Arhive din September, 2009
Jean Claude Bologne – Istoria cuceririi amoroase
On September 04, 2009 in Eseu
“ Dupa ce am studiat finalizarea ei sociala (“Histoire du mariage en Occident”), reprezentarile mentale care o sustin (“Histoire du sentiment amoureux”), contextul care o favorizeaza sau o exclude (“Histoire du celibat et des celibataires”), in cele ce urmeaza ma voi limita strict la acel prim pas care cuprinde, in germene, intreaga relatie ulterioara.” (Jean Claude Bologne – Introducere la « Istoria cuceririi amoroase »)
Jean Claude Bologne este o personalitate remarcabila a literaturii franceze. Poet, filolog, istoric, medievist, romancier, jurnalist, profesor, conferentiar, el ne ofera o lucrare de o remarcabila eruditie si de o mare suplete : « Istoria cuceririi amoroase ».
Ceea ce autorul ne propune este un splendid periplu in istoria omenirii. Insa, Jean Claude Bologne nu ne aduce pe frontul de lupta inconjurati de tipetele gloantelor si nici in sali de consiliu pentru a fi martori la semnarea tratatelor de pace.
El nu ne determina sa aplecam urechea la comploturile ce rastoarna imperii sau la tradarile ce distrug vieti. Jean Claude Bologne ne invita in saloane luxoase, in trasuri, in sali de bal, in gradini, in biserici, in toate acele locuri ce permit apropierea dintre barbati si femei.
In mod cronologic, descoperim animalitatea oamenilor Preistorici, pederastia greceasca, amagirile Evului mediu, galanteria renascentista, contradictiile din Epoca Luminilor, nasterea flirtului in secolul XIX si tehnicile de marketing ale secolului XX. Sunt nenumarate unghiurile din care este abordata problema si deosebit de pasionante tehnicile amoroase inovatoare ce alterneaza cu cele extrem de vechi. Sursele de inspiratie nu sunt doar foarte numeroase ci si extrem de variate. Astfel, pe langa manualele de seductie, publicate in numar coplesitor in ultimii 30 de ani, autorul cartii a consultat literatura vremii, productiile cinematografice, corespondenta amoroasa, jurnale intime, memorii si arhive judiciare.
Fiecare epoca istorica a avut practicile si tehnicile sale dar si un farmec aparte pe care Jean Claude Bologne a stiut sa il surprinda intr-un stil extrem de dinamic, alternand ironia fina cu umorul si cu seriozitatea. Paragrafele ce urmeaza se doresc a fi niste sumare puneri in lumina a unora dintre cele mai edificatoare coordonate ale fiecarei perioade in parte pentru a suscita interesul unei lecturi mai mult decat pasionante.
Autorul accentueaza faptul ca Antichitatea se afla sub semnul salbaticiei si al brutalitatii intrucat chiar si tehnicile de curtare sunt preluate de la animale ( parada nuptiala, darurile, fuga simulata, pupatul). Cum fiecare epoca se bucura de propriile sale strategii de cucerire, ea detine si anumite locuri de intalnire ce faciliteaza apropierea. Pentru lumea preistorica acestea sunt: templele, forumurile, dineurile – locuri unde se considera ca este prezent zeul iubirii.
In perioada de glorie a marelor imperii Grec si Roman, primul pas era rezervat tatalui ce ajungea sa-i supuna pe pretendenti la diferite probe. In toate manualele de seductie se observa, in functie de timpul istoric, predilectia pentru expresii apartinand unui anumit domeniu. Astfel, in aceasta perioada vocabularul abordat este preluat din vanatoare, pescuit sau razboi. Inca de acum se nasc tehnicile de cucerire, predate seducatorilor mai putin inspirati. Se vede ca pentru greci si romani jelaniile, vizitele pe furis sau mituirea slujnicelor erau cele mai de succes abordari.
La vremea Evului mediu casatoria se negocia intre parinti iar cavalerii se faceau remarcati in lupte, dedicandu-si victoriile femeilor curtate. Lectura ii apropia pe indragostiti iar vocabularul sufera modificari, acum apartinand sferei fictiunii prin sintagme ca “a tese o intriga”, “a avea o aventura”, “a face o cucerire”. Locurile de intalnire de asemenea se diversifica. Ele constau in piete, biserici, locuri pentru intreceri, turniruri, dansuri si spectacole, gradini. Darurile din Antichitate revin in actualitate si au rolul de a o angaja pe femeia care le primeste: batiste, panglici, manusi, un inel, o caseta, un flacon de parfum. Manualele de seductie nu mai prezinta doar tehnici amoroase ci si modele de declaratii, toate diferentiate in functie de rangul femeii curtate.
Asftel, “cand cavalerul se adreseaza unei doamne din inalta societate darul sau devine simbolic permitandu-i sa fie partas la intimitatea iubitei printr-un obiect interpus. In schimb, pastoritele primesc daruri scumpe: centura de matase, coreset cu snururi de argint, mantie de hermina.” Exista chiar si daruri ce se fac in numele casatoriei, cum ar fi: papuci de casa, centuri, ace de par, fructe, vin, mantii.
Renasterea stabileste etaloane pentru trei tipuri diferite de femeie: sotia, amanta si prostituata. Sotia trebuie sa fie respectabila, virgina si neexperimentata. Ea are un cuvant de spus neinsemnat in privinta casatoriei, autoritatea apartinandu-i capului familiei. Pretendentul putea beneficia doar de corespondenta si de portretul iubitei, iar intalnirea venea exclusiv dupa logodna. Dansul in cuplu este o noutate devenita o arma in arsenalul seductiei la oras si in curtile regale. La sate se practica doar dansuri colective in cerc sau in sir. Se naste mitul lui don Juan cel ce asculta femeile si le flateaza dar o face pentru ca le cunoaste punctele slabe si stie sa le linisteasca. El transforma defectele in virtuti: “Pe cea cocosata o voi numi Atlas al frumusetii si ii voi spune ca poarta pe umeri un cer de gratii.” Tot in aceasta perioada apare moda trasurilor, precursoarele decapotabilelor de astazi care ofera cuplurilor un spatiu inchis, intim.
In Epoca Luminilor casatoria consensuala, incheiata in afara constrangerilor parentale castiga teren. In inalta societate, in cele mai stricte familii, se pastreaza traditia ca pretendentul sa nu-si poata vedea aleasa inainte de logodna, pana atunci fetele fiind crescute in manastiri. Decorurile ce ofera ocazia intalnirii devin tot mai diversificate si mai intime: gradini, magazine, hambare, hoteluri, castele, budoare. Dintre acestea, Gradinile Tuileries, palat construit pentru Caterina de Medici ofera ocazii de seductie dar si de finalizare a actului. Este un loc preferat de amanti si de homosexuali. Epoca Luminilor este perioada ce determina aparitia antiseducatorului, un barbat ce mizeaza pe stangacie si nepricepere, model care va reveni in forta peste cateva secole.
Modelul seducatorului viril si patriot este reafirmat in secolul XIX. Tot acum se inmultesc codurile – evantaiul, picioarele, timbrele, parfumurile, cartile de joc, pietrele pretioase, manusile – toate au un limbaj propriu. Iata cateva extrase extrem de edificatoare “culese” de autor dintr-un manual de seductie: “A deschide doar trei pliuri cand il tii in dreptul buzelor inseamna “va iubesc”. Un curtezan care-l strange cu mana stanga face o propunere la care doamna ii raspunde afirmativ luand evantaiul cu aceeasi mana. A tine in dreapta un evantai cu care atingi mana stanga e o invitatie la iubire. A-i numara pliurile e o invitatie la discutie.
Numarul de pliuri deschise reprezinta numarul de zile pentru fixarea unei intalniri, iar numarul de batai in evantai indica ora din cursul diminetii (cu aratatorul) sau al serii (cu degetul mic).” Iubirea isi imprumuta vocabularul si procedurile din sfera religiei: marturisire, spovedanie, asteptare a rasplatei. Manualele apeleaza acum la sensibilitatea femeilor si ii invata pe domni cum sa le impresioneze prin comotii, palpitatii, frisoane, roseata, paloare, lesinuri sau chiar tentative de suicid. Spre exemplu: “Paloarea considerata de femei “un semn sigur al suferintei provocate de dorinta” se obtine intepandu-va cu un ac, prin ranirea gingiilor sau prin trecerea buricelor degetelor prin foc.” Dezvoltarea mijloacelor de transport diversifica locurile pentru flirtat: pacheboturi, cazinouri, statiuni balneare sau termale, Orient Express-ul, salile de spectacol.
In secolul XX apar noi spatii de intalnire: locuri de studiu (scoli, universitati), de iesire (locuri de plimbare, cafenele, cabarete, baruri de noapte, discoteci), de lucru (biroul cu punctele lui nevralgice: la aparatul de cafea, la xerox, la cantina), de destindere (piscine, cluburi de vacanta, plaje, expozitii). Dupa anii 1950 se disting doua tipuri de abordari amoroase in functie de scopul, tehnica sau brutalitatea lor: seductia – cautarea unei relatii stabile, cu miza pe sentiment si agatatul – incercarea de a satisface imediat o nevoie de ordin sexual. Jean Claude Bologne selecteaza un fragment edificator din “Le secretaire des amants” : “A seduce o femeie cere timp si bani. Trebuie sa o duci la restaurant, la cinema, la teatru, la opera, sa ii faci cadouri, sa ii daruiesti flori. Pe cand a agata o fata inseamna a o vedea o data, cel mult de doua ori, dar intotdeauna pentru o scurta perioada, petrecuta sub plapuma.”
Revine ideea de antiseductie seducatoare. Se naste astfel un nou tip de seducator, cel care nu face fetele sa viseze, nu le forteaza, nu le agata, nu le vinde promisiuni frumoase, ci le misca, le liniseste, le amuza. Pentru a seduce fara a fi un seducator, trebuie sa adauge calitatilor lui de barbat (protectie si incerdere) unele feminine (tandretea). Astfel el ia lectii de la Oscar Wilde din “Conseils d’un homo aux hétéros pour séduire les femmes” (“Sfaturile unui homosexual catre heterosexuali pentru a seduce femeile.”). In era informatiei si a vitezei, seductia devine o stiinta, predata de comunitatea de Pick Up Artists si analizata de oameni de stiinta ce subliniaza marea relevanta a microgesturilor in stabilirea compatibilitatilor dintre parteneri.
Dupa lectura unei lucrari atat de ample si de bine puse la punct nu ai cum sa mai privesti cu aceeasi ochi o cucerire amoroasa.
Ioana Gabriela Gorgoi
[ratings]
Chelsea Quinn Yarbro – Hotel Transilvania
On September 02, 2009 in Suspans
Primul roman din seria Contele de Saint-Germain, o serie ce numara douazeci si trei de carti, ultima in curs de aparitie in 2009, “Hotel Transilvania” vine sa sustina ocurenta unei teme in literatura universala in ultimul timp: vampirii.
Chiar daca a fost scris in 1978, romanul dispune de o scriere revolutionara pentru acea vreme, reprezentand totodata si romanul ce i-a adus autoarei celebritatea fiind, poate, pionierul acestui univers fantastic.
Actiunea este plasata in anul 1743, in Orasul Luminilor, in timpul domniei lui Ludovic al XV-lea si toate detaliile surprinse de autoare in paginile cartii tradeaza luxul, eleganta chiar opulenta acelor vremuri. Fara a face rabat de la descrieri, cartea poate fi considerata si o adevarata epopee prin culoarele pline de culoare si splendoare ale palatelor, prin garderobele doamnelor pline pana la refuz.
In tot acest peisaj se inscrie Saint-Germain, un veritabil conte, cu o varsta onorabila de cateva milenii, un om erudit, cu cunostinte solide de rusa, araba si toate limbile europene.
Madelaine de Montalia, o tanara fata de numai nouasprezece ani, de o frumusete ravasitoare, devine tinta actiunilor satanice ale lui Saint-Sebastien, personajul negativ al acestei carti. Saint-Sebastien, sub imperiul si puterea Satanei, pare a avea o minte ce depaseste starea si marginile omului de rand, dandu-i incredere in fortele proprii pe care le foloseste intr-un mod brutal si violent.
Iubirea sa pentru muritoarea Madelaine il face pe Saint-Germain sa treaca peste propriile lui reguli si sa incerce sa o salveze. Evenimentele se precipita inspre sfarsitul cartii, care lasa cititorul cu sufletul la gura si cu dorinta de a afla cat mai repede viitorul relatiei dintre Madelaine si Saint-Germain.
Combinand fantasticul cu drama, autoarea reuseste totodata sa confere romanului si o nota romantica. Neobisnuita relatie dintre Madelaine si vampir face deliciul cititorului, fata fiind surprinsa in imagini contrarii: inocenta dar si senzuala, sursa de viata, de intensa traire emotionala dar si de imensa suferinta si infrigurare pentru Saint-Germain. Pentru cei doi exista doar intensitatea si profunzimea momentului, fara istoria trecutului si fara incertitudinea viitorului.
Departe de credinta universala conform careia vampirii personifica latura intunecata a lumii, Yarbro infatiseaza un vampir “uman”, o metafora a umanitatii. Este primul autor care reuseste sa realizeze un portret alcatuit aproape in exclusivitate din calitati si lumini unui personaj vanat, haituit, blamat si blestemat in mai toate cartile si filmele de gen.
Plasmuiti din necesitatea de a acorda valentei de rau un chip, vampirii au reprezentat intotdeauna partea opusa a ceea ce ar trebui oamenii sa fie, un punct de reper pentru a putea face distinctia intre bine si rau. Yarbro contrazice acest lucru si sustine ideea ca “Exista lucruri mai rele decat vampirii.”. Acestia din urma, oricat de ciudat ar parea, sunt protectorii moralitatii si ai ordinii firesti a lumii iar singurii care o denigreaza neincetat, o sufoca incetul cu incetul sunt muritorii. Pana la urma, cine e monstrul?
Adela Diaconu
[ratings]
Juan Carlos Onetti – Santierul fantoma
On September 01, 2009 in Literatura contemporana
Juan Carlos Onetti (1909-1994) este un cunoscut romancier si autor de proza scurta nascut in Uruguay. In cariera sa literara autorul a fost distins cu Premiul National pentru Literatura (Uruguay), in 1962, cu prestigiosul Premiu Cervantes in 1980, Premiul Criticii (Spania) si Premiul Mondello (Italia), si cu Premiul International al Uniunii Latine, in 1990. Printre romanele sale mai cunoscute se numara ‘Para una tumba sin nombre’ (1959), Juntacadaveres (1965) si Dejemos hablar al viento (1979).
Santierul fantoma (‘El astillero’ – in varianta originala din limba spaniola, aparuta in 1961), aparut la Nemira in 2006, a fost tradus cu simt dezvoltat al lexicului de catre doamna Ileana Scipione, iar mesajul cartii pare a se transmite cititorului cu aceeasi intensitate urmarita sau dorita de scriitor, chiar dupa traducere, lucru remarcabil pentru un roman atat de complex ca termeni si constructie frazeologica.
Romanul de fata este una din scrierile lui Onetti care evoca, descrie si creioneaza cu subtilitate, rafinament si profund lirism lumea orasului Santa Maria, orasul-cult care se regaseste intr-un mod obsesiv in romanele si operele onettiene. Alte romane ale lui Onetti aparute la Nemira sunt ‘Viata scurta’ si ‘Despartiri’, in care cititorul descopera inca multe alte lucruri care apartin ‘tenebrelor’ orasului mentionat. In Santierul fantoma putem observa limpede trasaturile universului onettian, unul specific si altor romane, pe langa cele mentionate anterior, printre sentimentele traite de personaje, mai ales in cazul eroului sau caracterului central din roman, numarandu-se disperarea, amaraciunea, dezolarea, nimicnicia ori lipsa de importanta in societate, chiar izolarea umana intr-un final, alaturi de renuntarea la oricare din idealurile avute, practic resemnarea in fata greutatilor vietii.
Personajul principal al romanului ‘Santierul fantoma’ este Larsen (sau Juntacadaveres – ‘culegatorul de cadavre’), un fost localnic al urbei fictive Santa Maria, intors dupa cinci ani de exil in aceasta adevarata capitala a infernurilor, cu scopul de a se angaja la santierul naval din apropiere, condus de Jeremias Petrus, si de a-si incheia drumul ratacitor intr-o lume meschina, urmarind eventual si ocazia unei revanse morale (chiar a unei sfidari si luari in deradere) in fata autoritatilor, cetatenilor orasului si celor care fac parte din complexul mecanism corupt reprezentat de societatea respectiva. Incercarile si zbaterile ‘actorului’ de baza, Larsen, erou sau anti-erou, in functie de ipostaza in care se afla, la un anumit moment al vietii, pentru recapatarea echilibrului emotional si a respectului de sine, sunt presarate de-a lungul romanului cu tot felul de obstacole sau piedici de netrecut, ‘capcane’ care concura la esecul suferit de personaj.
Larsen uneori aduce aminte de eroul lui Cervantes, Don Quijote de la Mancha, care lupta cu morile de vant, diferenta dintre ei fiind atitudinea si senzatia traita permanent de eroul onettian, cea de resemnare, iritare si uneori repulsie la vederea oamenilor cu doua ‘fete’ din universul cotidian, iar in consecinta abandonarea sperantei, ori alunecarea spre o stare de apatie si lehamite cronicizata, in timp ce eroul lui Cervantes reia, intr-un mod simbolic si metaforic, dupa fiecare esec, lupta cu adversarul sau, unul imaginar ori de neinvins.
Ca ritm actiunea nu este chiar una avantajoasa pentru ca romanul sa atraga si un cititor mai putin rabdator, insa lungimea romanului este indeajuns de redusa, astfel incat lectura fiecarei pagini, pana la aflarea potentialului deznodamant, sa se impuna ca ‘obligatorie’, mai ales ca nu te aduce in pragul oboselii si plictiselii, in special daca esti obisnuit cu scrierile lui Onetti si cu stilul respectiv.
Larsen, numit director al santierului, va face curte fiicei lui Jeremias Petrus, Angelica Ines, o femeie singuratica si cu mintile ratacite. In acelasi timp va avea momente mai tensionate, ca urmare a frictiunilor dintre el si subalterni precum Galvez si Kunz, dar si consecinta a atitudinii delasatoare afisate de acestia doi, sau ‘gratie’ remarcilor si comportamentului batjocoritor, cu usoara tenta de ironie, cinism si sarcasm. Eroul romanului, Larsen, va cauta sa raspunda pe masura ‘adversarilor’ sai, incercand diverse metode de razbunare. Galvez este cel care va initia o actiune de santaj, amenintand cu informarea politiei in legatura cu un document incriminator din registrele santierului naval, acel document relevand unele nereguli sau afaceri nu tocmai corecte de pe vremea conducerii lui Jeremias Petrus, personaj care ajunge sa fie inchis pana la urma. Epilogul romanului este unul care nu desluseste clar situatia lui Larsen, care pleaca din oras si despre care se crede ca ar fi murit. Printre personajele care mai apar in carte se numara si doctorul Diaz Grey, barmanul de la birtul Berna sau guvernanta fiicei lui Petrus.
Impresia pe care mi-a facut-o romanul Santierul fantoma este una per total buna, desi uneori realismul extrem al trairilor avute de personaje, alaturi de senzatia perpetua de instrainare sau dezamagirea provocata de esecul fizic, moral si spiritual, poate reprezenta un minus in tentativa de atragere a cititorului la lectura.
In prefata intitulata ‘Un oras, o lume’, scrisa de scriitorul spaniol Antonio Munoz Molina, cartea lui Juan Carlos Onetti e considerata “probabil, cel mai echilibrat si mai aproape de perfectiune.[roman]”, bineinteles cu referire stricta la opera autorului sud-american. As putea adauga, ca punct favorabil cartii faptul ca raportul pret-calitate este unul acceptabil, opinia mea fiind aceea ca nu peste multa vreme opera, si in special acest roman al lui Onetti, va apartine literaturii clasice de valoare sau reprezentative, undeva sus, la loc de cinste, chiar daca, poate, nu la nivelul operelor lui Kafka si Faulkner. Va doresc si va invit sa beneficiati de aceasta lectura profunda ce abordeaza teme cu substrat filosofic, politic ori spiritual, urmarind si existenta umana, plus decaderea survenita in societate, din mai multe perspective, uneori neplacute, dar de un realism si un lirism care impresioneaza.
Alexandru T
[ratings]
