Peripețiile logofătului de taină

În ce’ de-a tria lună a anului Domnului doo mii douășpce tiparnița Nemira ne-a blagoslovit zilele cu o nouă carte iscălită de Rodica Ojoc-Brașoveanu. Află, frate cititorule, că paginile istei cărți nu sunt ca orșicare. Adus-au meșterii hârtie de peste hotare, hârtie de ce’ mai bună, bună să hie acoperită-n veci cu slove ce nu s-or pierde odată cu a timpului trecere. Și-apoi le-au învelit în coperți, coperți tari așe ca scuturile voinicilor, care le păzesc și de mâinile neastâmpărate ale copchiilor ce trag de ele curioși să afle ce taină mare-ascund, și de mâinile tremurătoare ale celor pentru care anii rămași se numără pe deștile mânii stângi ori de neatenția jupâniței ce sare ca mușcată de șerpe cân’ îș’ aduce-aminte de laptele uitat pe foc și nu bagă de samă un’e-i pică tipăritura din poale. La toate s-au gândit meșterii și pe bună dreptate, zâc eu, le aduc acuma laude. Cu mare drag veți afunda mâna în buzunarul strâmtorat să scoateți câțiva gologani în plus pentru-a plăti cartea de care vă povestesc eu aicea.

Cu mare rușine să plecați capul și gura să vă fie mută ca a peștelui dacă numele Ojoc-Brașoveanu vă sună-n urechi ca graiul răpezât al tătarilor din Crimeea. Nevrednici suntem mulți pe astă lume dară odată cu fiece răsărit de soare ne putem îndrepta greșelile făcute pân’ la ziuă. Puneți mâna pe “Logofătul de taină” și să nu care cumva să o lăsați până nu ajungeți la ultima buchie. Domnia sa Rodica Ojoc-Brașoveanu și-a ‘ncercat mâna și cu istorii nu numa’ cu povești în care se descâlcesc ițe-ncurcate. Și tare bine i s-a potrivit să deschidă ușile trecutului că mare vrednicie are în asta.

Adevăr vă grăiesc vouă când vă spun că mare plăcere o să vă aducă slova “Logofatului de taină”.

“Cartea […], după cum vei binevoi să afli, osteneşte să înfăţişeze mâna întinsă de valahi rubedeniilor primejduite dincolo de hotarul ţării. Vei afla de asemenea, frate cetitorule, chipul celui tîrg al Bucureştiului supus ciumei şi focului iscat de necredincioşi, răfuielilor dintre megieşi […]

Până în anul Domnului 1601 cetatea de scaun a fost mărunţită de unguri, tătarii hanului de la Crimeea şi turcii lui Sinan Paşa care au ras până la temelie Mănăstirea Sfintei Troiţe. Când să zică bieţii gospodari Doamne ajută, s-au repezit să-i dea palancă la pământ Simion Movilă al Moldovei şişleahticul Ion Potocki de Potok. Turcii din Giurgiu repede şi ei între două somnuri să-şi ia partea, după care a pogorât Bator Gabor al ungurilor cu oştenii să culeagă ce-a mai rămas. Nu s-a uscat bine zidăria ctitoriilor noi că răzmeriţa seimenilor a ales piatră de piatră. Șase ani după isprava aiasta peste cetatea Bucureştilor s-au abătut ciuma, foamea, turcul şi tătarul.

Călătorind pe drumurile Apusului împreună cu logofătul de taină Radu Andronic, vei vedea lăcaşele papistaşe. Alături de-acele catedrale, turlele mitropoliei din Bucureşti ţi se vor părea şiştave, Biserica Scaune o mogîldeaţă acolo… Nu cârni din nas, şi nu judeca, rogu-te, cu păcat.”

Am istovit de-atâta trudă și gura mi s-a uscat ca iasca. Păcătosului de mine îi fuge gândul la o bărdacă cu vin roșu, proaspăt scos dintr-un beci răcoros, dară te știu puțin darnic cu străinii așe că nu te-oi socoti dator cân’ ne-om întâlni. De ț-au fost de folos vorbele mele să nu uiți să-nchini o chicătură de beutură în sanatatea me’ iar de n-ai aflat nimica bun uită și iartă. Un lucru însă țâne minte, orșcât m-am străduit icișa n-am izbutit să ajung nici măcar la deștu’ mic al domniei sale Rodica Ojoc-Brașoveanu.