Arhive din November, 2012
Blaze, de Stephen King – nici SF, nici horror, pur si simplu literatura
On November 14, 2012 in Carti
„Blaze” nu este cel mai bun roman al lui Richard Bachman, cum incearca sa ne convinga Nemira cu litere sclipitoare inca de pe prima coperta a cartii. „Marsul cel lung” („The Long Walk”, in original) este net superior ca valoare, iar „Fugarul” („The Running Man”, in original) reprezinta, in opinia mea, cea mai buna carte scrisa vreodata de Stephen King, alias Richard Bachman, si preferata mea numarul 1 din toate cartile pe care le-am citit!
Actiunea romanului „Blaze” se poate rezuma astfel: un tinar urias la statura, dar cam pitic la creier, se incapatineaza sa puna in practica o rapire imaginata de fostul lui partener de escrocherii, intre timp decedat. Aventura eroului legata de aceasta rapire se intersecteaza cu flashbackuri ale copilariei sale, menite sa defineasca mai bine caracterul lui Blaze (titlul cartii imprumuta numele/porecla personajului principal) si, totodata, sa intrerupa liniaritatea povestii.
Scriitura buna si stilul alert fac o lectura placuta din „Blaze”, insa romanul contine prea multe inadvertente pentru un volum atit de mic (relativ mic in comparatie cu lungimea majoritatii romanelor lui King), ceea ce devine suparator la un moment dat, pentru ca denota neglijenta in redactare.
De pilda, la pagina 28, autorul ne spune explicit ca televizorul lui Blaze e stricat, si la pagina 68 doar ne sugereaza acest lucru. Dar la pagina 103, acelasi aparat este functional, intrucit eroul aude stiri de la TV. Numai ca autorul ne zice iar la pagina 111 ca televizorul e stricat!?
O alta neconcordanta flagranta este legata de inaltimea eroului: la pagina 57, King scrie ca Blaze are deja 2 metri si 15 centimetri inaltime in clasa a 6-a si ca imediat dupa aceea Blaze mai creste cu 7 centimetri (vezi pagina 84), deci un total de 2 m 22 cm inca de pe la 13 ani; insa la pagina 143 aflam ca: „La cincisprezece ani, Blaze nu mai avea mult de crescut. Avea unu nouazeci si opt in inaltime”, iar la paginile 100 si 166, autorul ne spune ca Blaze are 2 metri si 5 centimetri inaltime?! Read the rest of this entry »
Războiul, jocul lui Ender
On November 13, 2012 in Carti
Este mult prea dificil să ramâi obiectiv după ce asişti la ceva grandios, indiferent de natura acelui obiect sau fenomen atunci când vine timpul să împarţi opinii şi sentimente către alte persoane, – şi sunt convis că este şi fără rost. Şi nu este vorba despre persuasiune sau manipulare. De fapt este pueril să crezi aşa ceva, este la fel cum aş vrea să te conving că marile piramide din platoul Gizeh sunt doar trei grămezi uriaşe de piatră, adunate într-o întinsă şi generoasă lădiţă de nisip pentru pisici. Dar, ce grămezi maiestuoase! Aceaşi stare te cuprinde când asişti la un adevărat monument din literatura, şi nu mă gândesc doar la cea science fiction, gen blamat mult prea agresiv cred eu de unii şi sincer fără să înţeleg de ce, senzaţia de cucerire totală pe care o simţi faţă de autor izvorăşte din creaţia lui Orson Scott Card, care nu are cum să nu te cucerească mai repede decât falangele lui Alexandru cel Mare sau tunurile lui Napoleon. Singura armă din arsenalul gloriosului cuceritor este … o carte. Este inscripţionată cu titlul de „Jocul lui Ender“. Credeţi-mă, această “armă-carte” va decima multe topuri personale în privinţa cărţilor preferate de cititori. Nu există nici un scut împotriva ei, tot ce poţi face este să te laşi cucerit.
Umanitatea viitorului este în răscruce, sau mai exact într-o groapă neagră în aceea răscruce. A supravieţuit Primei Invazii a extratereştilor Gândaci cu noroc, iar Celei De-a Doua cu şi mai mic noroc, dar a supravieţuit cumva pentru a forma un plan de bătaie pentru următoarea vizită a oaspeţilor extratereşti. Read the rest of this entry »
O carte cum rar mai găseşti
On November 12, 2012 in Carti
Puţine cărţi sunt acelea care reuşesc să ne emoţioneze până la lacrimi. Puţine ne fac să uităm să respirăm atunci când „devorăm” cuvânt cu cuvânt pasajele, în dorinţa de a afla cât mai repede cu urmează să se întâmple. Puţine sunt cărţile care ne fac să iubim cu atâta putere chiar şi personajele secundare, încât la moartea lor să zăbovim asupra paginii, ca într-un moment de reculegere. Aceste senzaţii le-am trăit mai ales când eram mai mică, şi mi-au fost induse de serii precum Harry Potter sau Narnia. Când am început să citesc „Dragonul Maiestăţii Sale”, primul volum din Temeraire de Naomi Novik, nu ştiam că ţin în mână o astfel de carte. Am ştiut, de la început, fireşte, că avea să-mi placă, întrucât iubesc dragonii, dar nu am bănuit nicio clipă că avea să devină una din cărţile mele preferate.
Laurence este căpitan britanic din Marina Regală, un om care şi-a trăit întreaga viaţă în stilul de viaţă tipic marinăresc. Totul se schimbă pentru el odată cu capturarea unei fregate franceze care avea la bord un imens ou de dragon chinezesc, destinat iniţial… celebrului Napoleon Bonaparte. Dragonul eclozează înainte de a ajunge la ţărm şi Laurence devine, fără voia lui, îmblânzitorul dragonului (pe care-l numeşte Temeraire), nevoit fiind să renunţe la viaţa ca marinar şi să se alăture ca aviator Forţelor Aeriene Britanice.
Laurence este genul de personaj principal de care nu ai cum să nu te ataşezi. Ferm, onest, loial, politicos, se aşteaptă să găsească în Aviaţie aceeaşi atitudine de respect ca în Marină. Este de aşteptat că un om nu îşi poate schimba caracterul odată format, aşa că Laurence este iniţial consternat de lipsa de formalităţi şi de privirile reci ale aviatorilor. Acomodarea la noul stil de viaţă este grea, iar felul în care Laurence se străduieşte şi reuşeşte, într-o anumită măsură, să se schimbe, este foarte realist. Laurence trebuie să renunţe la multe lucruri din datoria pentru patrie (printre care şi promisiunea de căsătorie dintre el şi o domnişoară), iar demnitatea cu care o face este demnă de toată stima. El este compătimit de către foştii camarazi din Marină şi dispreţuit de către tată (care l-ar fi vrut preot) pentru acest sacrificiu pe care-l face, întrucât meseria de aviator presupune renunţarea la viaţa personală. Read the rest of this entry »
Cimitirul animalelor
On November 09, 2012 in Carti
Sunt, probabil, una dintre cele mai mari fane a lui Stephen King. Trebuie sa recunosc , cu rusine, ca la inceput, nu prea am fost impresionata de descrierea cartilor lui. Una dintre cele mai bune prietene ale mele era o mare fana a genului horror, si il ridica mereu in slavi pe King. In schimb, eu preferam filmele in defavoarea cartilor. La un moment dat, prietena mea facuse o mica obsesie pentru Cimitirul Animalelor si m-a obligat si pe mine, de-a dreptul, sa citesc cartea. Dar mie nu prea imi place sa ascult ordine de la altii, asa ca am vazut in schimb filmul. Dar prietena mea s-a prins si s-a cam suparat pe mine. Asa ca am inceput, mai mult fara tragere de inima, sa citesc cartea. Pagina dupa pagina deveneam tot mai prinsa de poveste si mai curioasa. Pusesem mana pe carte intr-o sambata dimineata si pana dupa-amiaza ma apucam sa o si recitesc. Si sa-l divinizez pe Stephen King.
Vazand descrierea de pe spate, inainte sa ma apuc sa citesc, mi-am zis ca e doar vrajeala de marketing. Si m-am inselat amarnic. King are un fel de a scrie in care ti se ridica tot parul de pe ceafa si te ascunzi sub patura, cu urechile ciulite, sa asculti fiecare zgomot, dar nu poti lasa totusi cartea din mana.
Pvestea in sine nu este atat de infricosatoare. Louis Creed, bun doctor si familist, tata a doi copii, Gage si Ellie, se muta impreuna cu familia sa din aglomeratul Chicago in linistitul Ludlow, statul Maine. Louis se imprieteneste rapid cu noul sau vecin, Jud. In ziua mutarii, Ellie vede un deal in departare care ii straneste curiozitatea si il intreaba pe Jud ce-i cu el. Acesta spune ca este un loc special unde copii isi ingroapa animalele moarte, denumit cimitirul animalelor si se ofera sa ii arate locul. Ajung sus, unde sunt incantati de priveliste, apoi mai merg putin si ajung in cimitirul animalelor. Dupa mica lor aventura, Ellie incepe sa se teama de moarte, sa isi puna intrebari si ajunge sa nu suporte gandul ca intr-o zi si motanul ei, Church, ar putea muri. Louis, tatal fetei, crede ca ea ar trebui sa se obisnuiasca cu idea mortii, insa Rachel, care avea fobia mortii din cauza surorii ei, Zelda, moarta in copilarie, incearca sa isi tina odrasla cat mai departe de acest adevar crud. Read the rest of this entry »
