Încercam recent să-i recomand unui prieten ”Ilion”, de Dan Simmons, prima carte din ciclul continuat cu ”Olimp”; și când am ajuns la a explica de ce mi se pare senzațional de bună, mi-am dat seama că asta ar fi o sarcină foarte, foarte complicată.
O fi din cauză că este un SF excelent scris, cu Marte colonizat, cu rase create genetic, expediții spațiale, roboți inteligenți și specii diferite de oameni/post-oameni? O fi din cauză că este un fantasy palpitant, cu eroi cu săbii, cu zei și cu monștri malefici care mănâncă oameni? O fi din cauză că este (și) fascinanta Iliadă repovestită în stil modern și cu niște twist-uri greu de prevăzut? Sau poate din cauză că mă simt cult când recunosc referirile din Shakespeare și aluziile la Proust?
De fapt, principala calitate a cărții este exact ceea ce ar părea să fie un defect: este complicată. Nu este o poveste, ci multe, multe povești, unele antice, unele ale lumii noastre tehnologice, altele ale Renașterii sau Evului Mediu, este însăși Povestea eternă, adică fascinația noastră, a oamenilor indiferent de eră, față de lupta eroilor noștri cu dificultățile insurmontabile (zeii de neînțeles, creaturile prea superioare nouă pentru a fi comprehensibile, soarta, degradarea ecologică a planetei, apocalipsa prin boală etc.). Luptă pe care în vremea modernă ne-am învățat că eroii o câștigă (cu arme și tehnologie), iar în antichitate strămoșii noștri știau că eroii sfârșesc tragic, poate victorios, poate pe nedrept, poate doar sădind prin moarte sămânța unei alternative mai bune. Nu o să vă spun dacă în ”Ilion” sfârșitul este modern sau antic, fericit sau tragic, și este imposibil a ghici asta în timpul lecturii, căci personajele sunt din antichitate, din prezent și din viitor, iar destinele, modul de confruntare cu soarta și poveștile lor, aparent distincte și despărțite de mii de ani, de fapt se întrepătrund și se influențează reciproc.
Unii sunt eroi mitologici pe care îi știm toți (Ahile, Ulise), alții sunt oameni cât se poate de obișnuiți, confruntați cu amenințarea unei (noi) apocalipse; iar alții sunt oameni doar în spirit, pasiuni și sentimente, dar nu și în carne (și cartea te face să te întrebi, filozofic, ce ne face oameni? Forma sau mintea?).
”Ilion” oferă o gamă greu de imaginat de personaje de toate tipurile, iar autorul le scoate din contextele lor temporale și le aruncă în trecut sau în viitor, combinație ce duce la evoluții absolut surprinzătoare ale poveștii, căci doar gândiți-vă o clipă: cum s-ar lupta Ulise cu o invazie de roboți blindați? Dar un intelectual ochelarist din prezent, cu lancea în mână în luptele pentru Troia? Dar o inteligență artificială de pe o stație spațială cu … zeii Olimpului?
Aș putea să continui cu multe astfel de combinații năucitoare, dar nu vreau să vă stric plăcerea de a fi șocați de carte. ”Ilion” (și ”Olimp”) demonstrează că literatura SF are capacitatea de a fi cel puțin la fel de cultă ca și cea mainstream; că are posibilitatea să pună probleme filozofice, etice și morale; că poate să retrezească în sufletul cititorului modern pasiunea pentru Poveste pe care o simțeau cei vechi ascultând în jurul focului epopeile cântate de șamani sau barzi (un sentiment mult timp pierdut). Că poate fi complicată, pentru cititori complicați…
Adauga un comentariu