vie sexuelle de Catherine M.”, aceasta ii permite sa-i inteleaga mai mult pe ceilalti, iubirea reprezentand impacarea cu lumea. In viziunea unei cineaste, iubirea semnifica transcendenta, ea fiind idealul spre care tinde umanitatea.
Cati oameni, atatea definitii, dar pentru cei care cauta adevaratul raspuns la intrebare, aceasta carte este, cu siguranta, cel mai bun punct de pornire.
Ioana Gabriela Gorgoi
[ratings]
