Ilion

Dan Simmons reprezinta una dintre cele mai placute experiente literare oferite de Nemira. Pot spune cu mana pe inima ca scriitorul a intrat in cercul meu de incredere alcatuit din clasicii SF precum Isaac Asimov, Frank Herbert, Philip K. Dick, Frederik Pohl si Larry Niven.

Cu toate acestea, atunci cand am trecut de primele capitole din Ilion am crezut ca cineva a facut o gluma proasta. De ce? Pentru ca nu intelegeam absolut nimic. Vedeti, exista trei fire narative complet separate si independente, care nu au nici un element in comun in afara de faptul ca se afla in cadrul aceleiasi carti. Astfel, in primul plan, avem de-a face cu asediul Troiei, unde zeii olimpieni asista la ostilitati, in timp ce eroii antici, precum Achile, Hector & Co., fac ceea ce stiu ei mai bine, adica omoara pe oricine le iese in cale. Printre combatanti se ascund oameni din diferite perioade istorice, care, la ordinul zeilor, supravegheaza desfasurarea luptelor, pentru a se asigura ca totul este exact asa cum a fost descris de Homer in poemul Iliada. Unul dintre aceşti observatori realizeaza ca vrea mai mult de atat si se ajunge să se implice in mod direct atat in conflict cat si in vieţiile zeilor. In al doilea plan, undeva pe langa Jupiter, exista roboti care sunt pasionati de operele lui Shakespeare si Proust şi pregatesc o expeditie mortala pe planeta Marte, unde are loc o serie de fenomene ciudate pe care vor sa le investigheze. Iar in al treilea plan, pe Pamant mai traiesc doar cateva sute de oameni care, ingrijiti de roboti, duc o viata luxoasa si lipsita de orice fel de griji si de necazuri. Numai ca, la un moment dat, incep să apara fel de fel de probleme iar acest lucru va declansa evenimente incredibile…

Pe masura ce parcuri paginile si actiunea avanseaza, toate cele trei povesti se unesc la un moment dat, atat de logic si de natural, incat iti zici “Wow, nu m-am gandit la asta”. Din acest moment, aventurile eroilor, antici si nu numai, devin din ce in ce mai uluitoare, mai uriase, mai extravagante, dar, cu toate acestea, credibile. Personajele sunt… umane, ca sa zic aşa. Te atasezi repede de ele si iti raman in memorie mult timp dupa ce ai terminat de citit cartea.

Finalul este uluitor. Schimbul de replici dintre Zeus si Achile este excelent si nu face altceva decat sa trezeasca interesul, de parca mai era nevoie de asa ceva la o asemenea aventura de proportii epice, pentru continuarea numita Olimp.