Joe Haldeman – Camuflaj
In January 10, 2008 in Autori, SF
Joe Haldeman se numără printre autorii ale căror cărţi le citesc întotdeauna cu plăcere. Părerea mea e împărtăşită, se pare, atât de către confraţii săi, cât şi de către marele public, scriitorul american fiind printre puţinii care au reuşit (şi încă în trei rânduri!) “eventul”, dubla Hugo-Nebula, cu Forever War (în 1975-1976), cu nuvela The Hemingway Hoax (în 1990-1991) şi cu Forever Peace (în 1998-1999). E o performanţă care, chiar şi pentru un cititor neavizat, e de-ajuns pentru a incita la lectură.
Haldeman s-a născut în iunie 1943, în Oklahoma City. În 1965 s-a căsătorit cu Mary Gay Potter, iar în 1967 şi-a luat licenţa în astronomie şi, în acelaşi an, a fost recrutat şi a luptat în Vietnam, ca inginer militar. Experienţa războiului avea să îl marcheze profund, influenţându-i în bună parte scrierile de mai târziu şi inspirându-i primul roman, War Year (1972) şi capodopera publicată trei ani mai târziu, The Forever War (1975).
În prezent, locuieşte în Gainesville, Massachussets şi predă cursuri de tehnică literară la MIT. Camouflage (2004) este cel de-al douăzeci şi unulea roman publicat de Haldeman. I-au urmat, în 2005, romanul Old Twentieth, iar în 2006 culegerea de povestiri War Stories.
În anul 2019, în adâncul Pacificului este descoperit întâmplător un artefact de origine necunoscută. Încercările unui grup de oameni de ştiinţă de a-i pătrunde misterul par zadarnice. Aceştia, sub conducerea oceanologului Russell Sutton (printre ale cărui realizări se numără ridicarea la suprafaţă a epavei Titanicului), speră să câştige deopotrivă faimă şi avere din descoperirea secretelor misterioasei structuri, bănuită aproape unanim a fi de origine extraterestră.
Russell şi colegii săi nu bănuiesc însă că artefactul a devenit o ţintă nu doar pentru guvernele marilor puteri, ci şi pentru două entităţi non-umane, nemuritoare, ce-şi pot schimba forma după propria voinţă. Destinul lui Russell se va schimba radical atunci când drumul său şi al celor doi alieni (care doar îşi bănuiesc reciproc existenţa şi urmăresc scopuri radical diferite) se va intersecta.
A povesti mai mult, a intra mai mult în detalii, ar însemna să răpesc cititorilor bucuria descoperirii unui roman pasionant, cu structură de thriller. Căci romanul lui Haldeman e o mostră a ceea ce înseamnă arta povestirii. Naraţiunea e simplă, fără artificii inutile, fără risipă de metafore sau cuvinte mari.
Stilul e omul, se spune, şi din câte mi-a fost dat să citesc despre Haldeman, acesta e unul dintre acei “meat and potatoes people”, cum atât de plastic îi caracterizează americanii pe cei care nu se încurcă în detalii inutile. Un specialist în oceanografie, în computere sau în astronomie ne-ar confirma, probabil, exactitatea datelor ştiinţifice folosite, fără exces. Haldeman ştie să îşi strecoare informaţiile fără a deveni plictisitor prin exces expozitiv.
O lectură plăcută, care nu dă dureri de cap, dar te prinde îndeajuns pentru a lăsa cartea din mână doar când te răpune oboseala. Probabil că, din punct de vedere strict literar, unii dintre contracandidaţii la Premiul Nebula din 2006 (şi mă gândesc acum la Susanna Clarke, Geoff Ryman sau John C. Wright) ar fi meritat mai mult să câştige.
Dar proporţia de îmbinare între literar şi ştiinţific, cea care dă măsura apartenenţei la genul literar pentru care au fost întemeiate Premiile Nebula de către Damon Knight, e cea care determină (în cazul ideal, desigur) cartea care merită cel mai mult să câştige. În competiţia din 2006, proporţia ideală a fost atinsă de cartea lui Haldeman.
Horia Ursu
[ratings]
Stephen King – Despre scris
In October 19, 2007 in Autori
Stephen King se amuza realizând o carte-mozaic, în care se succed CV-ul, descrierea trusei cu scule şi confesiunea “Despre scris“, încadrate de trei prefete şi postscriptumul cu un titlu simetric “Despre viata”, ce include o proba de lucru pe propriul text şi lunga lista a cartilor citite în ultimii ani. CV-ul este periplul formarii sale: placerea descoperita din copilarie de a inventa istorii care (atentie!) îşi gasesc rapid cititori pasionati, cautarile şi luptele cu proprii demoni (bautura şi drogurile).
Rememorând momentele cheie dintr-o existenta subjugata de scris, da sfaturi prieteneşti, menite sa îl îndemne pe tânarul pornit în aceeaşi aventura, sa scormoneasca în sine, unde aşteapta zacamintele: “Nu exista un Depozit de Idei, nici Centrala cu Poveşti, nici Insula Bestsellerurilor Îngropate; ideile pentru poveştile bune par sa vina literalmente din nimic, îti cad în poala din senin: doua idei pâna atunci întru totul independente îşi gasesc, când nici nu te aştepti, un punct comun şi se concretizeaza în ceva absolut nou. Datoria ta nu e sa gaseşti acele idei, ci sa le recunoşti atunci când se arata.”
Partea cea mai interesanta, Trusa cu scule, se bazeaza pe analogia între dulger şi prozator, între uneltele unuia şi instrumentele celuilalt. Prima dintre ele şi cea mai obişnuita, pâinea scrisului, vocabularul, are o regula de baza: foloseşte primul cuvânt care îti vine în minte daca e potrivit şi colorat. A doua unealta, gramatica, îi prilejuieşte avertismente legate de pacatul verbelor intranzitive şi al diatezei pasive, semn de nesiguranta şi slabiciune, care garanteaza o proza proasta. La al doilea nivel al trusei se afla elemente ale stilului, la al treilea unitatile scrisului, care nu sunt propozitiile şi frazele, ci paragrafele…
Dupa o viata de scriitor şi sprijinit pe un morman de carti, Stephen King reduce sfaturile pentru tânarul romancier la enunturi care comprima esentialul. Primul sfat: “Daca vreti sa fiti scriitori, trebuie sa faceti doua lucruri mai presus de orice: sa cititi mult şi sa scrieti mult. Nu exista nici o cale ocolitoare, cum nu exista nicio scurtatura.” Alt sfat se refera la modul de lucru: scrie cu uşa închisa, rescrie cu uşa deschisa, lasa câteva luni sa treaca între cele doua actiuni. Şi altul: “Când scrii o poveste, îti spui tie însuti povestea. Când o rescrii, datoria ta principala este sa scoti toate lucrurile care nu apartin poveştii.”
Capitolul “Despre scris” porneşte de risipirea unei prejudecati privind succesul comercial de care se bucura patru scriitori americani de astazi: Grisham, Clancy, Crichton şi King însuşi. Toti sunt meseriaşi ai construirii unui roman pe care cititorul sa nu-l poata lasa din mâna, indiferent daca îl citeşte în avion, într-o sala de aşteptare sau acasa, în fotoliu.
King se opreşte la trei aspecte ale constructiei epice, explicându-le cu simplitate deconcertanta: naratiunea poarta povestea de la punctul A la punctul B şi în cele din urma la punctul Z, descrierea creeaza realitatea senzoriala pentru cititor, dialogul aduce personajele la viata prin vorbele pe care le rostesc.
Despre fiecare dintre cele trei aspecte, formuleaza opinii. Povestea, substanta principala a romanului, este la îndemâna: poveştile, precum fosilele, sunt lucruri ascunse în pamânt, iar datoria scriitorului este sa le descopere şi sa le ofere un loc unde sa se dezvolte. Propriile romane se bazeaza mai mult pe situatie, în punctul de pornire, din care se nasc personajele (unidimensionale, amorfe initial), abia apoi vine povestea.
Cât despre deznodamânt, aici este una dintre cele mai convingatoare motivari pentru uşurinta cu care scriitorul se lasa condus şi dominat de personajele create spre un final pe care el însuşi nu l-a intuit: “În definitiv, eu nu sunt doar creatorul romanului, ci şi primul lui cititor. Şi daca eu nu sunt în stare sa ghicesc cu o oarecare precizie cum se va sfârşi blestematia aia, chiar şi cu avantajul cunoaşterii din interior a întâmplarilor, pot fi sigur ca-mi voi tine cititorii într-o stare de tensiune, care sa-i faca sa dea pagina dupa pagina. Şi totuşi, de ce sa-ti faci griji pentru final? De ce sa tii mortiş sa controlezi totul? Mai devreme sau mai târziu, fiecare poveste ajunge undeva.”
Şi King dezvaluie un secret scriitorului în devenire, un truc care l-a ajutat sa ajunga de la situatie la poveste (întrebarea “şi daca…?” explorând posibilitati nebanuite) sau diferenta dintre poveste şi intriga: “Povestea e cinstita şi loiala, intriga e schimbatoare şi e mai bine sa ramâna sub arest la domiciliu.” Alt secret are descrierea: prea saraca, da cititorului o senzatie de dezorientare şi miopie, prea bogata – îl îngroapa în detalii şi imagini. Şi iata marele secret, acelaşi cu al poeziei: “Descrierea începe în imaginatia scriitorului, dar ar trebui sa se termine în aceea a cititorului.” Şi nu mai e nicio mirare ca prozatorul citeaza din T.S. Eliot şi William Carlos Williams.
Dialogul, dupa Stephen King, da glas distributiei şi este crucial în definirea personajelor, pentru ca aşa oamenii îşi tradeaza trasaturi despre care ei înşişi nu au habar. Dialogul bun încânta, cel prost ucide (şi personajul şi placerea lecturii). Sfatul dat este acelaşi, de a lasa lucrurile sa îşi urmeze cursul firesc: lasati fiecare personaj sa vorbeasca liber, fara sa tineti cont de Legiunea Decentei sau Cercul de lectura al Doamnelor Creştine.
Stephen King se opreşte şi asupra altor aspecte: personajul (mai important ca întâmplarea, el sustine povestea), simbolismul şi tema (exemplificând cu sângele în Carrie), ritmul şi povestea din fundal. Se opreşte chiar la “maruntişuri” practice, însa extrem de importante pentru un scriitor în faza începuturilor: documentarea şi gasirea unui agent. Are însa grija sa strecoare la un sfârşit de capitol un şoc electric: “vorbim despre unelte şi dulgherie, adica despre cuvinte şi stil… dar, în timp ce ne continuam drumul, ar fi bine sa tineti minte ca vorbim şi despre magie.”
Elisabeta Lasconi
[ratings]
Julian Barnes – Scrisori de la Londra. Povestea descoperirii unui scriitor adevarat
In October 09, 2007 in Autori, Literatura contemporana
Recunosc cinstit – pina la Scrisori de la Londra, numele lui Julian Barnes nu imi suna chiar necunoscut, dar nici nu se inscria in categoria autorilor care sa-mi determine curiozitati excesive legate de restul operei, publicata au ba in dulcea limba romaneasca.
Julian Barnes insemna, la momentul T0 relatat, un nume asumindu-si paternitatea citorva carti, frunzarite relativ insistent la fiecare expeditie prin librarii, hypermarketuri, ori tirguri de carte, dar nu inca suficient de « copt » pentru a-si binemerita interesul si efortul de a fi, in primul rind cumparat, si apoi, onoare maxima, citit.
La prima vedere, si din perspectiva superficiala a sondajului de pe raft, Julian Barnes mi se parea destul de complicat, in privinta scriiturii, si destul de searbad si anost ca subiecte atacate. Un autor ca atiti altii dintre contemporani, pentru care scrisul este o meserie ca oricare alta, mai putin sau deloc, o vocatie intelectuala.
Ce mai insemna Julian Barnes? Mai insemna autorul Metroland-ului, cumparat mai mult la sugestia unui cunoscut, dar facindu-si veacul in biblioteca, intre suratele din Raftul intii … si mai insemna Trois si Pina cind m-a cunoscut, achizitionate la ultimul Gaudeamus (uite ca acusi se face anul …), acestea doua din urma la solicitarea expresa a jumatatii … cam atit insemna Julian Barnes, pina in ziua in care ne-am pornit in traditionala excursie saptaminala de turism economic&gura casca in Carrefour Feeria, locul obisnuit de cumparaturi si socializare de simbata ori duminica …
Intre tabieturile deja instapinite virtos si la care ma dedau cu nespusa voluptate – obiceiul de a lua de pe raft o carte, pasibila a face saltul catre proprietatea privata personala, in vederea studierii/aprofundarii, ori, macar – asa cum s-a intimplat cu Viata sexuala a lui Kant (rusine sa-mi fie ca o spun in public!) – citite, nerusinat, si pur si simplu, in citeva reprize, pe durata inspectiilor doimii la raioanele de specialitate …
Asa s-a intimplat si de asta data. Sezonul reducerilor debutase promitator, cu oferte de nerefuzat, inca dela intrare. In consecinta, pentru a impaca utilul cu placutul, am convenit sa ne dam intilnire la raionul de carte, atunci cind madama isi va fi incheiat turul de orizont si se va fi plictisit de cascat gura sau de ochit oaresce cirpusoare ori botinute rivnite inca dela lansarea colectiei, dar de neluat in discutie pina la sfirsitul sezonului … M-am dus tinta pe Scrisori, daca nu ma inseala memoria, in urma unei recenzii entuziaste in Observatorul cultural … Stateau cumintele, parca asteptindu-ma, pregatite de momentul revelatiei.
Sa nu prelungesc povestea. Am deschis cartea la capitolul dedicat descrierii intrarii in politica a Glendei Jackson. M-a fascinat dela prima pagina. Dupa a patra, m-am oprit si m-am dus la cuprins, cautind alt subiect. Am ales episodul crizei dela Lloyd’s … trasnet si asta … hai sa mai vedem ceva … prefata autorului … nici nu am simtit cind am trecut la primul capitol, cel dedicat istoriei monitorizarii lucrarilor Camerei Comunelor … cind a aparut, intr-un sfirsit, jupineasa Liliana, verdictul era deja demult dat. Julian Barnes nu mai era un strain …
Am citit Scrisorile dela Londra ale lui Julian Barnes foarte incet. Mi-a placut atit de mult arta naratiunii autorului, incit am vrut sa prelungesc la maxim bucuria descoperirii unui mare scriitor. Iar atunci cind, inevitabil, am ajuns la capat – foarte ciudat, capitolul dedicat aparitiei si lansarii in politica mare a lui Tony Blair a coincis cu momentul retragerii acestuia dela Downing Street 10 – primul lucru ce l-am facut a fost sa ma arunc pe Pina cind m-a cunoscut, iar mai apoi pe Papagal … Desi l-am recunoscut de fiecare data, marturisesc ca cel mai mult mi-a placut Julian Barnes din Scrisorile de la Londra.
Atit ca stil, scriitura, eleganta tipic britanica, dar mai ales printr-o verva continua, ce se simte in fiecare dintre eseuri (cred ca e cea mai corecta incadrare, ca specie literara, a corespondentelor catre The New York Times), personal as recomanda tuturor celor dornici sa-si bucure sufletul cu o lectura buna, sa inceapa cunoasterea operei lui Julian Barnes cu Scrisori de la Londra. Va asigur ca merita.
P.S. Am stat un pic la indoiala cu privire la subiectul recenziei – initial mi-am propus sa incerc citeva ginduri asupra romanelor celiniene publicate de Nemira, si slava Domnului, ca aveam destule de asternut … am aminat insa intreprinderea pentru data viitoare, cucerit de farmecul Scrisorilor.
P.P.S. Propunerea domnului Horasangian, de adunare cit de cit ordonata a cititorilor de Julian Barnes, mi se pare interesanta si demna de mai mult decit o simpla adeziune formala.
Dan Popirda
Pe aceiasi tema
Julian Barnes. Ironia ca forma a libertatii.
Julian Barnes si cititorul institutionalizat.
[ratings]
Julian Barnes. Ironia ca o forma a libertatii
In August 07, 2007 in Autori
Julian Barnes patrunde în România prin “Papagalul lui Flaubert”. O carte care este citita cu interes si aviditate, cu luciditate si curiozitate pentru felul abil în care scriitorul britanic amesteca fictinea cu rigorile realului. Sigur ca un prozator mai poate inflori anumite detalii din viata unui confrate, isi poate imagina anumite secvente neinregistrate in toate amanuntele, dar nu poate deforma, transforma adevarul in minciuna. Asa cum procedeaza Ingres, cu Marea lui Odalisca, adaugîndu-i cîteva vertebre, doar pentru a lungi alura unui nud. Anatomic este imposibil, artistic rezultatul este minunat.
Barnes isi permite sa fragezeasca bigrafia lui Flaubert, altfel greu de digerat prin toate zgîrciurile oferite posteritatii de un autor dedat integral literaturii. Prin “Papagalul lui Flaubert”, o carte stranie prin insasi subiectul si modalitatea de abordare a biografiei unui alt scriitor, Barnes îsi da drumul la imaginatie, daca putem spune asa ceva.
Mai publicase pina atunci inca doua romane, scrise alert si atent la ce se intîmpla in jur, dar apoi isi da seama ca se simte mai bine în secolul 19, o si spune, avînd chiar un deceniu preferat. Vor urma suficiente volume si mai multe receptari ale cartilor lui, premii si recunoasteri oficiale, astfel ca la 60 de ani, impliniti în 2006, sa aiba deja o recunoscuta si binemeritata glorie internationala.
Glorie? Pretios cuvînt, nu i se potriveste unui om care a stiut mereu sa nu sara peste cal, umorul si ironia fiind bune paveze împotriva suitului la cap.
O “orbitoare” susanea
Un distins confrate roman, Mircea Cartarescu, a izbutit sa-si duca la capat proiectul numit “Orbitor”. Am citit cu opinteli ultimul volum al trilogiei, am luat la maruntit, din nou, jurnalele lui – doua volume, dupa stiinta noastra – si am dat peste un pasaj legat de Julian Barnes.
Marturisesc ca am facut o pasiune în ultimii doi-trei ani pentru acest distins scriitor britanic, am pregatit un vast dosar Julian Barnes pentru revista “Observator cultural” care a aparut in acest an, cuprinzînd si un interviu cu Domnia Sa acordat fara prea multe fite. Ce zice amicul Cartarescu de una dintre cartile lui Barnes: ca ar fi o “susanea”, termenul ii apartine. Iar autorul-cartea mediocre, cumva “semimediocre”, daca ar avea si grade mediocritatea. Nu vreau sa polemizez cu noua vedeta a literelor românesti, este dreptul lui sa aiba opinii mai exotice decit Salvador Dali. As dori însa sa atrag atentia, înca o data, cu cartile traduse “en suivie” de Nemira într-o binevenita serie de autor.
De la o carte la alta
Dupa doua volume de proza scurta si cîteva romane, dupa „Porcul spinos” si o carte mai aparte precum „Pedantul in bucatarie” – Barnes ne da o buna lectie a suficientei si magnificentei literaturii, precum Picasso, care atunci cînd ii iesea ceva foarte bine se apuca de altceva. Asa si Barnes, mereu încearca sa vina cu ceva nou, nu neaparat ca sa ne orbeasca cu personalitatea lui si ce grozav este el. Barnes stie bine istoria lumii, nu doar a Angliei si cîta desertaciune cuprinde ea.
Chiar „Istoria lumii in 10 ½ capitole” este cartea care-i atragea smiorcaiala lui Mircisor Cartarescu, tocmai o carte extrem de bine elaborata si indelung cizelata pentru a putea fi perceputa nu doar ca un simplu moft narativ-epic. Adaug „Letters from London”, exemplara lectie de jurnalism politic, ajungînd cu aparitiile la zi, prin „Arthur&George”, roman masiv si cu multiple fatete. In completare „Porcul spinos” este o adînca incizie în trupul muribund al unui sistem totaliar, cu fine ustensile chirurgicale, unde ironia si absurdul, grotecul si drama se intalnesc într-o reteta bulgaro-balcanica.
Cu umor si fara ifose, dar nemenajand prestigii si prestigioase institutii Julian Barnes ne face sa traim elegant la Bucuresti cu material britanic. Ne amuzîm, suradem, puteam bea si cate un ceai sau , de ce nu cîte un whisky-on-the-rocks, sa nu spunem precum cine, cu toate ca am putea improviza un personaj care sa vrea” Mie sa-mi faci sprit…Noi, românii preferam spritul…Verstehen Sie, meine prieten ?”, în fine, „Scrisori de la Londra”, presupunem ca se mai gasesc pe piata, vor trebui citite în pandant cu ultimul roman al lui Barnes, tradus exemplar de distinsul universitar clujean Virgil Stanciu. Viata unui cunoscut autor britanic, personaj de Pantheon brit, cum este Sir Arthur Conan Doyle, deja „ brand” al unei natiuni care-i mai are si pe Beckham, si printesa Diana, si pe Beatlesi si altii si altii.
Nu vreau decat sa-i incit pe cei mai tineri decat mine sa descopere pe acest discret si putin vanitos autor britanic, excelent stilist si mai grozav modelator de toposuri epice. Inventivitatea lui nu este una lexicala, argument hotarator pentru autorul român, caruia, de multe ori, de dragul jocului cu mingea improvizatiilor uita regulile prozei: oare e handbal, volei sau fotbal ?
Bibliografie imaginara de succes
Vom reveni mai in detaliu despre cartile acestui prozator de exceptie si am fi bucurosi daca în jurul nostru se vor mai gasi cititori si pretuitori ca sa alcatuim, daca nu un club Julian Barnes, macar „gramada deschisa” în jurul lui. Rugby-ul este un joc pentru huligani jucat de gentlemeni, iar fotbalul este un joc pentru gentlemeni practicat de huligani.
Nu stiu cine a inventat formula asta, si nici de ce am amintit-o acum si aici. Ar fi o idee buna, credem noi, ca din toate materialele românesti publicate despre Barnes sa se alcatuiasca un volum biobibliografic si cu suficiente referinte critice pentru uzul si abuzul cititorilor români. O monografie Barnes nu credem ca nu ar fi binevenita în spatiul românesc. Si s-ar vinde foarte bine daca s-ar numi „Elena Udrea si Traian Basescu nu citesc Julian Barnes”. Iata o idee constructiva pentru toamna ce vine.
Bedros Horasangian
- Citeste si Julian Barnes si cititorul institutionalizat
