Uite cum stă percepţia pe care trebuie să o aloci când vine numele lui Philip K. Dick: este filosoful antic grec care îşi exersează mecanismele şi teoriile scriindu-şi tratatele filosofice în cărţi sience fiction. Absolut toate lucrările sale, care numără peste 30 de povestiri, nuvele şi romane stau sub interesul şi totodată curiozitatea privind consideraţii de natură science fiction, filosofică, religioasă, pshihologică, socială şi interacţiunile dintre acestea.
Pe acest drum plin de coliziuni se află omul şi ideea de integrare sau recunoaştere în realitate, pe care o crează şi o percepe în acelaşi timp. Prin altă formulă, este unul din marii de la Nemira. Iată dovada a ce poate să facă prin câteva cuvinte: “când doi oameni visează acelaşi vis, el încetează să mai fie o iluzie”. Iar următoarea frază este motivul ce stă la baza mobilităţii sale uimitoare în privinţa realităţii: “În scrierile mele eu întreb: ce este realitatea? Fiindcă suntem bombardaţi fără încetare cu pseudorealităţi fabricate de indivizi sofisticaţi care folosesc mecanisme electronice sophisticate – este vorba despre mass-media, guverne, corporaţii, grupări religioase, grupări politice”.
În Furnica electrică, volum care cuprinde 9 povestiri, unele din ele nuvele, se regăsesc toate marile teme pentru care autorul merită atenţia: lumi paralele în care coşmaruri reale şi adevăruri truncate îţi captează universul logicii şi al curiozităţii, te transportă aproape de nebunie din cauza nesiguranţei lumii din jur, fie ea exterioară sau interioară.
Cartea se aseamana în chip veritabil cu un salon cu numeroşi iluzionişti ce cuceresc minţile publicului sau le şi răpesc, cei cu adevărat magistrali. În “Impostorul”, Spence Olham nu este conştient de faptul că este impostor, oferind un final de care o să ataşezi rapid un “wow”; “Varietatea a doua” prezintă o lume distopică adusă de conflictul dintre ruşi şi americani în care se folosesc diferite variante de roboţi; idea de joc este analizată în “Un joc de război”, joc ce simulează o luptă de asediu dusă de către soldaţi pentru ocuparea citadelei într-un mod realist, dar periculos pentru cine îl foloseşte; despre “Raport Minoritar” nu cred că este cazul să amintesc, fiindi cea mai bine văzută nuvelă de mulţi, inclusive ecranizată; nuvela “Ce spun morţii” se concentrează asupra semivieţii, si anume posibilitatea decedatului de a comunica cu cei vii, Sarapis devenind un omnipresent deosebit de periculos.
Mai sunt “Ah, să fii gelat!.., Amintiri garantate, Credinţa părinţilor noştri“ şi bineînţeles “Furnica electrică” favorita mea şi cu care recomand să începi lectura volumului.
Deseori, si mai ales la prima carte a acestui autor, cititorul se loveşte de un zid, pe care este nevoie să îl escaladezi ca să te poţi minuna de ce este dincolo de el, deci pot afirma că merită chinul de a te juli, a te epuiza până aproape de actul de a renunţa, dar te sfătuiesc să nu te opreşti pentru că poate se iveşte la orizontul personal, un autor pe care o să devorezi până la osul creaţiei. Repet este genul de autor pe care ori îl iubeşti, ori îl urăşti, dar cu siguranţă te va bântui. Este cel mai aproape de un drog care nu se vinde cu gramul sau capsule: se vinde cu cuvinte.
Poftă la lectură.
Adauga un comentariu